Supravegherea globală a populaţiei, armă redutabilă a francmasoneriei mondiale, în cârdăşie cu aşa-zişii «iluminaţi»… (I)
…ce vizează instaurarea insidioasă a statului fascist unic, planetar, ce are drept consecinţă distrugerea vieţii intime a fiinţelor umane
În ultimele decenii și mai ales în ultimii ani a fost declanșat de către forțe obscure, sub acoperirea conceptului de stat democratic, chiar sub ochii noştri, un straniu și aberant proces de atacare a intimității și de imixtiune în viața privată a cetățenilor, sub pretextul siguranței personale şi a luptei împotriva terorismului. Progresul foarte rapid al tehnicilor de monitorizare și de supraveghere din era digitală în care trăim în prezent cu toţii (camere video, dispozitive de ascultare, sisteme GPS etc.), transformă autoritățile Statului într-un veritabil comando polițienesc, după modelul faimosului și totodată oribilului Big Brother. În aceeaşi măsură, la fel de rapidul progres al tehnicilor de comunicare (internet, rețele de socializare, motoare de căutare) generează o înșelăciune a transparenţei. Camerele video, instrumentele de geolocaţie prezente şi trecute, amprentele digitale, genetice şi oculare, evidenţele bancare, istoricul medical, desfăşurătoarele apelurilor telefonice, mesajele noastre de pe internet şi urmele lăsate de peregrinările noastre pe internet formează o varietate de instrumente și modalități abile de control și de evidență care, puse cap la cap, permit autorităţilor să pătrundă aproape neștiute în viaţa intimă a fiecăruia dintre noi.
Pe de altă parte, folosind Google, Facebook şi Twitter, noi, utilizatorii, oferim cu credulitate gestionarilor acestor sisteme informatice și stăpânilor lor din umbră, care le poruncesc ce să facă clipă de clipă, informaţii care le permit să deducă obiceiurile noastre de consumatori și o multitudine de date intime. Aceste tendințe de control, care cunosc o dezvoltare exponenţială în ultimii câţiva ani, merg toate în aceeaşi direcţie: aceea a unei societăţi așa-zis transparente, în care nu mai ştim exact unde şi când se trage linia (ce devine din ce în ce mai puţin perceptibilă) între viaţa noastră privată şi viaţa publică. Aceasta este o anomalie majoră şi constituie chiar o răsturnare a termenilor firești ai civilizaţiei. Asistăm şocaţi, mai mult sau mai puţin conştienţi, la punerea în scenă a unui plan dement de dominație colectivă transpus literar, încă de la începutul secolului XX, de trei celebri scriitori – Kafka, Huxley şi Orwell, doi dintre ei fiind în mod cert acoliți ai clicii de la vârful Francmasoneriei mondiale, iar celălalt un notoriu socialist/troţkist. Acest plan nebunesc al monitorizării tuturor oamenilor de către un grup de plutocrați sataniști se referă în principal la înrobirea fiecăruia dintre noi și la aducerea noastră sub controlul total al „ochiului luciferic“ al așa-zișilor „iluminați“, sub pretextul (deja naiv, în acest context al) progresului și al evoluției către mai bine al întregii lumi.
Vorbim despre o combinaţie de factori ce are o încărcătură deosebită, fiind plină de semnificaţii, mai ales în cazul statelor moştenitoare ale unei tradiţii totalitare, cum ar fi cazul Chinei şi al Rusiei. Această chestiune aberantă, ce a luat recent un avânt covârşitor, ridică multe întrebări chiar şi în aşa-zisele democraţii cu tradiţie. Până unde poate şi cât de departe trebuie să meargă puterea statului în ceea ce priveşte invadarea vieţii private? Partizanii mai mult sau mai puţin conştienţi ai acestor practici invazive argumentează: „Din moment ce nu am nimic să-mi reproşez, de să ce nu dau acces liber la datele referitoare la mine, la ceea ce sunt şi la ceea ce fac?“
Există şi sugestii mincinoase ale aceloraşi susţinători ai ideii de control, care prezintă şi reversul, aparent benefic nouă, celor supravegheaţi, al utilizării tuturor acestor tehnologii şi mijloace de supraveghere şi control: întrucât, vezi Doamne, şi cetăţenii pot folosi ei înşişi tehnicile de supraveghere pentru a demasca abuzurile de putere, noua şi îndelung aclamata transparenţă acţionează în aceste condiţii ca un factor de echilibru.
Viaţa noastră intimă nu mai are niciun viitor în contextul supravegherii globale constante a fiecărei mişcări pe care o facem
Pentru unii jurişti şi avocaţi, cât şi pentru noi toţi, omeni de bun-simţ, care ne preţuim drepturile de cetăţeni liberi, situaţia este evidentă: extinderea practicilor de supraveghere este atât de vertiginoasă şi de abil manipulată, încât apare aproape inutil să-i mai opunem orice formă de rezistenţă. Totuşi, această renunţare, atât de mult dorită (aşteptată şi chiar impusă) de promotorii lipsiţi de creier ai acestor tehnici malefice de supraveghere non-stop a întregii populaţii, are la bază o idee greşită despre valoarea vieţii private şi a aşa-zisei democraţii.
Imperativ pentru noi este să ne protejăm cât mai bine împotriva oricăror utilizări ale acestor informaţii ce privesc viaţa noastră privată, păstrându-ne mereu cât mai bine şi mai corect informaţi (din surse ce nu provin din mass-media centrală, afiliată şi supusă integral forţelor oculte francmasonice) şi fiind foarte prudenţi cu împărtăşirea informaţiilor personale, indiferent de pretextele sub care ne sunt cerute.
Pentru susţinerea acestor tehnici abjecte de invadare a vieţii private a tuturor fiinţelor umane, susţinătorii lor au mereu la îndemână cazuri specifice, care, în viziunea lor aberantă asupra realităţii, ar justifica intervenţiile lor ilegale şi lipsite de orice urmă de respect şi decenţă faţă de intimitatea oamenilor. Totul se desfăşoară sub acoperirea mantiei stranii a nebuneştii „lupte împotriva terorismului” şi a aşa-zisei protecţii şi siguranţe a persoanelor, o găselniţă pusă la cale şi regizată în mod abject de aceleaşi forţe întunecate ale Francmasoneriei mondiale.
Un exemplu în această direcţie îl constituie cazul în care anchetatorii Poliţiei Federale din Districtul Columbia, SUA, l-au suspectat pe Antoine Jones, proprietarul controversat al unui club de noapte, de trafic de droguri. În septembrie 2005, fără a avea un mandat de percheziţie valid, ei i-au instalat un sistem GPS în maşină şi l-au urmărit 24 de ore din 24, timp de patru săptămâni. Această supraveghere a dus la descoperirea unor cantităţi importante de cocaină. Jones a fost găsit vinovat şi condamnat la închisoare pe viaţă.
Curtea de Apel a Districtului a decis că acest filaj prin GPS, realizat fără un mandat, constituie o încălcare a Amendamentului al patrulea şi a anulat sentinţa pronunţată. Ca urmare, administraţia Obama a făcut apel la Curtea Supremă de Justiţie, susţinând că printr-o astfel de supraveghere nu se încalcă dreptul la confidenţialitate şi viaţă privată şi, prin urmare, nu este necesară nici existenţa unui mandat, nici invocarea unui „motiv legal plauzibil“ (conform cu Constituţia) şi nici chiar existenţa unei suspiciuni cu privire la comiterea unei infracţiuni. Pe 8 noiembrie 2011, Curtea a audiat argumentele de apel, iar pe 23 ianuarie, Curtea a decis împotriva Administraţiei, considerând că instalarea unui GPS pe un vehicul privat a constituit o „intruziune“ comparabilă cu o percheziţie, care cerea existenţa unui mandat.
Tehnologiile disponibile în prezent dau statului capacitatea orweliană de a urmări obsesiv aproape fiecare mişcare a cetăţenilor săi şi fiecare acţiune realizată, în mod particular de la tastatura unui calculator. Dacă toate acestea s-ar petrece pe scară largă aşa cum îşi doreşte, în mod aberant, administraţia Obama, atunci Guvernul SUA şi omoloagele sale din întreaga lume ar putea desfăşura oricând astfel de supravegheri ilegale fără să dea socoteală cuiva. În aceste condiţii, respectarea intimităţii poate deveni, aşa cum îşi doresc aceşti sceleraţi, o noţiune „învechită“ şi „depăşită“.
Cazul Jones se înscrie în cadrul „războiului împotriva drogurilor“, care a transformat Statele Unite în campion mondial la rata de încarcerări pe cap de locuitor, determinând o diminuare considerabilă a măsurilor de protecţie oferite de al patrulea amendament şi de Constituţie, în general. De fapt, privind în culisele tuturor acestor cazuri, descoperim că în realitate nu s-a făcut mai nimic pentru eliminarea realei infracţionalităţi, în vederea asigurării unui trai liniştit, sigur şi liber cetăţenilor, dar în schimb s-au deturnat sume imense, cheltuite din fondurile contribuabililor, sub pretextul luptei pentru limitarea, de exemplu, a cantităţii de droguri disponibilă pe piaţă. Aceleaşi întrebări precum cele ridicate de acest caz oferit drept exemplu, sunt, de asemenea, esenţiale în legătură cu celălalt „război“, care continuă să îi ţină ocupaţi pe diriguitorii malefici ai SUA, în ciuda faptului că administraţia Obama a abandonat formula atât de îndrăgită de administraţia anterioară, respectiv „războiul împotriva terorismului“.
În cazul Europei, de exemplu în Franţa, conform unei legi din 2004, operatorii de telefonie mobilă şi furnizorii de servicii de internet sunt obligaţi să ţină evidenţa apelurilor utilizatorilor de telefoane mobile şi a mesajelor e-mail timp de un an. Aceste date sunt comunicate pe baza unui rechizitoriu judiciar „în contextul prevenirii actelor de terorism“. Ca şi în cazul vecinilor de peste Ocean, aşa-zişii „iluminaţi“ îşi întind tentaculele otrăvite în acelaşi mod şi tind să acapareze întreaga planetă, sufocând-o. Legea în cauză stipulează în continuare că în timpul unui control de identitate efectuat asupra cuiva „cu un motiv plauzibil“, agenţii de poliţie pot consulta toate fişierele centralizate referitoare la acea persoană, chiar şi în absenţa unei infracţiuni.
Există, de asemenea, date centralizate ce conţin informaţii despre identitatea, permisul de conducere şi eventualele infracţiuni comise în trecut ale cetăţenilor francezi. Un raport parlamentar publicat în decembrie 2011 arată că poliţia operează cu optzeci de baze de date diferite, din care pentru 45% se aşteaptă încă legalizarea (conform unui raport realizat de deputaţii Delphine Batho şi Jacques-Alain Benisti). Dacă ne referim doar la fişierul centralizat al amprentelor genetice (ADN), acesta acoperă informaţii despre 1,5 milioane de persoane! În ceea ce priveşte fişierul cu amprentele digitale, în mod normal, acesta este consultat doar ca parte a unei anchete judiciare, dar cu toate acestea există, în mod straniu, aproximativ 400 de oficiali din Ministerul de Interne şi din cadrul Jandarmeriei care au acces la acesta. Pe 6 martie 2012, Parlamentul francez a adoptat o lege cu privire la o pretinsă „protecţie a identităţii“, care are drept urmare crearea unei noi cărţi de identitate (şi a unui paşaport nou) dotată cu un cip ce conţine amprentele digitale. Un articol din această lege permite poliţiei şi jandarmeriei să aibe acces la amprentele digitale, inclusiv pentru cazul presupuselor „nevoi de prevenire“ a infracţiunilor. Această dispoziţie a fost abrogată totuşi pe 22 martie 2012 de către Consiliul Constituţional, stabilindu-se că afectează grav „dreptul la respectarea vieţii private, fiind disproporţionată în raport cu scopul urmărit“. De asemenea, serviciile fiscale şi vamale au în mod nefiresc acces la informaţii private referitoare la conturile bancare ale cetăţenilor.
Cerinţa de bază a celui de al patrulea amendament din Constituţia SUA şi a articolelor similare din Constituţiile statelor lumii cere poliţiei să obţină un mandat bazat pe un „motiv plauzibil“ înainte de efectuarea unei percheziţii, iar acesta este tocmai ceea ce protejează intimitatea caselor noastre, a gândurilor noastre şi a relaţiilor noastre intime împotriva privirilor intruzive ale autorităţilor şi ale forţelor întunecate din spatele lor. Dar această prevedere este o provocare atât pentru politica antidroguri, cât şi pentru cea antiterorism. Noţiunea de „motiv plauzibil“ este, în general, definită ca fiind o „convingere motivată“, adică se crede că o persoană a comis un delict sau că sunt pe cale de a fi găsite dovezi ale unei infracţiuni. Pentru că drogurile sunt relativ uşor de ascuns şi atât traficanţii, cât şi teroriştii se străduiesc constant să nu lucreze la vedere, misiunea autorităţilor aflate în căutarea unui astfel de „motiv plauzibil“ se complică. Atunci când un „război“ este declarat, intimitatea devine mai curând un lux.
Haos legislativ şi legi interpretate de agenţii autorităţii după bunul lor plac
Constanta şi aproape integrala supraveghere a noastră restructurează din temelii însăşi definiţia vieţii private în contextul actual al erei digitale.
Faptul că operatorul nostru de telefonie cunoaşte şi înregistrează în permanenţă locaţia noastră înseamnă că statul poate cere comunicarea acestor informaţii fără a îndeplini cerinţele legale prevăzute în drepturile noastre protejate de Constituţie? Puterea pe care poliţia o are de mult timp de a percheziţiona o persoană în stare de arest, autorizează de asemenea şi examinarea tuturor SMS-urilor şi a mesajelor e-mail stocate în smartphone-ul respectivei persoane? Autorizaţia funcţionarilor vamali de a inspecta bagajele se extinde şi asupra laptopurilor, care conţin cu mult mai multe informaţii personale decât oricare altele dintre obiectele noastre personale şi care au devenit susceptibile de percheziţie în cazul călătoriilor atunci când această „măsură de siguranţă” a intrat în vigoare?
Înainte de apariţia GPS, pentru a fi la curent cu mişcările unei persoane timp de o lună era necesară postarea de echipe timp de 24 de ore din 24 pentru a încerca să o supravegheze din punct de vedere fizic, o sarcină aproape imposibilă şi care implica nişte costuri prohibitive. În prezent, totul se rezumă la a instala un dispozitiv pe vehiculul persoanei de urmărit, asigurându-ne că este dotat cu baterii rezistente. Pentru că este atât de ieftin şi funcţionează fără intervenţie umană, GPS-ul permite acum realizarea filajelor pe termen lung.
Curtea Supremă a SUA nu a fost suficient de rapidă pentru a se adapta la evoluţiile tehnologiei de control. A fost nevoie de circa cincizeci de ani pentru a decide că interceptarea convorbirilor telefonice constituie o „percheziţie sau sechestru”, în conformitate cu al patrulea amendament. Curtea a considerat mult timp că acest fapt nu era comparabil, deoarece nu exista nicio intruziune fizică. Totuşi Curtea s-a răzgândit în 1967: în timp ce al patrulea amendament protejează „persoanele, nu locurile”, aceasta a concluzionat că orice intervenţie a autorităţilor ce zădărniceşte „aşteptarea rezonabilă de respect pentru viaţa privată” a fost asimilată cu o „percheziţie sau sechestru”.
De atunci, cu toate acestea, instanţa a luat de multe ori o poziţie dificil de interpretat în ceea ce priveşte ce reprezintă de fapt o „aşteptare rezonabilă de respect pentru viaţa privată”, făcând cel de al patrulea amendament din ce în ce mai inaplicabil în contextul avidităţii statului de a colecta informaţii şi înjosind complet oamenii. De asemenea, formulările ambigue din corpul legilor, special concepute pentru a fi interpretate în funcţie de context şi de avantajele obţinute în urma unui mod sau al altuia de interpretare, este o practică din ce în ce mai răspândită în momentul actual peste tot în lume.
În exemplul prezentat, cel al infractorului Jones, Curtea de Apel a Districtului Columbia a ajuns la concluzia că există o diferenţă de natură între a urmări o maşină pentru o zi de la punctul A la punctul B şi faptul de a monitoriza fiecare mişcare a sa 24 de ore din 24, timp de patru săptămâni: „O persoană informată de toate mişcările unei alte persoane poate şti dacă aceasta este un practicant asiduu, un beţiv inveterat, un obişnuit al sălii de sport, un soţ infidel, un pacient ce urmează un tratament la un spital, dacă este familiar unor persoane sau grupuri politice specifice – şi această persoană nu află doar una dintre aceste detalii specifice, ci pe toate deodată“.
Cazuri precum cele prezentate anterior au deja implicaţii halucinante şi pentru dezvoltarea şi realizarea altor operaţiuni de supraveghere ce exploatează intensiv tehnologiile avansate din acest domeniu. În urmă cu ceva vreme, Curtea Supremă de Justiţie a SUA a estimat, de exemplu, că noi, oamenii, am renunţat deja la aşteptările noastre legate de drepturile ce ni se cuvin în acest domeniu cu privire la informaţiile pe care le împărtăşim cu terţe părţi. Astfel, urmând această logică nebunească, instanţa a autorizat poliţia să inspecteze resturile menajere, să examineze evidenţele bancare şi să-şi doteze informatorii cu dispozitive ascunse de înregistrare, fără a avea motive obiective de suspiciune şi fără a se exercita un control al procedurii aplicate.
În contextul actual al omenirii, acest principiu are implicaţii importante pentru viaţa intimă. Pentru că, dacă nu trăim precum un pustnic, suntem în mod constant obligaţi să facem schimb de informaţii cu o terţă parte – fie că e vorba despre o companie emitentă de carduri de credit, un furnizor de acces la internet, o companie de telefonie, o bancă sau o farmacie. Calculatoarele permit acestor entităţi să ţină evidenţe exacte şi uşor accesibile ale acestor operaţiuni şi facilitează autorităţilor colectarea şi analiza datelor.
S-ar putea crede, pornind de la decizia Curţii Supreme a SUA în cazul Jones, că nu se pot extrage informaţii dintr-un calculator fără o autorizaţie judiciară prealabilă. Cu toate acestea, statul utilizează fără scrupule mijloace tehnologice avansate pentru a aduna cantităţi mari de informaţii neprotejate în vederea obţinerii unei imagini exacte a activităţilor private ale unui individ. La fel, căutarea în laptopurile celor ce trec graniţa, precum şi utilizarea de către poliţie a dispozitivelor de urmărire a telefoanelor mobile, cât şi urmărirea desfăşurătoarelor comunicaţiilor, pot intra, în mod similar, sub incidenţa legilor ce protejează drepturile persoanelor. Dar, în prezent suntem confruntaţi cu riscul ca aceste legi să fie depăşite (deja) de progresul tehnologic, care este încurajat şi îndreptat într-o direcţie malefică, grotescă şi care contravine oricărui drept la intimitate şi la liberă exprimare a oamenilor. Iar această chestiune atrage din ce în ce mai mult, cu paşi mici dar siguri, atenţia avocaţilor, a cadrelor universitare, a reprezentanţilor legii şi a jurnaliştilor, pregătiţi să-şi apere drepturile şi să se desprindă din strânsoarea otrăvită a intrigilor satanice francmasonice, desfăşurate abil, simultan, peste tot în lume.
Bolnava nevoie de putere şi de control a aşa-zişilor „iluminaţi“
În cartea sa, One Nation Under Surveillance (Naţiune sub supraveghere), Simon Chesterman susţine că noţiunea de viaţă privată este de acum deja o literă moartă. El propune prin urmare, ca statul să caute să reglementeze utilizarea informaţiilor pe care este strict necesar să le colecteze, mai degrabă decât să se încerce în zadar un control al supravegherii propriu-zise şi dezvoltarea unor măsuri în această direcţie, ce pot conduce la crearea falsei percepţii că statele, în mod special cele aflate la vârful ierarhiei ocultei satanice, pot ignora legile oricând doresc aceasta, obligând celelalte state să li se supună fără să riposteze în vreun fel. Din această perspectivă, nu există „o intervenţie umanitară ideală”, acest concept fiind cel mai adesea folosit cu rea intenţie pentru a justifica intruziunea în chestiunile altor state, folosind eventual forţa fizică şi creând un întreg sistem de propagandă cu ajutorul mass-media care să ofere „praful în ochi”, necesar justificării de formă în faţa cetăţenilor a acestor acţiuni demente.
Pretinsa teamă de atacuri teroriste de mare amploare au creat iluzia unei nevoi halucinante, exacerbate de control; în plus, progresele tehnologice permit, de asemenea, colectarea şi analiza unor cantităţi importante de informaţii, care până acum erau private; şi, într-o cultură transformată de către reţelele de socializare, în care oamenii îşi dezvăluie gândurile şi acţiunile cele mai intime de bunăvoie, confidenţialitatea tinde să fie deja considerată la fel de anacronică precum cavalerismul.
În ceea ce priveşte Statele Unite ale Americii, aceste temeri sunt fondate. În 2010, The Washington Post a arătat că 1271 de agenţii guvernamentale şi 1931 de subcontractori privaţi lucrează pentru securitatea naţională, şi mai mult de 854.000 de persoane au autorizaţii la zone şi documente calificate drept „top secret”. Toţi aceştia acţionează, în întregime sau parţial, în mod discret, dar putem fi siguri că sunt obsesiv cu ochii pe noi. Ei lucrează, susţinuţi de minţile întunecate de la cele mai înalte niveluri ale ierarhiei francmasonice pentru a concepe şi a utiliza tehnologia cea mai sofisticată destinată supravegherii. Aceste servicii şi metode de operare sunt popularizate din ce în ce mai des, mai ales prin intermediul industriei cinematografice de la Hollywood, urmărindu-se mereu ca toţi cei implicaţi în aceste operaţiuni malefice de supraveghere a populaţiei să fie prezentaţi într-o aură de mister şi aventură, ce face să crească subit pulsul privitorilor sau să trezească în aceştia reacţii false de susţinere a acţiunilor denaturate şi intruzive în viaţa intimă a noastră. Apoi când, de exemplu, cineva precum preşedintele Bush autorizează în secret Agenţia Naţională de Securitate (NSA) să plaseze sub supraveghere, fără mandat, telefoanele şi e-mailurile tuturor cetăţenilor americani, încălcând o lege penală concepută pentru a proteja viaţa privată, populaţia este deja prea ameţită de intoxicaţia la care a fost supusă în mod repetat prin toate mijloacele de propagandă aflate la dispoziţia oribilului aparat guvernamental american, pentru a mai reacţiona şi a îşi apăra drepturile. NSA a utilizat un software foarte sofisticat pentru a verifica automat milioane de forme de comunicare, căutând cuvinte, fraze sau link-uri suspecte. Dezvăluit de către The New York Times în 2005, programul a fost suspendat. Dar a fost reactivat rapid după modificarea de către Congres a Legii de Supraveghere Externă, care a autorizat instanţele abilitate să permită astfel de practici groteşti.
Noi norme ar trebui să permită, de asemenea, în curând agenţilor FBI accesul la pubelele americanilor, să caute prin bazele de date şi să desemneze echipe speciale pentru a fila persoane, fără nicio dovadă obiectivă care să permită suspectarea persoanelor în cauză de a fi comis infracţiuni, şi toate acestea pe o perioadă nedeterminată, înjosind cetăţenii americani şi reducându-i la statutul de simple marionete în mâna păpuşarilor satanişti ce se pretind a fi „iluminaţi“.
Convins deja în mod fals de abilităţile malefice ale statului de a dori şi a urmări cu orice preţ să colecteze vaste cantităţi de date asupra vieţii noastre personale şi considerând în mod penibil, din această cauză, că ar fi inutil să se opună colectării de către stat a tuturor acestor informaţii, Chesterman ne propune ca mai degrabă să inventăm un nou „contract social”, care defineşte în mod clar condiţiile în care autorităţile pot exploata aceste informaţii. Activităţile de informare, în opinia sa, ar trebui să respecte trei principii: să fie efectuate de către instituţiile publice, mai degrabă decât de către subcontractanţi privaţi, să se bazeze pe lege, şi responsabilitatea statului pentru utilizarea informaţiilor. Aparent nu este nimic rău în asta, dar un astfel de „contract“ ar rezolva cu adevărat problemele de confidenţialitate ridicate în epoca tehnologiei de supraveghere? Practic, dacă nu reuşim să limităm la maxim colectarea de date, ce ne mai rămâne din viaţa noastră privată? Încălcarea acesteia apare atunci când serviciile statului au acces la informaţiile pe care noi considerăm că nu trebuie să le cunoască; felul în care sunt folosite ulterior este mai puţin o chestiune de a păstra confidenţialitatea, decât de a împiedica alte acţiuni de tipul discriminării, represaliilor, încălcare a drepturilor persoanei etc.
Şi alţi autori împărtăşesc îngrijorarea în ceea ce priveşte soarta vieţii noastre intime dacă nu se limitează totuşi accesul statului la informaţiile pe care cu obstinaţie doreşte să le colecteze. Metodele abile de a invoca necesitatea colectării de către stat a unei cantităţi atât de însemnate de date se desfăşoară la adăpostul concepţiei nebuneşti şi deplin denaturate că „nimeni nu are de ce să se teamă dacă nu are nimic de ascuns”. Acesta este argumentul cel mai des invocat, al cărui efect devastator a fost dispariţia aproape completă a vieţii private. Respectul faţă de sfera intimă este un aspect esenţial al existenţei umane şi a unei ideale democraţii liberale sănătoase – un drept care protejează în primul rând nevinovatul, nu doar vinovatul. Fără un sanctuar în care să ne regăsim singuri cu noi înşine, nu ne putem bucura pe deplin de intimitatea necesară pentru o viaţă împlinită, nici nu vom fi capabili să menţinem tipurile de relaţii şi de schimburi confidenţiale necesare pentru o critică politică puternică, de exemplu. Folosind termenii problemei ridicate de judecătorul Breyer, cu ocazia pledoariilor din cadrul procesului Jones, putem să ne întrebăm cu legitimă îngrijorare „ce ar fi o societate aşa-zis democratică, în cazul în care un număr mare de oameni ar crede într-adevăr că guvernul le monitorizează fiecare mişcare pe perioade lungi de timp”?
În 1956, sociologul Edward Shils scria, în The Torment of Secrecy (Supliciul secretului), că o democraţie liberală necesită respect pentru viaţa privată a cetăţenilor şi transparenţă din partea guvernului. Populaţia nu-şi poate exprima în mod liber opoziţia sa dacă statul nu încetează să o monitorizeze, iar deciziile sale nu vor fi informate în mod corespunzător în cazul în care puterea continuă să acţioneze sub vălul secretului.
Dar astăzi, viaţa cetăţenilor este voit din ce în ce mai transparentă, în timp ce acţiunile statului sunt învăluite în secrete.
Citiți a doua parte a acestui articol
Articol preluat din Programul Taberei yoghine de vacanță Costinești 2012, publicat la Editura Shambala, tipărit la Ganesha Publishing House.
Citiți și:
S-au găsit vinovaţii: Prea puțin Big Brother, prea mult Snowden
Un raport destinat preşedintelui SUA arată că «supravegherea în masă a populaţiei nu are niciun efect în detectarea teroriştilor»
yogaesoteric
1 aprilie 2016