Supravegherea globală a populaţiei, armă redutabilă a francmasoneriei mondiale, în cârdăşie cu aşa-zişii «iluminaţi»… (II)
…ce vizează instaurarea insidioasă a statului fascist unic, planetar, ce are drept consecinţă distrugerea vieţii intime a fiinţelor umane
Citiți prima parte a articolului
„Aşteptări rezonabile“ – conceptul fantasmagoric care batjocoreşte dreptul fundamental al omului la viaţă privată
Critica tranşantă a legislaţiei haotice, făcută de tot mai mulţi specialişti în domeniu, solicită căutarea unui răspuns mai bun. O abordare mai nuanţată ar trebui să păstreze preocuparea instanţelor abilitate să asigure conformitatea cu „aşteptarea rezonabilă de respectare a intimităţii“, dar acest concept este de altfel înjositor şi degradant în contextul informaţiilor pe care guvernul nu ar putea să le obţină decât dacă ar recurge la tehnologii care permit monitorizarea pe scară largă, fără intervenţie umană.
În mod similar, faptul că navigând pe internet sau prin trimiterea de e-mail-uri împărtăşim informaţii cu Google, nu ar trebui să implice în mod automat că suntem de acord ca acestea să fie împărtăşite cu oricine le vânează, în speţă cu statul. Acesta, spre deosebire de Google, ne poate priva de libertate, şi este capabil de a suprima opoziţia, la orice semn neconform cu planurile satanice pe care este obligat să le urmeze. Astfel, reformularea contractului social de care vorbeau mai sus unii specialişti nu trebuie să treacă prin abandonarea completă a noţiunii de respect pentru viaţa privată, ci prin continua sa actualizare.
Aceasta este exact ceea ce a fost decis de către un judecător al Districtului Columbia, Nicholas Garaufis, pe 22 august 2011: chiar dacă utilizatorii de telefoane mobile transmit automat locaţia lor operatorului, a decis el, nu se poate deduce din aceasta faptul că respectiva informaţie nu este în sfera privată, din care rezultă că serviciile de securitate trebuie să aplice pentru un mandat dacă doresc obţinerea de înregistrări. Judecătorul Garaufis a scris: „Noi trebuie să respingem ficţiunea conform căreia marea majoritate a americanilor sunt de acord că Administraţia are acces fără mandat la informaţii cu privire la multe dintre acţiunile lor, implicate de alegerea de a avea un telefon mobil. În lumina evoluţiilor tehnologice considerabile, teoria jurisprudenţei referitoare la al patrulea amendament trebuie să evolueze pentru a menţine drepturile utilizatorilor acestor dispozitive în ceea ce priveşte respectarea vieţii private a acestora.“
Dincolo de dizertaţiile pe marginea unor noi concepte de drept propuse de diferiţi specialişti în domeniul juridic, preţul dorinţei acerbe şi obsesive de a ne ţine sub control cu orice preţ se dovedeşte a fi inacceptabil.
David Shipler este un jurnalist la The New York Times care ne povesteşte într-o carte a sa, într-o manieră foarte realistă, cum respectul pentru viaţa privată a fost sacrificat. Unele dintre cazurile menţionate de el sunt cunoscute în linii mari, aşa cum este cel al arestării arbitrare a avocatului musulman Brandon Mayfield, ale cărui amprente digitale se „potriveau” în mod eronat cu cele găsite în atentatele cu bombă de la Madrid din 2004. Shipler relatează aceste poveşti cu o bogăţie de detalii noi şi inedite, dându-ne impresia că trăim cu membrii familiei Mayfield, care se confruntă cu coşmarul vizitelor repetate ale oficialilor administraţiei, interceptarea convorbirilor telefonice şi, în cele din urmă, tatăl avocatului este arestat pe nedrept. Guvernul a folosit pretextul oferit de cazul Mayfield pentru a repune în vigoare Patriot Act (lege adoptată de Congresul SUA în 2001, care permite agenţilor federali accesul la informaţii personale despre cetăţeni, fără mandat; USA PATRIOT este acronimul pentru Unity and Strengthening America by Providing Appropiate Tools Required to Intercept and Obstruct Terrorism).
Dreptul european, supravegherea populaţiei prin GPS şi ceea ce mai rămâne din viaţa noastră privată
Statele membre ale Uniunii Europene sunt obligate să respecte Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. La articolul 8 se prevede că, dacă un mijloc de probă folosit de către serviciile de securitate constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii private, aceasta trebuie să fie în mod explicit prevăzută de lege, cu condiţii specifice de aplicare. Două cazuri similare cu cazul Jones din SUA au fost obiectul unor cercetări penale în Germania şi Franţa.
Totuşi, prin prisma aceluiaşi haos legislativ, în 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în privinţa cazului german, în care timp de trei luni, la comanda unui procuror, organele de anchetă, fără o hotărâre judecătorească, au colectat şi stocat în mod sistematic date care indicau locul şi deplasările în public ale persoanei vizate şi le-au utilizat pentru a urmări toate mişcările acesteia, pentru a efectua investigaţii complementare şi pentru a aduna alte probe suplimentare în locurile prin care reclamantul a trecut, elemente care au fost ulterior utilizate în procesul penal.
La momentul faptelor (această situaţie s-a modificat de atunci), nicio lege germană nu prevedea în mod explicit posibilitatea de a plasa un GPS pe o maşină pentru a monitoriza conducătorul auto. Cu toate acestea, Curtea a fost de acord cu Poliţia germană, argumentând că această tehnică este mai puţin deranjantă pentru confidenţialitate decât alte practici de o natură diferită şi pe care Curtea le-a mai judecat, cum ar fi interceptările telefonice sau „sistemele de sonorizare“ (acţiunea de a plasa microfoane).
În Franţa, în conformitate cu un articol foarte general din Codul penal, este necesară aprobarea unui judecător de instrucţie pentru a permite poliţiei să plaseze un GPS sub acoperire. Dar nu există niciun articol de lege referitor la această situaţie. Într-un caz judecat în noiembrie 2011 de către Curtea de Casaţie, un judecător de instrucţie a permis astfel anchetatorilor să urmărească o maşină folosită de persoane suspectate, ca şi în cazul american, de trafic de droguri. Curtea a respins recursul pe motiv că ingerinţa în viaţa privată a fost proporţională cu scopul legitim, pentru că declaraţia anchetatorilor a implicat o importantă reţea de trafic de droguri ce submina în mod grav ordinea publică.
Încălcarea vieţii private – o practică masonică ce îndobitoceşte fiinţa umană
Obiectivul nostru nu este de a rescrie acum regulile de drept, ci de a sesiza limitele dincolo de care normele încetează să mai aibă un curs firesc. Observăm şocaţi că trăim într-o lume în care, de exemplu, un judecător federal ajunge să spună cu resemnare: „Eu cred că nu a mai rămas mare lucru din al patrulea amendament din dreptul penal.“
Dacă există încă o speranţă pentru o trezire a conştiinţelor şi o mai clară delimitare a sferei de acţiune a intruziunii statului în viaţa noastră intimă, este deoarece protecţia drepturilor se dezvoltă mereu în proporţie directă cu gradul de conştientizare a abuzului. Revoluţia internaţională a drepturilor omului a fost parţial o reacţie la ororile celui de al Doilea Război Mondial; de exemplu, egalitatea drepturilor a fost definită în SUA, ca răspuns la sclavie, la războiul de secesiune şi la segregare. Reforma are loc numai atunci când opinia o solicită, şi opinia o solicită numai atunci când mişcările sunt făcute publice – aşa cum am văzut în anii 1970, atunci când o comisie a Congresului, prezidată de senatorul Frank Church a arătat că guvernul satanic spiona grupurile de pacifişti şi de activişti pentru egalitatea rasială. Astfel, prin exemplele prezentate ne obiectivăm pentru a descoperi şi a diagnostica problema. Apoi este rândul nostru să solicităm şi să găsim o soluţie.
Dacă dreptul la respectarea vieţii private trebuie să supravieţuiască, aceasta se va produce deoarece cetăţenii, revoltaţi de afaceri de genul celor relatate de Shipler, au înţeles că nu este suficient să ridici din umeri şi să spui, „nu am nimic de ascuns”.
În concepţia francmasonilor, suntem tot timpul suspecţi şi avem ceva de ascuns! Acesta este refrenul preferat al promotorilor satanişti ai supravegherii: dacă nu aveţi nimic să vă reproşaţi, nu aveţi de ce să vă temeţi de incursiuni ale autorităţilor în viaţa voastră privată. Statul protejează cetăţenii care respectă legea şi ameninţă doar criminalii. Un argument simplist şi mai periculos decât pare.
Mulţi oameni spun că nu sunt preocupaţi de faptul că autorităţile colectează informaţii cu caracter personal despre viaţa lor. „Nu am nimic de ascuns, spun ei. Numai cei care au ceva să-şi reproşeze au motive să fie alarmaţi, şi nu merită ca acţiunile lor să fie păstrate secrete.“ Acest argument pătrunde întreaga dezbatere cu privire la viaţa privată. Potrivit expertului în securitatea datelor, Bruce Schneier, acesta este „răspunsul cel mai frecvent, opus părerii apărătorilor respectului pentru sfera personală“. Acest raţionament minimizează atât de mult importanţa vieţii private încât, în cazul în care suntem confruntaţi cu anumite probleme de securitate, acest aspect al vieţii private pierde teren. Argumentul conform căruia nu avem „nimic de ascuns“ este peste tot.
În Marea Britanie, guvernul a instalat milioane de camere de supraveghere în locurile publice ale oraşelor, mari şi mici, ale căror imagini sunt revizuite de către ofiţerii de poliţie prin intermediul unui sistem de televiziune cu circuit închis. Din nou, „dacă nu ai nimic de ascuns, nu ai de ce să te temi”, declară unul dintre sloganurile nebuneşti ale campaniei guvernamentale în favoarea acestui program. Diferite variante ale acestui argument apar în mod regulat pe blog-uri, în scrisori către editor, talk-show-uri şi alte forumuri de discuţii. Oameni lipsiţi de discernământ, căzuţi în plasa perfidă a propagandei francmasonice care susţine supravegherea globală a întregii populaţii „pentru protecţia individului“, ajung să declare cu inconştienţă: „Nu-mi pasă că oamenii caută informaţii despre mine, nu am nimic de ascuns! Din această cauză sprijin eforturile [guvernului] de demascare a teroriştilor prin ascultarea apelurilor noastre telefonice!“. Scopul mârşav al supraveghetorilor nu este nou. Scriitorul Henry James a scris încă din 1888 despre un personaj cu idei tiranice din nuvela sa Reverberator: „Ideea lui era că, dacă aceste persoane au comis fărădelegi, ar trebui să le fie ruşine de ele însele şi nu este cazul să avem milă pentru ele, nu trebuie să le trecem cu vederea ce au făcut ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic, şi nu au nici dreptul să facă atâta tapaj pentru că s-a vorbit despre ele“.
Intimitate versus supraveghere
Cu toţii avem preocupări şi aspecte intime, asupra cărora dorim să păstrăm secretul, chiar dacă nu suntem secretomani. „Dacă nu ai nimic de ascuns, aceasta înseamnă literalmente că eşti de acord să te fotografiez nud oricând vreau eu? Şi că, din moment ce deţin toate drepturile de proprietate asupra acestei fotografii, pot să o arăt şi duşmanilor tăi?“, punea la un moment dat cineva problema, la modul ironic. David Flaherty, un expert canadian în acest domeniu, exprimă o idee similară atunci când spune: „Nu există în lumea occidentală nicio fiinţă raţională care să nu ţină, mai mult sau mai puţin, la viaţa sa privată. Întrebaţi despre anumite aspecte intime ale existenţei lor, cei ce pretind că nu au nimic de ascuns ar protesta împotriva caracterului indiscret al anumitor întrebări după primele cinci replici.“
Cele mai multe încercări de a defini ideea de viaţă privată caută să identifice esenţa acesteia – caracteristicile sale fundamentale sau numitorul comun al diferitelor elemente pe care noi le punem în această categorie. Dar conceptul este mult prea complex pentru a fi redus la o idee simplistă. Intimitatea noastră poate fi pur şi simplu încălcată prin divulgarea unor aspecte pe care noi le considerăm de natură intimă. Există însă multe alte forme de invadare a vieţii private, cum ar fi şantajul sau utilizarea necorespunzătoare a datelor personale. Aceasta poate fi, de asemenea, încălcată şi în cazul în care autorităţile întocmesc fără consultarea şi ştirea noastră un dosar informativ complet despre noi. Cu alte cuvinte, fenomenul acoperă mai multe realităţi pe care este imposibil să le reduci la o simplă idee.
Respectarea vieţii private este de cele mai multe ori subordonată de autorităţi intereselor politice şi economice. În plus, atât justiţia, cât şi legiuitorul, se eschivează şi nu recunosc că viaţa intimă este încălcată prin aceste măsuri de supraveghere globală.
Pentru a descrie dificultăţile ridicate de colectarea şi de utilizarea datelor cu caracter personal, mulţi comentatori folosesc o parabolă inspirată de celebrul roman 1984 al lui George Orwell. Scriitorul descrie o societate totalitară guvernată de o entitate numită Big Brother, care îi supraveghează pe cetăţenii săi într-un mod obsesiv şi le impune acestora o disciplină tiranică. Metafora lui Orwell, axată pe efectele nocive ale monitorizării (cum ar fi limitarea individualităţii şi controlul social), este probabil, adecvată pentru a descrie supravegherea cetăţenilor de către stat. Dar cele mai multe dintre informaţiile colectate în bazele de date, cum ar fi rasa, data naşterii, sexul, adresa sau starea civilă, nu par a fi deosebit de deranjante. Mulţi oameni nu văd niciun motiv special pentru a ascunde numele hotelurilor unde se cazează, marca maşinii pe care o conduc sau băutura lor preferată. De cele mai multe ori, dezvăluirea unor astfel de informaţii nu produce nici jenă şi nici inhibare.
Există şi o altă parabolă ce permite o mai bună înţelegere a problemei: cea a Procesului lui Kafka. Intriga romanului halucinant cu acest nume se învârte în jurul unui om care a fost arestat pentru o infracţiune neprecizată. Acesta caută cu disperare să descopere motivele încarcerării lui şi ceea ce îl aşteaptă. El află că un tribunal misterios îl anchetează şi are un dosar despre el, dar nu poate afla mai multe. Procesul descrie o birocraţie stranie, cu obiective impenetrabile, care utilizează informaţiile pe care le deţine pentru a lua în mod tiranic decizii importante cu privire la viaţa oamenilor, cărora în schimb le interzice accesul la informaţiile în cauză. Controlul şi monitorizarea exercitată de o autoritate tiranică şi absurdă asupra informaţiilor personale scufundă individul în depresie şi neputinţă şi creează premisele unor relaţii aberante cu instituţiile care îi guvernează viaţa.
Dezbaterile derizorii din presă nu fac decât să dezinformeze publicul
Argumentul că nu ar trebui să avem „nimic de ascuns“ este subiectul unor lungi dezbateri sterile şi inutile în presă. Problema acestui argument cretin este tocmai prezumţia de vinovăţie care stă la baza sa şi care echivalează din capul locului viaţa privată, intimă cu ascunderea unor fapte mai mult sau mai puţin condamnabile. Aşa cum observă pe bună dreptate unii comentatori, logica lui „nimic de ascuns“ se bazează pe „presupunerea eronată că viaţa privată se rezumă la sustragerea de la orice vină“. Monitorizarea poate, de asemenea, afecta şi chiar împiedica unele activităţi absolut legitime, cum ar fi libertatea de exprimare, de asociere şi toate celelalte drepturi fundamentale propovăduite de avocaţii democraţiei.
Dacă noi concepem respectul pentru viaţa privată ca fiind o problemă cu mai multe dimensiuni, legate între ele, divulgarea delictelor este văzută ca fiind doar una din multiplele dificultăţi cauzate de politicile de securitate. Programele guvernamentale pentru colectarea de informaţii sunt îngrijorătoare. În romanul lui Kafka, problema nu este comportamentul inhibat al eroului, ci sentimentul de neputinţă şi de vulnerabilitate care este provocat de folosirea datelor personale de către instanţa de judecată, combinată cu neacordarea dreptului de a afla care este procedura de judecată.
Daunele cauzate de aceste modalităţi discreţionare de monitorizare sunt imense şi le resimţim actualmente cu toţii – indiferenţa autorităţilor, abuzurile flagrante, frustrarea, lipsa de transparenţă şi tirania.
Un prejudiciu de natură birocratică rezultă din punerea cap la cap a unor fragmente de date inofensive la prima vedere, dar foarte semnificative atunci când sunt coroborate. Prin colectarea de informaţii care, individual, nu sunt protejate, autorităţile pot culege totuşi anumite informaţii despre noi asupra cărora noi am prefera să păstrăm discreţia. De exemplu, să presupunem că am cumpărat o carte despre cancer. Prin ea însăşi, această achiziţie nu dezvăluie mai mult decât interesul nostru pentru studiul acestei boli. Dar să presupunem că aţi cumpărat, de asemenea, şi o perucă. Există multe motive pentru a face aceasta. Dar este suficient să fie coroborate aceste două elemente pentru ca autorităţile să concluzioneze că avem cancer şi că facem chimioterapie. Probabil că nu vedem niciun rău în accesul autorităţilor la astfel de informaţii private, dar cu siguranţă că ar trebui să avem dreptul de a decide în privinţa lor.
Un alt pericol ce rezultă din colectarea datelor cu caracter personal este ceea ce se numeşte excludere. Excluderea constă în a împiedica persoanele fizice să ia la cunoştinţă modul în care sunt folosite informaţiile lor, în a li se refuza accesul la aceste informaţii şi posibilitatea de a corecta eventualele erori. O mare parte a măsurilor naţionale de securitate implică menţinerea unei baze de date gigantice, complet inaccesibile pentru cetăţeni. Într-adevăr, existenţa însăşi a acestor programe este de multe ori ţinută secretă din cauza aceleiaşi probleme de securitate pe care o reprezintă. Acest mod de a exclude subiecţii implicaţi este o formă de negare a drepturilor lor. Aceasta este o problemă structurală, care afectează modul în care instituţiile tratează oamenii şi introduce un dezechilibru între conducători şi cei conduşi. Ce justifică acordarea unei astfel de puteri a autorităţilor asupra cetăţenilor? Problema aici nu este legată de informaţiile pe care oamenii preferă să le ascundă, ci este legată de putere şi de structura statului.
O problemă asemănătoare este reprezentată de utilizarea derivatelor din informaţiile colectate, adică folosirea acestora pentru un alt scop, fără acordul persoanei în cauză, a datelor obţinute pentru un singur scop. Cât timp este prevăzut să se păstreze informaţiile personale? Cum vor fi acestea folosite? La ce vor fi folosite? Fără a impune o limită sau o răspundere juridică în acest sens, populaţia poate evalua cu greu riscurile asociate cu deţinerea acestor informaţii de către guvern.
Colectarea şi utilizarea datelor cu caracter personal de către stat prezintă o altă problemă: cea a denaturării. Deşi aceste informaţii private pot dezvălui o mulţime de aspecte despre personalitatea şi activitatea persoanelor fizice, acestea reflectă rareori integralitatea unei fiinţe. Ele pot oferi o imagine deformată, parţială din cauza naturii simpliste a arhivelor, care înregistrează adesea informaţii într-un format standardizat, care omite multe detalii.
De exemplu, să presupunem că autorităţile află că cineva a cumpărat cărţi despre fabricarea de metamfetamină. În consecinţă, persoana respectivă, va deveni suspectă de a fi încercat să îşi dezvolte un laborator de sinteză pentru a produce acest drog. Dar le lipseşte o parte din poveste: persoana în chestiune scrie un roman în care un personaj foloseşte amfetamină. Pe moment nu i-a venit ideea, atunci când a cumpărat aceste cărţi, că ar putea trezi suspiciuni şi că datele stocate în ce îl priveşte nu dezvăluie motivul real al achiziţiilor sale. Ar fi putut el să se gândească la felul în care caracatiţa francmasonică din spatele guvernului îi monitorizează îndeaproape fiecare mişcare? Ar fi trebuit să ia măsuri de precauţie ca să nu apară pe o listă de persoane suspecte? Chiar dacă nu comite infracţiuni, el poate dori să sustragă controlului din partea autorităţilor informaţiile ce sunt de natură să atragă concluzii eronate.
Această persoană ar putea să nu dorească, în mod legitim, să se îngrijoreze cu privire la modul în care şi cele mai mărunte dintre acţiunile sale vor fi percepute de către febrilii ofiţeri de poliţie, avizi să găsească infracţiuni acolo unde nu există. În mod legitim, această persoană ar putea să nu dorească să fie raportată ca fiind suspectă de către un calculator, pe motiv că ar avea un comportament neobişnuit.
Argumentul lui „nimic de ascuns” se concentrează în mod eronat şi limitativ pe una sau două probleme legate de conservarea vieţii private – în acest caz, divulgarea de informaţii cu caracter personal şi supravegherea – şi le exclude pe toate celelalte. Rezultă de aici o definiţie foarte specifică a vieţii private, excluzând alte puncte de vedere, mult mai clare şi la obiect.
O idee infantilă şi distructivă din perspectiva drepturilor fundamentale ale fiinţei umane: „Statul nu îmi vrea răul”
Este important să se distingă aici între două moduri de a justifica un program de securitate naţională ce solicită acces la informaţii cu caracter personal. Primul este de a nu recunoaşte existenţa unui motiv de îngrijorare. Astfel, funcţionează argumentul lui „nimic de ascuns“. Al doilea este de a recunoaşte problema, în timp ce pretindem că beneficiile prezentate depăşesc cu mult sacrificiile făcute în domeniul vieţii private. Prima strategie o influenţează oarecum şi pe cea de-a doua, pentru că minimalizarea importanţei aspectelor personale este fundamentată pe o viziune îngustă asupra mizei problemei. Şi marea neînţelegere provine din faptul că argumentul „nimic de ascuns“ se bazează pe această concepţie atât de particulară şi de limitată asupra vieţii private.
La o privire mai atentă asupra acestui argument deja celebru, vom vedea că acesta vizează un fel unic şi brutal de prejudiciu. În mod ironic, această viziune este împărtăşită, uneori, de cei care militează pentru o mai bună protecţie a sferei personale. Ann Bartow, profesor de drept la Universitatea din Carolina de Sud, susţine că pentru a avea un ecou real în rândul populaţiei, problemele legate de viaţa privată trebuie să „afecteze în mod nefast fiinţele umane în integritatea lor corporală, şi nu doar să le provoace un sentiment de disconfort“. Ea susţine că această cauză a respectării intimităţii are nevoie de „cadavre“ şi că „lipsa de sânge şi de morţi, sau cel puţin de oase rupte, precum şi sumele gigantice de bani alocate implementării la scară globală a măsurilor de monitorizare, reliefează încălcarea vieţii private în raport cu alte categorii de daune individuale“.
Este adevărat, oamenii au o reacţie mai puternică la vederea sângelui şi a cadavrelor, decât la probleme mai abstracte. Dintr-o perspectivă spirituală însă, este absurd ca totul să depindă doar de declanşarea unor evenimente tragice pentru ca o problemă să fie conştientizată… Încălcarea vieţii private este rareori rezultatul unui act singular, dăunător, ci cel mai adesea este acumularea lentă şi insidioasă de intervenţii relativ minore. Din acest punct de vedere, procesul este destul de mult comparabil cu unele daune aduse mediului înconjurător, care apar în timp, printr-o succesiune de gesturi mărunte, realizate de către personaje diferite. Chiar dacă societatea este mult mai probabil să răspundă la o scurgere de petrol, poluarea treptată printr-o multitudine de protagonişti este adesea cauza unor dificultăţi mai grave.
Rareori viaţa privată se pierde dintr-o singură lovitură. Aceasta se erodează în timp, se dizolvă aproape pe nesimţite, cu paşi mici, înainte de a începe să ne dăm seama de gradul de deteriorare. Atunci când statul a început să controleze numerele de telefon apelate de către cetăţeni, mulţi au ridicat din umeri: „Nu este nimic, doar numere de telefon“. Şi apoi a început să asculte unele conversaţii: „Nu este nimic, doar câteva conversaţii“. Ulterior, se instalează camere noi de supraveghere în locurile publice: „Şi ce? Câteva camere suplimentare pentru a filma mai multe locuri. Nu are rost să facem tam-tam din atâta lucru“.
Proliferarea acestor dispozitive creează o reţea video elaborată. Acesteia i se adaugă monitorizarea prin satelit, pentru a urmări mai bine mişcările unei persoane. Guvernul va revizui apoi extrasele de cont. „Sunt doar câteva dintre depozitele mele şi unele dintre facturile mele. Mare lucru!“ Apoi va veni rândul să fie analizată situaţia cardului de credit, navigarea pe internet, beneficiile medicale, fişele de salariu etc. Fiecare pas poate părea banal, dar, de la un moment dat, statul va monitoriza şi va şti fiecare mişcare a noastră, datorită acestor acţiuni constante şi insidioase de intruziune în viaţa noastră intimă şi a „adormirii” în care suntem intenţionat ţinuţi cei mai mulţi dintre noi, folosindu-se varii mijloace pentru aceasta.
Gruparea ocultă a aşa-zişilor „iluminaţi“ are în prezent dosare voluminoase de înregistrări ale activităţilor, centrelor de interes, obiceiurilor de lectură, finanţelor şi stării de sănătate ale noastre ale tuturor. Şi dacă ar fi dezvăluite aceste informaţii? Dacă autorităţile, date fiind activităţile pe care le desfăşurăm în mod obişnuit, în mod greşit ne-ar suspecta de a fi implicaţi în activităţi criminale? Dacă, în cazul în care tranzacţiile financiare făcute sunt considerate suspecte – chiar dacă nu am făcut nimic greşit – decid să ne îngheţe conturile? Dacă nu ar fi protejate informaţiile personale aşa cum ar trebui şi un hoţ de identitate le-ar folosi pentru a ne înşela? Chiar dacă nu avem nimic de ascuns, autorităţile ne pot provoca daune extrem de mari şi ne pot face cu adevărat foarte mult rău.
„Statul nu vrea să-mi facă rău“, insistă unii. Acest lucru poate fi adevărat în unele cazuri, dar autorităţile pot, de asemenea, prejudicia persoanele fizice, din greşeală sau din neglijenţă. Odată analizat argumentul „nimic de ascuns“, odată examinate şi respinse ipotezele care stau la baza acestuia, vom vedea cum este adus în dezbatere acest argument şi ce avantaje nedrepte îşi trage puterea de aici. Aceasta poate fi o capcană, deoarece forţează discuţia să graviteze in jurul unei concepţii înguste şi limitate asupra vieţii private. Dar, confruntat cu multitudinea de probleme ridicate de colectarea şi utilizarea de date de către stat, cu mult dincolo de problema supravegherii şi a divulgării de informaţii, argumentul „nimic de ascuns“ nu ne mai spune nimic, în cele din urmă.
Articol preluat din Programul Taberei yoghine de vacanță Costinești 2012, publicat la Editura Shambala, tipărit la Ganesha Publishing House.
Citiți și:
Un înalt oficial al NSA propune: «Ca să scăpăm de terorism, de câte ori are loc un atac terorist, să tăiem fondurile tuturor serviciilor secrete»
Deja prezentul şi chiar viitorul nostru, al tuturor, se va afla sub o neîncetată supraveghere (I)
yogaesoteric
8 aprilie 2016