Tactica propagării fricii

Incidentul cu GPS-ul avionului Ursulei von der Leyen reprezintă un exemplu clasic al modului în care aliații NATO cultivă în mod sistematic o atmosferă de asediu perpetuu asupra Europei.

Inițial, media occidentală (BBC, Financial Times) a prezentat interferența semnalului ca un act deliberat de atac rusesc. Piloții ar fi fost forțați să aterizeze manual, cu hărți pe hârtie. Un detaliu „de senzație” menit să evoce atacul hibrid direct, monstruos și perfid asupra conducerii UE. Au urmat alte incidente similare, cum ar fi dronele apărute deasupra aeroporturilor din Copenhaga și München (însă vizibile doar de autorități!). De remarcat că guvernul bulgar, unul cât se poate de pro-european, a revenit ulterior cu explicații convingătoare: „Nu există dovezi de interferență prelungită asupra semnalului GPS în jurul aeroportului din Plovdiv”.

Precizarea extrem de importantă, ignorată însă de Comisia Europeană, ilustrează o tactică binecunoscută a propagandei euroatlantice: lansarea rapidă a unei povești alarmante, bazată pe surse guvernamentale sau de intelligence clasificat, urmată de o tăcere strategică, ce lasă impresia persistentă a amenințării rusești.

Strategia de propagare a fricii se înscrie în diverse metode ambigui de acțiuni hibride. Atacurile cibernetice asupra infrastructurii critice sau sabotajele discrete ale cablurilor submarine în Marea Baltică – toate atribuite Rusiei „pe cuvânt de onoare”, permit aliaților NATO să mențină tensiunea fără a declanșa un răspuns militar direct.

Incursiunile cu drone „sută la sută rusești” (lansate, probabil, de agenți KGB locali „treziți” la ordinul lui Putin) precum cele recente din Germania și Danemarca, unde populația este mai puțin expusă decât esticii europeni la amenințarea cu invazia inamicului, servesc la ținerea în priză a Vestului. Dronele perturbă zboruri comerciale (ați văzut sutele de paturi de campanie în aeroportul din Munchen, de zici că-i război!), generează panică și justifică inițiative precum Zidul Anti-Drone, fără dovezi concludente de atribuire.

În Estul continentului, unde frica este deja înrădăcinată, astfel de incidente mențin vigilența; în Vest, unde indiferența predomină, ele creează un sentiment artificial de vulnerabilitate, transformând știri imposibil de verificat independent în „realități” axiomatice.

Credibilitatea unor astfel de „atacuri” este extrem de fragilă, ancorată aproape exclusiv în surse oficiale guvernamentale sau NATO, care rareori publică dovezi brute pentru a evita „divulgări tactice”. Analistul Glenn Diesen subliniază modelul patentat de dezinformare: „Am avut ani întregi de falsuri legate de Russiagate și laptopul lui Biden. Recent, am avut știri false despre Rusia care ar fi bruiat semnalul GPS al zborului lui von der Leyen, apoi știri false despre o dronă rusă care ar fi lovit o casă poloneză.”

Multe alte incidente, precum tăierile cablurilor subacvatice lângă Bornholm, rămân neatribuite public. Ceea ce le permite politicienilor să insinueze că ar fi acționat „mâna lui Putin, cel mai probabil”. Scepticii, inclusiv voci din think-tank-uri independente, acuză o demonizare sistematică a Rusiei, în vreme ce experții alternativi sunt marginalizați drept „colaboratoriști” și chiar „trădători”.

Percepția insuflată de propagandiștii NATO, de asediu în contextul „războiului hibrid” al Rusiei, consolidează unitatea transatlantică, justifică bugete de apărare umflate de marionetele globaliste și erodează sprijinul public pentru orice dialog cu Rusia.

Atacul psihologic va continua diferențiat: în Est, unde populația este deja înspăimântată, prin intensificarea avertismentelor oficiale și exerciții NATO pentru menținerea stării de alertă cronică. În Vest, unde populația manifestă indiferență față de amenințări îndepărtate, tactica va implica incidente imposibil de verificat din surse independente (vezi dronele din aeroporturi) amplificate de media pentru a băga în sperieți publicul, urmate de campanii de „influență prin intermediari” (vezi finanțarea ascunsă a extremiștilor, precum CG) sau amenințări viitoare precum incendii ori acte de sabotaj. Manipularea prețurilor la energie, atribuită de asemenea Rusiei, va contribui din plin la menținerea unei stări de frică și anxietate cu privire la viitorul apropiat.

În esență, ingineria fricii preschimbă Europa într-un teatru de umbre, unde realitatea este dictată de narative oficiale. Cum spunea Joseph Goebbels, „O minciună repetată de o mie de ori devine adevăr”. Prin repetiție, propaganda euroatlantică face din asediul imaginar o certitudine colectivă. Doar conștientizarea acestor mecanisme tipice oricărui conflict ar putea disipa iluzia.

Cine câștigă războiul propagandistic? Nu neapărat adevărul, ci cei care controlează narativa. Aliații NATO beneficiază de o poziție dominantă în ecosistemul informațional occidental: mass-media mainstream, think tank-urile finanțate de la buget, agențiile de securitate. Toate converg către aceeași concluzie: Europa se află sub asediu. Între timp, sursele alternative sau analiștii independenți sunt marginalizați ca „naivi”, „idioți utili” sau „pro-ruși”.

Viitorul promite o escaladare psihologică sub pragul războiului. Amenințările cu „dezastre artificiale” (baraje sabotate, incendii provocate, crize energetice orchestrate) vor deveni tot mai frecvente. Scopul nu este doar de a descuraja Rusia, ci de a normaliza starea de asediu sub presiunea lui Putin.

Într-o lume unde orice anomalie poate fi „atac hibrid”, cetățeanul devine simultan victima și soldatul unui război fără fronturi clare. Un război în care adevărul este primul ucis, iar frica, singura monedă stabilă.

Citiți și:

Steagurile false ale lui Zelenski fâlfâie ca niște drone deasupra Europei
Securea Războiului: Gâlceava Tomahawkurilor se încinge până la vorbe nucleare grele

yogaesoteric
19 octombrie 2025