Televiziunea și școala – dar nu cum credeți (Jacques Barzun) (I)

Istoricul, profesorul universitar și scriitorul Jacques Barzun s-a născut pe 30 noiembrie 1907 la Créteil, lângă Paris, și a murit pe 25 octombrie 2012 în San Antonio, Texas. Viața lui a început în Franța de dinaintea Primului Război Mondial și s-a săvârșit în SUA războaielor globale și a revoluțiilor colorate. În salonul părinților lui Barzun veneau ca oaspeți și prieteni de familie compozitorul Edgard Varèse, scriitorii Jean Cocteau, Guillaume Apollinaire, Jules Romains, Stefan Zweig, Richard Aldington, Georges Duhamel și Ezra Pound. Bâncuși trecea des pe acolo, asemeni lui Fernard Léger, Wassily Kandinsky și Marcel Duchamp.

Jacques Barzun a emigrat în SUA în 1920, împreună cu mama sa. A terminat liceul în SUA și apoi a studiat la Columbia University, unde a rămas să predea din 1927 până în 1975. În cei aproape cincizeci de ani petrecuți la Columbia, Barzun a pus pe roate, printre altele, și un curs de doi ani dedicat citirii și înțelegerii cărților. Ca universitar și intelectual public, Barzun a militat ca elevii și studenții să evite specializarea timpurie pentru a primi în schimb o bogată pregătire în domeniile umaniste.

A scris și editat mai bine de patruzeci de cărți, pe subiecte diverse: critica educației, istorie culturală, muzicologie, istorie universală. Printre lucrările dedicate școlii, putem menționa eseurile din Teacher in America – Profesor în America (1945), The House of Intellect – Casa intelectului (1959), în care argumentează că sistemul educațional american produce falși intelectuali, The American University: How It Runs, Where It Is Going – Universitatea americană: Cum funcționează și încotro se îndreaptă (1968). În Science: The Glorious Entertainment – Știința: Gloriosul Divertisment (1964), critică prea marea importanță acordată „științei”.

În articolul care urmează, reușește să critice în 1987 reforma educației din România anilor ʼ90-2020. Oare cum e cu putință? Ce ne spun aceste izbitoare paralelisme?

Redăm în continuare acest extras din cartea lui Jacques Barzun, Basic Education: Issues, Answers & Facts – Educația de bază: Probleme, răspunsuri și fapte (vol. 3 nr. 1, toamna 1987, paginile 4-8):

Televiziunea și școala – dar nu cum credeți

Educația în genere și în teorie e ceva simplu. Concret și aplicat, e ceva complex și care-ți scapă printre degete. Asemeni guvernării, poate fi percepută doar prin intermediul efectului ei asupra fiecărei persoane în parte, ceea ce înseamnă că pentru a putea face generalizări valabile, ar fi necesar să vorbești cu milioane de oameni. Pe de altă parte, nu poți evalua obiectivele și rezultatele actuale ale educației decât generalizând. În cele ce urmează, plec de la observații mai vechi și mai noi și mă aștept să fiu contrazis și corectat. Dacă mă exprim de o manieră sentențioasă e doar din rațiuni de claritate și de economie de timp.

Titlul acestui articol se referă la o întrebare pe care și-o pune multă lume: are televizorul un impact nefast asupra școlarizării copiilor? Răspunsul este da, dacă ecranele îi împiedică să-și facă temele. Dar același efect l-ar avea și orice alt exces de muncă, de joacă afară sau de citit benzi desenate. Părinții nu pot ignora niciunul dintre aceste aspecte. Întrebarea mai gravă este dacă televiziunea nu cumva împiedică învățarea prin însăși natura ei. S-ar părea că da, deoarece televiziunea funcționează pe baza lipsei de continuitate. Un expert a spus că imaginea de pe ecran se modifică la fiecare 18 secunde sau chiar mai repede. Aceasta ține de realizatorii de programe și de producători. Dar, am putea să ne întrebăm, ce anume îi face să acționeze astfel? Și ca răspuns îndrăznesc să avansez un paradox – și anume acela că televiziunea noastră este atât de frenetică din cauza influenței școlii.

Influența școlii este și directă, și indirectă. Influența directă este cea exercitată de bărbații și femeile care lucrează în televiziune. Aceștia sunt produse ale școlilor prin care au trecut și prin ceea ce produc și ei la rândul lor ne arată cum le funcționează intelectul. Influența indirectă se manifestă prin intermediul publicului. Și publicul a fost produs de școli și, dacă se plictisește în mod constant după 18 secunde, înseamnă că repetă obiceiuri formate în școală.

De ce spun asta? Fiindcă, pe parcursul ultimilor 50 de ani, aproape tot ce s-a făcut în școală a mers pe direcția discontinuității, a incoerenței, a agitației. Dacă în cele ce urmează vă voi reaminti unele din aceste stări de fapt, nu e de dragul de a face reproșuri. Vreau doar să sugerez, prin contrast, ce ar fi necesar să aștepte și să ceară de la școală părinții, profesorii și autoritățile. Ați aruncat vreodată o privire într-un manual modern – să zicem peste o lecție din manualul de istorie a Americii de clasa a VIII-a? Seamănă foarte bine cu o broșură de călătorie. Într-un colaj întins pe două pagini în patru culori vedem o mică hartă, o poză a lui Benjamin Franklin, un set de date și cifre într-un cadran negru, un wigwam, o imagine cu Philadelphia în secolul al XVIII-lea și, undeva într-un colț, o listă de întrebări. Grafica este superbă, de mare impact vizual, evident realizată de un expert în afișe publicitare. Printre aceste imagini captivante se scurge un firicel de text care șerpuiește pe diagonală, de la stânga la dreapta. Probabil spune ceva, deși așezarea lui în pagină nu îl face ușor de citit. Însă, din lista de întrebări, prima este chiar interesantă și ea sună așa: „Ce vârstă crezi că avea B. Franklin în această gravură?”.

Dacă citești textul făcând abstracție de grafica multicoloră, descoperi că încearcă să-l învețe pe elev toate felurile de istorie – un talmeș-balmeș de date și opinii politice, sociale, economice și culturale. Mai încearcă să-l învețe toleranță, compasiune și înțelegere universală. După cum e și normal, nu reușește de fapt nimic din ce-și propune. Oferă, doar, fragmente disparate din ceea ce se consideră a fi bun.

Un asemenea manual este tipic pentru modul în care se raportează școala la intelectul elevului de orice vârstă. Elevul este continuu momit cu nimicuri strălucitoare și, în timp ce e astfel distras, hrănit cu lingurița. Nimic nu e făcut să dureze mult sau să pară sistematic. Recunoaștem imediat principiul de funcționare a emisiunilor TV și a reclamelor. Cred că paradoxul meu este corect: programele TV sunt alcătuite de produse ale școlilor noastre pentru produse ale școlilor noastre. Să ne amintim că televizorul a apărut mai târziu decât școala modernă.

Următoarea întrebare este, evident, cum a ajuns școala să fie așa? Au contribuit mai multe cauze și obiective.

Mai întâi a fost intenția de a face școala mai puțin îmbâcsită și mecanică, aducând-o mai aproape de viață. Viața e întotdeauna heteroclită, fragmentară, discontinuă, adesea colorată – deci haideți să facem orele de clasă asemeni vieții. Fără memorare și recitare, fără să mai citim pagini întregi de carte și să scriem compuneri – să se termine cu statul în bănci separate și ascultatul profesorului și colegilor timp de o oră. În loc de asta, să facem proiecte personale, excursii, să vizionăm secvențe din filme – să abolim monotonia. Să decidă clasa ce vrea să facă la oră. Să alcătuim mici echipe și să facem cercetări din cărțile de pe rafturi. Să scoatem băncile și scaunele, să punem covoare pe jos, să citim și să scriem așa cum ne vine în mod natural – pe dușumea, așezați pe vine sau întinși pe jos, sporovăind despre lume. Profesorul se află acolo ca să faciliteze aceste activități care imită viața.

O a doua influență asupra școlii vine din partea științei: vreau să spun știința ca forță culturală. Aceasta a sugerat că modul tradițional de a preda, fiind pre-științific, este neapărat greșit. Metodele noi și corecte vor fi descoperite doar pornind de la cercetările cu privire la educație și la psihologia copilului. Va fi o combinație imbatabilă. Vom putea prezice și garanta rezultatele. Și, ce să vezi, una din consecințele cercetărilor făcute cu 45 de ani în urmă a fost „metoda globală” („look-and-say method” [1]) de predare a cititului, o minunată metodă nouă, confirmată de timp ca dezastruoasă. Nici cei mai inteligenți băieți și fete nu reușeau să citească sau să silabisească pe baza acestei metode. Se plictiseau de moarte de „Dick and Jane” [2] și de vocabularul limitat la 800 de cuvinte, pe când copiii înșiși foloseau și înțelegeau 2000. Acum, în sfârșit, o a doua rundă de cercetări a demonstrat că rezultatele primei runde erau false, și s-a reintrodus metoda fonetică [3], pentru care CBE [4] a luptat de una singură timp de 30 de ani.

Într-o epocă în care termenul „context” este folosit continuu pentru a ne reaminti în permanență de faptul că totul se influențează reciproc, lumea tolerează existența școlilor unde contextul este distrus de la o oră la alta. Nu mai e cazul să demonstrez în ce fel „metoda globală” întrerupea o continuitate necesară. Lua cuvintele unul câte unul, ca pe niște ideograme chineze, și prin intermediul inepțiilor emise de Dick și de Jane spărgea întregul poveștii în fragmente fără sens. Metoda fonetică, însă, construiește cuvintele din sunete și face posibil cititul independent, continuu.

Întregul dezastru al „metodei globale” s-a datorat unei erori pe care am numit-o preposterism – a pune la început (pre) ceea ce s-ar cuveni să vină la sfârșit (post) [5]. Deoarece adulții care știu să citească pot arunca o privire grăbită unui cuvânt fără măcar să vadă literele din care este alcătuit, s-a considerat posibil să-i învățăm și pe copiii mici să facă la fel. Dar un cuvânt scris cu litere nu este o imagine, el devine o imagine doar după un exercițiu îndelungat.

Eroarea preposterismului a fost repetată cu gramatica și cu noua matematică. Dat fiind faptul că geniilor de la MIT le era simpatică Teoria Numerelor, ei și-au închipuit că și copiii vor fi încântați să se joace cu sisteme de numerație în baza 12 sau 8 în loc de 10, și că astfel vor avea parte de o introducere plăcută în domeniul aritmeticii. Gata cu memorarea tablei înmulțirii – oricum calculatoarele de buzunar pot face în locul nostru toată această muncă lipsită de importanță. Cu alte cuvinte, oricărui copil confruntat pentru prima dată cu numerele i s-a refuzat metoda temeinică de a face operații rapid, sistematic și corect. În schimb, elevul s-a trezit cu acest obiect de studiu împărțit în alternative de care nu va avea niciodată nevoie. Cei care au studiat pe baza acestei metode au avut dificultăți în posturi din comerț, când aveau de calculat TVA-ul sau când cumpărătorul achiziționa mai mult de un obiect. Noroc că acum casele de marcat îi spun operatorului ce rest să-i dea clientului.

În acest fel, presiunea pusă asupra școlii de către știință și cea pusă de viață și-au dat mâna întru păcăleală, deși plecau de la principii opuse. Știința a spus: lasă la o parte bunul-simț, cercetarea descoperă mereu aspecte noi, care merită testate. Dar aceste descoperiri au mers împotriva rațiunii bazate pe experiență, cu rezultatul că activitatea școlară a devenit și mai mecanică decât fusese pe vremuri. Ca atare, o și mai mare doză de viață a fost necesară pentru a compensa efectul metodelor lipsite de sens.

În schimb, cele două forțe s-au întâlnit în prezumția comună legată de definirea cunoștințelor și de modul corect de a verifica însușirea lor de către elev. Începând cu caietele de lucru din primul an de școală, ceea ce le cerem copiilor e să completeze niște chenare goale cu fragmente de informații fără nicio legătură între ele. „A ști” nu mai înseamnă să poți să recurgi cu ușurință la o perspectivă structurată asupra unui subiect, ci a devenit capacitatea de a recunoaște particule separate și discontinue. Testele standardizate întăresc în mod constant concluzia că succesul școlar înseamnă să completezi un anume fel de formulare-tip pe care le vei regăsi și în viața de adult. E ciudat că într-o epocă în care termenul „context” este folosit fără încetare pentru a ni se reaminti interdependența lucrurilor, lumea tolerează existența școlilor unde contextul este distrus de la o oră la alta. „Știința” – și vă rog să țineți cont că folosesc termenul în ghilimele ca să mă refer la ceea ce este numit știință în cercurile educaționale – „știința” a adus cu ea în mod inevitabil ideea inovării permanente – noi descoperiri, noi metode, noi trucuri și chițibușuri injectate fără încetare în sistem, ca medicamentele într-un pacient care nu se mai vindecă. Școlile nu se simt bine și deja au fost încercate toate pseudo-leacurile. Să știți că nu glumesc când vă spun că la un moment dat un liceu putea câștiga un premiu educațional dacă își instala mochetă. Și, cum americanii sunt încântați de orice nouă lozincă educațională la modă, întreaga țară e cuprinsă de o frenezie a reformei, care ne face să aruncăm la coș tot ce avem mai prețios și să inducem școlii o singură constantă: ați ghicit – cea a discontinuității. Programele școlare, cursurile și obiectivele școlii sunt mereu în tranzit, au un aer de provizorat intelectual, și ceva din această atmosferă se transmite fără îndoială și elevului.

Tot „știința” a introdus în activitatea școlară virusul psihologiei explicite. Și aceasta era „ca în viață”. Pentru că, așa cum bine știm cu toții din testele de personalitate și din psihologizarea nelimitată a existenței noastre, variile ramuri ale acestei științe au pus stăpânire pe viața profesională, pe religie, pe căsnicie, pe dreptul penal, pe prietenie și pe literatură. În școli, tendința psihologiei a fost de a înlocui predarea cu terapia și de a considera explicarea eșecului mai importantă decât corectarea lui: psihologia a fost folosită pentru a distrage atenția de la inteligență și de la ceea ce inteligența poate face chiar în condiții personale și sociale vitrege.

În același timp, psihologia i-a paralizat pe părinți cu evaluări școlare scrise într-un jargon incomprehensibil și lipsit de sens. Și mai rău încă, a comis marea greșeală de a-i complexa pe copii. Una dintre virtuțile învățării este că te scoate din tine pentru a te introduce într-un subiect – ceva existent sub formă de fapte, de idei sau, de obicei, sub ambele forme. A deturna conștiința înspre egocentrism și autojustificări blochează învățarea și îți răpește sentimentul comuniunii cu ceilalți. Un subiect pe care-l înțelegi împreună cu alții reprezintă o puternică legătură socială, o legătură foarte potrivită unei democrații. Așadar, când izolăm fiecare ego și mutăm atenția de la un anumit subiect la noi înșine, introducem încă o sursă de discontinuitate în clasă. În plus, este și imoral, fiindcă un copil în creștere oricum are destule motive personale de a se simți complexat și suficiente dificultăți în depășirea acestei probleme.

Pe deasupra, chiar curricula este tributară discontinuității. În primul rând, sunt prea multe obiecte de studiu. Acum vreun an am ascultat o prelegere ținută de superintendentul școlilor din Dallas, Texas, în care ne-a recitat o parte din lista obiectelor care este obligatoriu să fie predate, prin legea statului, în cei 12 ani de școală. Erau peste 200 de materii, incluzând blândețea față de animale, viața de familie, educația pentru șoferi, educația sexuală, gătitul, educația socială, și fără Educație Sexuală. Acest talmeș-balmeș este ignorat, desigur, dar chiar și rămășițele lui sunt extrem de nocive, mai ales că multe sunt oferite ca opționale unor tineri care nu au cum să-și dea seama ce puțin li se oferă din ceea ce ar fi necesar să știe.

În plus, majoritatea acestor materii, precum blândețea față de animale, sunt prin definiție non-materii. Nu au o formă sau principii, sunt doar exerciții de improvizație. Sunt încercări ale școlii de a imita viața. Prototipul lor este ghiveciul binecunoscut numit „educație socială”, care ia obiecte autentice, cum ar fi economia politică, sociologia, politologia, antropologia și ciupește din fiecare câteva bucățele, fără nicio continuitate între ele. Educației sociale îi corespunde, în alt segment al curriculei, cursul de Știință Generală. Faptul că adesea profesorii de educație socială provin din departamentul de educație fizică spune ceva. Arată că oricine poate preda cursul, că nu e nevoie de cunoștințe speciale.

Alteori, educația socială este combinată cu istoria și predată de profesorul de istorie, ceea ce are ca efect degradarea obiectului istorie, deoarece în educația socială se folosește metoda așa-numitei „abordări prin probleme”, și pentru a face economie de timp este redusă și istoria la această metodă. Elevilor dintr-a VII-a nu li se oferă o felie substanțială din istoria Americii, ci doar problema sclaviei – cum se poate evita Războiul Civil. Aceasta este o altă formă de preposterism, deoarece o discuție serioasă despre un asemenea subiect cere, în mod evident, o imensă cantitate de cunoștințe solide asupra fiecărui aspect al respectivei perioade istorice.

Citiți continuarea articolului

Autor: Jacques Barzun

Note:

[1] Metodă de predare a cititului bazată pe memorarea vizuală a cuvintelor și propozițiilor. Așadar copilul memorează și recunoaște cuvinte pe baza formei lor, nu asociind literele cu diverse sunete așa cum o cere metoda clasică, fonetică (https://www.dyslexics.org.uk/look-and-say-whole-language-teacher-training/).
[2] Personajele principale dintr-un program de citit „global”, foarte răspândit în Statele Unite între anii 1930 și anii 1970.
[3] Metodă care asociază fiecărui sunet din limba engleză o literă sau un grup de litere (cum se învață cititul și în limba română).
[4] Council for Basic Education a fost o organizație non-guvernamentală americană înființată în anul 1956 de un grup de intelectuali faimoși (printre care și Jacques Barzun) pentru a lupta împotriva educației progresiste din școli. Organizația și-a încetat activitatea în anul 2004.
[5] Preposterous înseamnă „absurd” în limba engleză.

Citiți și:
Kerry McDonald: Soluția la problema educației nu este mai multă școală
Pedagogia schetinină a școlii rusești de genii, Tekos – școala mileniului al III-lea
Școala se angajează să asigure egalitatea șanselor, nicidecum egalitatea rezultatelor!

 

yogaesoteric
11 octombrie 2024