Televizorul a devenit până la urmă «dumnezeul» nostru

 

Pe lângă marea de minciuni în care se scaldă mass-media astăzi, pot fi aflate în apele ei și o mulțime de informații adevărate și relativ folositoare, însă rareori pot fi descoperite cuvintele cu putere multă ale oamenilor cu discernământ. Un astfel de cuvânt avea părintele Moise, un om care a suferit mult, pentru ca să se lămurească ca aurul în topitoare. Te impresiona de la prima vedere printr-o anumită noblețe duhovnicească, prin simplitate și profunzimea reflexiei, prin pacea și mai ales prin smerenia așezării, în care nu se simțea nimic forțat. Pe acest părinte al vremurilor noastre, Virgiliu Gheorghe a avut șansa să-l întâlnească în anul 2002, pentru a primi un cuvânt privind influența televiziunii în viața omului modern.

Discrepanța între observațiile simple și profunde ale părintelui privind prezența malefică a televiziunii în societatea contemporană și lumea pe care video-tehnologia o nălucește ne indică cel mai bine calea pe care este necesar să o urmăm atunci când ne raportăm la tot ceea ce înseamnă ecran.

Virgiliu Gheorghe:
Părinte Moise, ce rol credeţi că are televizorul în lumea de astăzi?

Monahul Moise Aghioritul: Se zice că cel care a perfecţionat televizorul în America ar fi spus: „Nici eu nu mă uit la televizor, nici pe copiii mei nu-i las să se uite” – pentru că televizorul e mult mai puternic decât o carte, decât o predică; imaginea trece în subconştientul omului.

Un prieten a scris o lucrare de doctorat cu titlul: „Influenţa reclamei asupra criminalităţii în rândul tinerilor”. Televizorul te bombardează cu o mulţime de reclame despre automobile de lux, despre haine foarte scumpe, iar un tânăr oarecare, care termină şcoala şi trebuie să lucreze, nu le poate obţine. Văzând însă toate aceste reclame, el ajunge să fie ispitit să fure, să înşele, ca să se poată căpătui. Ăsta e ceva foarte rău!

Apoi, televizorul generează un nou stil de viaţă. Modelele oamenilor din lumea de azi nu mai sunt sfinţii, nu mai sunt eroii, ci starurile cinematografului, ale teatrului, ale fotbalului, cei care câştigă mulţi bani, au multe haine… Ni se prezintă, prin urmare, un model denaturat, astfel încât idealul omului contemporan nu mai este sfântul – acel om puternic care s-a ostenit, s-a trudit, a trecut prin dureri, prin nevoințe, luptându-se cu păcatul –, ci cel care e norocos, care e miliardar, cel care apare pe coperțile revistelor. Dar acesta este un fals model. Se creează, deci, o educaţie greşită, care duce la un comportament greşit. Iar televizorul contribuie mult la lucrul aceasta.

Am fost odată în casa unor prieteni din Atena. Era o familie cu doi copii şi aveau patru televizoare. Le-am zis: „Voi nu mai aveţi nevoie să vină nici globalizarea, nici americanizarea, pentru că singuri vă meritați soarta!”. Fiecare stătea în camera lui şi se uita la programul preferat. Televizorul nici măcar nu era în salon, să mai fi putut discuta între timp, să mai fi spus şi numai: „Ăsta joacă bine, celălalt nu joacă bine”.

Aceasta e singurătatea şi izolarea deplină! În felul acesta omul nu mai comunică, familia nu-şi mai face timp să discute problemele, să stea la masă, să se roage – ci au televizorul, şi: „Ce-a mai zis televizorul?”, şi: „Asta a zis televizorul!”, şi: „La asta a făcut reclamă televizorul!”.

Omul ajunge să nu mai aibă păreri şi convingeri proprii: îşi însuşeşte părerea televizorului. Televizorul a devenit „dumnezeul” nostru. Aşa cum în casa grecească de odinioară era vatra, iar în jurul ei era masa şi acolo mâncau cu toţii împreună şi stăteau de vorbă şi rezolvau problemele, iar tatăl şi mama insuflau duhul, făceau educaţia copiilor şi-i deprindeau cu tradiţiile, acum lucrul acesta îl face televizorul – dar în modul cel mai nefericit.

Este, deci, o mare problemă. Și asta nu o spunem noi, care suntem monahi și nu ne uităm la televizor, şi-I mulţumim lui Dumnezeu că nici nu avem televizor. Nu pentru că avem noi ceva cu televizorul, ci pentru că ne dăm seama că strică obiceiurile bune, deformează personalitatea omului, promovează o educaţie greşită, încurajează o creștere greşită, îi lipsește pe oameni de aspiraţii, de sens, de un mod de viaţă corect…

„Cel mai mare rău se generează în sufletele copiilor”

Virgiliu Gheorghe:
Ce probleme poate provoca televizorul în sânul unei familii?

Monahul Moise Aghioritul: Când omul nu are o viaţă duhovnicească, când nu are o viaţă bisericească şi o dreaptă socotință, atunci e foarte uşor de doborât, foarte ușor de târât în greşeală, şi tot ce-i spune televizorul – pentru că omul nu mai are puterea morală să-i reziste – le pune în faptă, de poate sau nu poate, de vrea sau nu vrea. Vedeţi, să zicem, la televizor că unul e bătrân şi face pe tinerelul, altul are fel de fel de relaţii extraconjugale – toate acestea îi influenţează pe oameni, generând o mentalitate care îţi zice că nu e păcat, de vreme ce „toţi facem aşa!”. Obiceiurile bune se strică, familia se destramă, și se destramă prin programele rele promovate de televizor.

Din păcate, televiziunea nu-şi propune să-i îndrepte pe oameni. Televizorul e în mâinile comercianţilor, care nu se gândesc decât la câştigul economic. Nu au altă vedere asupra lucrurilor, nu au cucernicie, nu au frică de Dumnezeu. Ceea ce-i interesează e numai cum să vândă, cum să se căpătuiască, cum să facă o emisiune cât mai spectaculoasă, cum să pună cât mai multe reclame, pe care să le vadă cât mai mulţi oameni, ca să câştige cât mai mulţi bani. Acesta e singurul lucru care-i interesează.

Televizorul creează mari fisuri în familie, şi cred că, de multe ori, cel mai mare rău se generează în sufletele copiilor, care sunt atraşi foarte de mici; chiar şi la așa-zisele programe pentru copii, chipurile care apar sunt ale unor oameni duri, mândri, egoişti, personaje pe care copilaşul le ia drept modele pentru viaţă. Și așa învaţă că dacă înjură, dacă se ceartă, dacă se răzbună, o să se poată impune în viaţă, iar nu prin bună-cuviinţă, prin smerenie, prin iubire, prin decenţă, prin îngăduinţă, prin bunătate. Astfel primeşte o educaţie foarte rea, inclusiv de la programele pentru copii.

Copilul creşte cu imagini care nu-i sunt folositoare, pentru că – trebuie să spunem adevărul! – la educația lui sufletească strică şi părinţii. De multe ori, mama își invită acasă prietena la o cafea, la o țigară şi, ca să nu le mai deranjeze copilul, îl uită înaintea televizorului ore în șir, ca să aibă de lucru. Ceea ce este catastrofal, e tot ce poate fi mai rău!

Virgiliu Gheorghe:
Credeți că televizorul provoacă nelinişte şi tulburări în casele noastre?

Monahul Moise Aghioritul: Din păcate, oamenii sunt tensionaţi fie din cauza caracterului lor, fie din cauza proastei educaţii primite, fie din cauza naturii muncii pe care o depun. Dacă omul, atunci când se întoarce acasă să se odihnească, găseşte televizorul deschis, imediat se uită la el, pentru că îl captivează, îl prinde, nu-l lasă să se liniştească. Dacă, în loc să stea de vorbă cu ai săi, să se joace cu copiii, să zâmbească, primul lucru pe care-l face e să se aşeze înaintea televizorului, nu doar că nu i se va potoli tulburarea, ci mai degrabă îi va creşte, și astfel omul ajunge să se chinuiască. Desigur, în situaţia aceasta, principala răspundere o are el însuşi.

Vorbim despre libertate, despre drepturile omului, despre independenţă, dar vedem că omul din ziua de azi nu are puterea nici să închidă un buton! Aşa că principala răspundere cade chiar pe om. E drept, şi sistemele sunt de vină, dar principala răspundere este pe capul fiecăruia dintre noi.

„Prezenţa unui sfânt îi vădește de la sine pe cei ticăloși”

Virgiliu Gheorghe:
Telespectatorul are impresia că televizorul îl relaxează…

Monahul Moise Aghioritul: Relaxarea aceasta este însă mincinoasă, nu-i o relaxare adevărată. Adevărata relaxare a omului e să se odihnească atunci când este obosit, să stea de vorbă, să se bucure, să se joace cu copiii, să iasă în grădină… Aceasta e relaxarea, nu să stea și să se uite la aventurile păcătoase ale vreunui actor sau la problemele lumii, aşa cum le prezintă televiziunea, deformat. E adevărat că pot să prezinte şi programe bune, dar mă tem că cele mai multe programe nu sunt destul de bune ca să-l liniştească pe om.

Aş zice mai degrabă să se asculte puţină muzică, să se citească o carte, decât să se privească la televizor. Televiziunea ar fi putut fi mai bună, ar fi putut să aducă relaxarea aceasta, dar, din păcate, nu o face, pentru că lucrurile bune nu se văd. Nu se văd decât cele urâte, cele rele, şi asta se prezintă. Cândva, i-am zis unui reporter: „Bine, dar chiar nu putem să prezentăm la ştiri şi câteva fapte bune, măcar două-trei minute? Nu se petrec în țara asta şi fapte bune? Numai furturi, crime, violuri, înşelăciuni? Grecia, țara asta cu o tradiţie aşa de bogată – tradiţia ortodoxă, tradiţia sfinţilor, tradiţia eroilor – a ajuns o junglă?! Chiar nu mai există cinste, nu mai există onestitate, toţi sunt o apă și-un pământ?!”. Şi-mi răspunde: „Ei, asta nu se vinde, nu interesează pe nimeni”. Extrem de rar vedem să se prezinte asemenea lucruri. Și iată că răul, din păcate, a devenit o ştire mai bună decât binele.

Virgiliu Gheorghe:
Se vinde mai bine? De ce?

Monahul Moise Aghioritul: Pentru că, ştiţi, pentru ca omul să dobândească virtutea se cere un anume preţ, se cere o luptă, în timp ce viaţa iubitoare de materie e mult mai uşoară. Un om, dacă găseşte cumva bani pe stradă şi-i predă la poliție – lucru pe care nu-l face uşor, pentru că, din păcate, s-au schimbat în rău moravurile – toată lumea zice: „Ăsta-i nebun, s-a dus şi-a dat banii înapoi!”. Am fost foarte impresionat când, mai demult, am citit într-o revistă cum un măturător de stradă a găsit trei sute de mii de drahme într-un portofel şi, deşi era sărac, i-a dat înapoi. Astfel de lucruri nu se dau la ştiri. Nu mulți apreciază asemenea fapte.

Aici, în Sfântul Munte, se spune că prezenţa unui sfânt îi vădește de la sine pe cei ticăloși. Şi de multe ori îi vedem pe cei ticăloși cum îl invidiază pe altul mai îmbunătăţit şi zic despre el că-i un rătăcit, că e sfânt „doar la vedere”. De multe ori și televiziunea, ziarele, radioul, la fel, prezintă câte un scandal despre vreun preot. Eu nu zic, poate fi adevărat, dar de ce o astfel de știre e pusă înaintea tuturor celorlalte, zile la rând? Există o explicaţie psihologică: din cauză că nu vrem ca Biserica să ocupe un loc central în viaţa noastră, atunci o lovim, ca nu cumva să ne „controleze”. Dar Biserica nu este acel preot – Biserica suntem noi, toţi cei botezaţi! Hristos se mâhneşte pentru acel preot, şi noi ne mâhnim pentru acel preot, dar în Grecia avem opt mii de preoţi! Pe ceilalţi preoţi, care sunt buni, nu-i prezentăm niciodată?… Prezentăm scandalul unui stareț, care poate să fie adevărat, poate să nu fie – poate să fie calomnie pe care presa o amplifică pentru interesele lor şi pentru motivele lor.

E trist că televiziunea, deşi are posibilităţi să ajute la îndreptarea psihologică a omului, totuși nu o face. Pentru că oamenii preferă lucrurile uşoare, nu vor să se obosească, nu vor să se muncească, nu vor să se nevoiască – căci tot ce cuprinde virtute, cinste, autenticitate, curăţie, presupune o luptă foarte mare.

Citiți și:

Internetul, televiziunea şi jocurile video influențează în mod nefast mentalitatea și capacitățile cognitive ale tinerilor, afirmă unii specialiști 

Cum afectează în rău televizorul creierul copilului 

Scrisoarea unei tinere către «iubitul» ei 

 

yogaesoteric
5 octombrie 2018