Teoria morfogenetică şi egregorii

Biologul şi biochimistul Rupert Sheldrake, cel care a descoperit teoria morfogenetică, a fost uimit de anumite fenomene din lumea fiinţelor vii, care nu puteau fi explicate cu niciun chip. Câteva experimente celebre au condus către fundamentarea acestei teorii.

Primele două experimente care au dus la teoria morfogenetică

În primul experiment, realizat în 1920, profesorul William McDougall de la Harvard testa inteligența şoarecilor. El măsura timpul în care şoarecii găseau hrana, trecând printr-un labirint. Rezultatele au fost surprinzătoare la noile generaţii, la care timpul mediu în care aceştia ajungeau la hrană devenea tot mai mic. S-a observat că generaţia a 20-a de şoareci ajungea la hrană de zece ori mai repede decât prima generaţie. Era ca şi cum învăţătura adulţilor/înaintaşilor, se transmitea la copii.

McDougall ştia că genetic nu se poate transmite învăţătură, decât poate cel mult anumite instincte. De aceea, rezultatele sale au fost tratate cu mult scepticism. Pentru a-l contra pe McDougall, o echipă de oameni de ştiinţă din Edimburgh a refăcut experimentul, folosind exact acelaşi model de labirint ca şi McDougall. Rezultatele lor au fost şi mai uluitoare: prima generaţie de şoareci a parcurs labirintul aproximativ în acelaşi timp ca generaţia a 20-a a lui McDougall iar unii dintre şoricei au găsit drumul aproape imediat, mergând direct la ţintă.

În acest caz explicaţiile genetice, la fel şi alte explicaţii bazate pe urme de miros, feromoni etc. se eliminau din start. Cu toate acestea, experiența şoarecilor de la Harvard a trecut oceanul, ajungând la şoarecii din Anglia, fără să existe nicio explicaţie fizică pentru aceasta.

Un al doilea experiment a avut loc în 1952 pe insula Koshima, unde o specie de maimuţe (Macaca Fuscata) a fost observată timp de 30 de ani. La un moment dat cercetătorii au început să ofere maimuţelor fructe dulci, aruncate în nisip, fructe ce le plăceau foarte mult maimuţelor, dar erau nevoite să le mănânce acoperite cu nisip, ceea ce era neplăcut.

La un moment dat, o femelă de 18 luni, numită Imo, a descoperit că putea rezolva problema spălând fructele într-o apă din apropiere. Imo a arătat aceasta mamei ei. Totodată colegii ei de joacă au învăţat aceasta şi şi-au învăţat şi familiile cum să facă. Oamenii de ştiinţă au asistat la felul în care din ce în ce mai multe maimuţe au învăţat cum să spele fructele în apă.

Între 1952 şi 1958, toate maimuţele tinere din colonie au învăţat spălatul fructelor. Doar unele dintre maimuţele adulte, care au imitat copiii, au aplicat şi ele această practică; celelalte maimuţe adulte au continuat să mănânce fructele pline de nisip.

Apoi s-a petrecut ceva uimitor: de la un anumit număr de maimuţe care îşi spălau fructele, brusc fenomenul a luat o amploare explozivă. Dacă dimineaţa doar o parte din maimuţe foloseau această cunoaştere, seara aproape toate maimuţele deja spălau fructele. De asemenea, alte colonii de maimuţe, din alte insule, precum şi maimuţe de pe continent, au început aproape imediat să-şi spele fructele.

Nici în acest caz nu a putut fi găsită o explicaţie convenţională cum cunoaşterea s-a răspândit aşa de repede, trecând apa, fără să fi existat contacte directe între diversele colonii.

Analizând aceste cazuri, Rupert Sheldrake a presupus că ar exista nişte câmpuri de tipul „câmp formator” sau „câmp generator”, „câmpuri morfice”, care aveau rolul de a menţine cunoaşterea oricăror fenomene, nu doar din lumea vie, ci şi în cea minerală sau chiar cuantică.

El a postulat că aceste câmpuri înregistrau într-un anumit fel toate informaţiile despre diverse evenimente, iar apoi exercitau o influenţă formatoare asupra tuturor fiinţelor sau obiectelor similare cu cele care au generat evenimentele respective, astfel încât noile evenimente să se încadreze oarecum în noul tipar. Aşa s-a născut teoria morfogenetică.

Se pot asemăna aceste câmpuri morfice cu un fel de matriţe în care este turnat metalul topit pentru a lua forma respectivă. O comparaţie şi mai bună este cu pământul peste care plouă. Iniţial acesta este perfect plan, dar apoi apa începe să sape mici şanţuri prin care se poate scurge mai repede. Gradat aceste şanţuri se adâncesc şi din ce în ce mai multă apă curge pe acolo.

În comparaţia noastră, şanţurile sunt noile câmpuri morfice create, care crează obişnuinţa ca acţiunile să se deruleze predominant într-un anumit fel şi nu în altul. În linii mari, teoria morfogenetică explică mult mai aprofundat şi extinde ceea ce noi numim „obişnuinţă”.

Din momentul postulării ei, teoria morfogenetică s-a dovedit imediat un instrument excepţional. Deja puteau fi explicate o serie întreagă de fenomene, din cele mai diverse domenii. De exemplu, în psihologie aplicabilitatea a fost imediată, şi de fapt teoria morfogenetică s-a potrivit perfect cu alte descoperiri din acest domeniu, cum ar fi teoria subconştientului colectiv a lui C.G. Jung.

Cine este doctorul Rupert Sheldrake?

Doctorul Rupert Sheldrake (născut în 28 iunie 1942), cel care a fondat teoria morfogenetică, este biolog şi autor a peste 80 de lucrări ştiinţifice şi 10 cărţi.

Fost cercetător al Societăţii Regale, a studiat ştiinţele naturale la Universitatea Cambridge, unde a primit două premii de excelenţă şi Premiul pentru Botanică al Universităţii. Apoi a studiat filosofia şi istoria ştiinţelor la Harvard, înainte de a se reîntoarce la Cambridge, unde a luat doctoratul în biochimie. A fost director al departamentului de Studii în biochimie şi biologie celulară la Clare College, Cambridge.

Dr. Rupert Sheldrake

Cât timp a fost la Cambridge, împreună cu Philip Rubery a descoperit mecanismul de transport polar al auxinei, proces prin care hormonul plantelor numit auxină este transportat de la muguri spre rădăcină.

Din 1968 în 1969, stabilit în Departamentul de botanică al Universităţii din Malaya, Kuala Lumpur, a studiat plantele tropicale.

Din 1974 în 1985 a fost şeful departamentului de fiziologia plantelor şi fiziolog consultant pentru Institutul Internaţional de cercetare a recoltelor pentru climatul tropical semi-arid (ICRISAT) din Hyderabad, India, unde a ajutat la dezvoltarea unui nou sistem de recoltare, folosit acum la scară largă de către fermieri. Pe vremea cât a trăit în India, a fost 1 an şi jumătate în ashramul lui Bede Griffiths din Tamil Nadu, unde şi-a scris prima carte A New Science of Life.

În anii 2005-2010 a fost director al Proiectului Perrott-Warrick finanţat de Colegiul Trinity din Cambridge. Este membru al Colegiului Schumacher din Darlington, Decan al Institutului de Ştiinţe Noetice de lângă San Francisco şi profesor onorific la Graduate Institute din Connecticut.

Trăieşte la Londra cu soţia sa şi cu cei doi fii. A apărut în multe programe TV din Anglia şi de peste hotare, a fost invitat deseori în emisiuni ale BBC şi în alte programe radio. A scris pentru ziare şi are publicate numeroase cărţi.

Dr. Rupert Sheldrake spune pe scurt despre teoria sa morfogenetică faptul că totul depinde de evoluţia obiceiurilor şi nu de legi imuabile ale naturii:

„Într-un univers care evoluează, cred că mai bine s-ar potrivi ideea obiceiurilor. Cred că obiceiurile naturii evoluează, că legile naturii sunt esenţialmente habituale. Asta este o idee înaintată la începutul secolului XX de către filosoful american C.S. Pierce. E o idee pe care au curtat-o şi mulţi alţi filosofi şi pe care chiar eu am dezvoltat-o într-o ipoteză ştiinţifică, ipoteza rezonanței morfice, care se află la baza acestor obiceiuri care evoluează. Conform acestei ipoteze, tot ce găsim în natură are un fel de memorie colectivă. Rezonanța se petrece datorită asemănărilor.

Când un embrion de girafă creşte în uterul mamei, se acordează la rezonanţa morfică a girafelor de dinainte, se conectează la acea memorie colectivă şi creşte ca o girafă, se comportă ca o girafă. Este necesar să aibă anumite gene ca să creeze anumite proteine, dar eu cred că genele sunt mult supraestimate. Ele răspund doar de tipul proteinelor sintetizate de organism, nu şi de forma sau de comportamentul său.

Toate speciile au un anumit tip de memorie colectivă. Până şi cristalele. Această teorie susţine că dacă faci un cristal nou pentru prima dată, prima dată când îl faci nu o să existe un obicei după care el se structurează. Dar odată ce se cristalizează, data următoare când faci un cristal, acesta va fi influenţat de primul cristal, şi de la acest al doilea oriunde în lume, printr-o rezonanță morfică, se va cristaliza mai uşor orice cristal. Al treilea va fi influenţat de primul şi de al doilea cristal. De fapt există dovezi solide că substanţele noi se cristalizează mai uşor peste tot în lume, aşa cum susţine această teorie.

Teoria susţine de asemenea că, dacă antrenezi animale să facă ceva nou, de exemplu dacă înveţi şobolanii să facă ceva anume în Londra, atunci şobolanii din aceeaşi rasă din toată lumea învaţă mai uşor acel aspect doar pentru că unii şobolani l-au învăţat aici. Surprinzător e că deja există dovezi că acest fenomen se petrece cu adevărat.”

Carl Gustav Jung şi subconştientul colectiv

Teoria morfogenetică se potriveşte perfect şi cu alte descoperiri din acest domeniu, cum ar fi teoria subconştientului colectiv a lui Carl G. Jung.

În cercetările sale, Jung a descoperit anumite fenomene stranii, care nu puteau fi explicate dacă nu ar exista un gen de conexiune între fiinţe. De exemplu, Jung a descoperit că unii eschimoşi aveau vise cu şerpi sau păianjeni, deşi aceştia nu existau în cercul polar şi nici nu existau alte surse de unde să afle despre existenţa lor. De fapt, nici eschimoşii în cauză nu ştiau cu ce visează, dar când desenau imaginile respective, cineva putea recunoaşte imediat despre ce era vorba.

Astfel, Jung a postulat ideea unui subconştient colectiv la care fiecare membru al speciei este mai mult sau mai puţin cuplat şi prin intermediul căruia are acces la o serie întreagă de cunoştinţe, arhetipuri şi obiceiuri. Acest subconştient colectiv corespunde parţial câmpurilor morfice din teoria morfogenetică.

Totodată au putut fi explicate performanţele sportivilor, care cresc în mod vizibil de la o generaţie la alta, deşi structura biologică a omului este oarecum constantă şi chiar în epoca modernă decade datorită alimentaţiei nesănătoase, sedentarismului şi ruperii faţă de natură şi de ritmurile ei normale.

Această creştere a performanţelor nu poate fi pusă doar pe seama antrenamentului, fiindcă ea se manifestă încă de la vârste fragede, la care copii mici dau dovadă de performanțe mult mai bune decât cei din trecut. În acelaşi fel în şcoli, programa şcolară devine din ce în ce mai încărcată şi copiii asimilează din ce în ce mai multe cunoştinţe. Dacă un copil, chiar de numai acum câţiva zeci de ani, ar fi nevoit să înveţe în ritmul unuia modern, foarte greu ar putea face faţă. În acest fel se explică foarte simplu şi ceea ce face ca anumite şcoli „cu tradiţie” să genereze mult mai uşor elevi cu rezultate excepţionale pe plan şcolar.
De fapt, această „tradiţie” este rezultatul unui câmp morfic structurat în timp la acea şcoală şi care permite celor care se integrează în el să dispună aproape imediat, deşi subconştient, de rezultatele înaintaşilor săi.

Carl Gustav Jung a fost medic, psiholog şi psihiatru elveţian, de asemenea el este fondatorul psihologiei analitice.

Egregorii

Câmpurile morfice (sau morfogenetice) se manifestă şi la nivel de comunităţi umane sau de țări. Chiar între două ţări vecine pot exista unele diferenţe morfice mari, care generează modele de comportament specifice. De exemplu, englezii sunt vestiţi pentru calmul lor, latinii pentru „sângele fierbinte”, francezii ca fiind romantici, japonezii ca fiind în general mai corecţi şi muncitori, germanii mai rigizi şi atenţi la detalii etc.

Aceste diferenţe crează ceea ce se numeşte „egregor” naţional şi care reprezintă o matrice formatoare pentru fiinţele ce aparţin unui neam. Între egregorul unui neam şi cultura şi tradiţia sa există o interdependenţă: pe de-o parte tradiţia şi cultura fac să se structureze un egregor specific, iar pe de altă parte acest egregor transmite prin câmpuri morfice generaţiilor următoare obişnuinţa de a se încadra în aceeași cultură, religie, obiceiuri etc.

Mulţi turişti sau emigranţi constată în mod direct aceste diferenţe de obiceiuri, mentalităţi şi comportamente care sunt puse doar pe seama culturii acelui popor, dar care de fapt sunt structurate de egregorul specific naţiunii respective.

Este cunoscut de către iniţiaţii din toate timpurile, faptul că un gând structurat pe o anumită intensitate şi frecvenţă accede imediat în planul informaţional. Aici se asociază cu gânduri de aceeaşi frecvenţă şi intensitate şi constituie o formă gând-informație de o valoare şi o capacitate mult superioară gândului iniţial. Gândul iniţial care păstra, la început, personalitatea emiţătorului, se transformă acum în egregor, adică într-o nouă entitate energo-informaţională. Această entitate devine de sine stătătoare şi va acţiona, cu precădere, asupra zonei terestre de unde a fost generată.

Un exemplu concret: dacă un grup de oameni (chiar naţiune) gândeşte duşmănos şi chiar revoluționar faţă de o situaţie dată, imediat în planul astral va apărea egregorul ce se configurează exact cu suma gândurilor iniţiale, pornite din mentalul grupului emiţător. Acest egregor, hrănit şi stimulat în continuare de emisiile mentale ale persoanelor angrenate în lupta cu situaţia, va acumula energie din ce în ce mai multă. Cu cât mulţimea oamenilor ce acţionează conform mentalului lor este mai mare, cu atât forţa egregorului va fi mai mare.

La frontierele ştiinţei

În domeniul biologiei, teoria câmpurilor morfogenetice a făcut posibilă apariţia unor teorii şi descoperiri de ultimă oră, care ţin de frontierele ştiinţei şi care, de fapt, au făcut să apară controverse foarte aprinse pe marginea ei. Astfel, o fiinţă vie nu mai este doar un ansamblu biologic, material, ci este cuplată la un câmp morfic mult mai general şi care este de natură energetică, vibratorie.
Să fim bine înţeleşi: teoria morfogenetică nu postulează direct existența sufletului, ci ne referim la un câmp energetic trans-personal, o obişnuinţă colectivă în care se încadrează fiecare individ, atât fizic cât şi psihic.

Sheldrake a constatat în mod corect că, pentru ca un câmp morfic să poată acţiona, este necesar ca în organismul viu, încă de la nivel celular, să existe structuri care recepţionează informaţiile respectivului câmp morfic. Totodată este necesar să existe structuri emiţătoare, care prin diverse acţiuni fizice să influenţeze – în sensul structurării lor – diverse câmpuri morfice.

De fapt, conform descoperirilor din fizica cuantică, chiar particulele subnucleare sunt supuse unor câmpuri morfice specifice şi astfel interacţiunea dintre materie şi energie se desfăşoară la orice scară din Creaţie.

Sheldrake chiar a avansat o teorie şi mai surprinzătoare, şi anume faptul că ADN-ul uman nu este în mod intrinsec depozitarul informaţiei structurante pentru o fiinţă, ci mai curând un fel de antenă de emisie-recepţie pentru câmpul morfic înconjurător, care de fapt depozitează această informaţie.

De exemplu, la ora actuală nu se poate explica genetic cum dintr-o celulă sanguină poate apărea un organism complet, în loc să apară doar o colonie de celule sanguine, şi dintr-o celulă musculară iarăşi apare un organism complet, cu toate genurile de celule specifice, şi nu doar o colonie de celule musculare.

Ştim că ADN-ul păstrează în fiecare celulă o informaţie genetică completă pentru întregul organism, dar nu ştim cum sunt luate deciziile ca, de exemplu, dintr-o celulă de un gen să se activeze genele necesare pentru ca ea să se duplice în alta de un gen diferit, sau de acelaşi gen.

De ce într-un organism adult celulele musculare se vor divide tot în celule musculare şi nu în neuroni, de exemplu? Totodată nu ştim ce face ca celulele să ştie când au atins nivelul de diviziune necesar şi să nu se mai dividă aşa de mult.

De exemplu, care sunt factorii care opresc dezvoltarea de creştere a celulelor hepatice, oprind astfel ficatul să crească nemăsurat de mult? Este ca şi cum celulele ar şti că ficatul a ajuns la dimensiunea şi forma lui corectă şi atunci se generează doar o activitate de întreţinere la nivelul acestuia şi nu una de creştere.

Teoria morfogenetică explică foarte simplu aceste aspecte stipulând faptul că informaţiile fundamentale sunt structurate de fapt într-un câmp morfic care acţionează asupra tuturor proceselor biologice. ADN-ul devine astfel în special un receptor (e drept, foarte complex) pentru câmpuri morfice care sunt mult mai complexe şi care păstrează mult mai multă informaţie decât ar fi capabil doar ADN-ul singur să o facă.

Dacă o fiinţă vie ar fi o construcţie, am putea compara ADN-ul cu executanţii simpli care lucrează la acea construcţie, iar câmpurile morfice cu echipa formată de proiectanţi şi ingineri constructori.

În mod evident o asemenea teorie revoluţionară, care plasează centrul de greutate al deciziilor într-un plan energetic, nu putea fi pe placul celor mai mulţi savanţi, la fel cum multe dintre concluziile mecanicii cuantice rămân pentru cei mai mulţi oameni ceva mai mult de domeniul paradoxurilor, decât ca fenomene capabile să ne facă să ne revizuim integral concepţia asupra Universului şi asupra propriei noastre vieţi.

O altă aplicaţie uimitoare a teoriei este în domeniul anumitor aspecte considerate „paranormale”, şi care ţin în special de influenţa gândirii şi a emoţiilor asupra materiei. Prin teoria morfogenetică multe dintre aceste fenomene pot fi explicate chiar foarte uşor.

Ţinând cont că ADN-ul şi în general materia este şi un emiţător care poate structura câmpuri morfice specifice, concluzia imediată este că o fiinţă vie poate emite informaţii morfice (deci structurante, generatoare), care să acţioneze asupra altor fiinţe sau a materiei în general.

Poate fi modificată lumea cu ajutorul gândurilor?

La ora actuală se ştie că cei care ţin plante şi le iubesc foarte mult, vorbesc cu ele şi le mângâie, fac ca aceste plante să se dezvolte foarte frumos, parcă percepând atmosfera favorabilă de care au parte. Puţini însă ştiu că aceste diferenţe de dezvoltare pot fi obţinute şi de la distanţă, pur şi simplu gândindu-ne cu iubire la plantă sau la fiinţa respectivă.

Astfel, gândirea noastră structurează un câmp morfic benefic, care constituie un tipar de dezvoltare armonioasă pentru acea fiinţă. În acest caz, efectele nu mai pot fi explicate doar prin interacţiuni de tip fizic, ci se necesită introducerea unor interacţiuni de ordin energetic, vibratoriu.

Teoria morfogenetică şi modelarea destinului

Efectele gândirii focalizate asupra materiei şi chiar a destinului sunt foarte bine cunoscute încă din antichitate, în toate culturile lumii. Există diverse proverbe foarte inspirate, de exemplu: „Obişnuinţa este cea de a doua natură” sau „Dacă semeni o obişnuinţă, culegi un destin”.

O mare parte din ceea ce numim „destin” sau „soartă” este de fapt un ansamblu de câmpuri morfice care ne ghidează într-un anumit fel. Astfel, o fiinţă care se încadrează pe frecvenţa de rezonanţă a acestor câmpuri, va avea tendinţa să acţioneze predominant conform lor şi deci să aibă o direcţie specifică în viaţă.

Toate fiinţele geniale în schimb au avut calitatea de a şti, încă de la o vârstă fragedă, ceea ce îşi doresc în viaţă. Această pre-știință venea sub forma unei idei sau imagini care se repeta predominant. De exemplu, un viitor dansator de excepţie îşi dorea foarte mult să danseze pe scenă şi se vedea mai mereu în această postură.

Această gândire focalizată, a generat în timp un câmp morfic specific, care l-a ajutat foarte mult pe acel om să devină ceea ce dorea şi în acelaşi timp a făcut ca şi alte câmpuri morfice secundare (unele generate de alte fiinţe umane) să se supună acestui tipar, care era mult mai puternic.

Astfel, teoria morfogenetică validează în mod ştiinţific modalitatea prin care comportamentele sau chiar gândurile noastre modelează „destinul”, prin câmpuri morfice specifice generate de către ele. De fapt, pur şi simplu aceste comportamente fac să apară tiparele şi căile care au tendinţa de a fi urmate şi mai departe, nu doar ca model de gândire ci şi ca realitate fizică. Este necesar ca în dezvoltarea sa, câmpul morfic să atingă o intensitate specifică, un gen de „masă critică”, pentru a-i permite să se manifeste concret în planul fizic.

Analogic este la fel cum într-o şcoală nu ajunge ca un singur elev să fie genial pentru ca acea şcoală să fie de renume, ci este necesar ca un anumit număr de elevi să aibă rezultate foarte bune, pentru ca acel câmp morfic generat să fie suficient de puternic şi pentru viitorii elevi care vor învăţa acolo.

Devine astfel posibil pentru o fiinţă umană să-şi transforme destinul în bine chiar la un mod radical, dacă acţionează cu suficientă energie în sensul modificării câmpurilor morfice mai vechi (care pot să-i fie defavorabile), pentru a structura astfel câmpuri morfice noi, mai puternice şi care să o ghideze în direcţia dorită.

Mai există încă multe alte domenii de aplicare a teoriei morfogenetice, de exemplu găsirea unor modalităţi de acţiune pentru a favoriza ceva nou şi mai evoluat decât vechile forme, modele sau tipare, explicarea unor fenomene fizice sau psihice în funcţie de contextul în care au loc etc.

Deşi teoria morfogenetică este încă în tinereţile sale, căile de cercetare şi rezultatele obţinute încă de pe acum sunt excepţionale şi o fac să fie un instrument foarte preţios pentru toţi cei capabili să îi pună în aplicare întregul potenţial.