Trecutul bolșevic al PSD (VII)

8.040 0

Sub guvernarea PSD, vânzarea țării pe nimic a atins până în 2004 cote nemaiîntâlnite

Una dintre „marile realizări” cu care se mândresc neo-bolșevicii care au condus România după decembrie 1989 este că ar fi reușit să integreze țara în NATO (în 2004) și să o pregătească pentru aderarea la Uniunea Europeană (în 2007). Dar ceea ce ei nu spun este că acceptarea României în aceste structuri ale Imperiului Occidental nu s-a făcut înainte ca cele mai importante resurse strategice naționale să fi fost cedate aproape pe degeaba.

Vânzarea pământului strămoșesc

Terenul arabil al României este evaluat la 9,4 milioane de hectare, din care 7,1 milioane este teren de cea mai bună calitate, conform standardelor UE. Până în 1991 nimeni din afara țării nu avea voie să cumpere pământ în România, potrivit legilor dispuse de Ceaușescu. Bogăţiile solului şi subsolului reprezentau o proprietate intangibilă a poporului român. În toamna lui 1991 autorii Loviluției au dat „Legea privatizării” pentru a submina stabilitatea țării și pentru a permite străinilor să pună mâna pe fabricile și uzinele care reprezentaseră motorul industrializării României până în 1989. Totuși, din punct de vedere legal, străinii încă nu aveau dreptul să ne cumpere pământul. Dar, prin complicitatea noii conduceri, au făcut-o prin subterfugii: și-au luat cetățenia română sau au devenit asociați cu firmele românești care aveau capital străin. Potrivit Adevărul, prin aceste metode străinii au cumpărat în perioada 1991-2013 trei milioane de hectare de pământ arabil!

În ceea ce privește vânzările legale, primul pas a fost făcut în 1993, când au început negocierile pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Comisia UE ne-a pus condiția să acceptăm să ne vindem terenul arabil. Dar pentru aceasta era nevoie să fie modificată Constituţia. Nicio problemă: în octombrie 2003 guvernul PSD i-a convins pe români să voteze prin referendum schimbarea Constituției, pentru a ne pune în acord cu „valorile europene”. Un an mai târziu, guvernul Năstase a adoptat Legea 17/2004 ce permitea străinilor să vină să cumpere cât teren vor din România. Dar, atenție, pentru a înșela atenția poporului, s-a dat o derogare ca legea să intre în vigoare abia după șapte ani de la adoptare. Așa că din 2014 străinii au avut la dispoziție căi legale și au cumpărat (încă) un milion de hectare de teren.

România face cadou austriecilor compania PETROM

În anul 2004, compania austriacă OMV a cumpărat un pachet substanțial de acțiuni ale companiei românești PETROM. Deși în contractul de vânzare era stipulat că guvernul austriac va deține doar 35% dintre acțiuni, în doar câteva luni după tranzacție procentul a fost majorat, cu aprobarea guvernului Năstase, ajungând la 51%. OMV a obținut astfel sute de depozite și zăcăminte de petrol și gaze naturale, peste 1400 de puțuri de gaz productive, mai mult de 13.000 de puțuri de țiței productive, instalații de colectare, peste 700 de benzinării, sute de vehicule mari de transport al carburanților, două platforme maritime (Prometeu și Atlas), rafinăriile Arpechim și Petrobrazi, uzina de îngrășăminte Doljchim și altele. Pe lângă această ofertă nesperat de generoasă, autoritățile române au mai făcut un cadou nemaipomenit către OMV: după vânzare au șters toate datoriile acumulate de PETROM. În acest fel austriecii, care cumpăraseră compania cu tot cu datoriile ei, nu mai erau nevoiți să își bată capul cu plata datoriilor deoarece acestea fuseseră amortizate de statul român, pe cheltuiala sa. Dar cel mai mare cadou a fost că OMV Austria a primit dreptul să exploateze timp de 99 de ani resursele respective, cu o redevență situată la doar 3,5-13,5% în timp ce, în alte state europene, valoarea redevenței era dublă, respectiv, între 5-35%. În aceste condiții, conform datelor oficiale publicate de Ministerul Finanțelor, OMV PETROM SA a obținut profituri uriașe, dar care s-au scurs, evident, în conturi străine, sub formă de dividende. În conformitate cu o analiză publicată de Lumea Justiției, pe ansamblu partea română a vândut PETROM cu 1,8 miliarde de dolari și a pierdut la această „afacere” cam 20 de miliarde de dolari! Este de înțeles cum se face că deși România e foarte bogată în resurse petroliere, cetățenii ei plătesc unul dintre cele mai mari prețuri pe carburant din toată UE, mai mult decât se plătește în țări sărace în petrol și unde, pe deasupra, nivelul de venituri e oricum net superior celui de la noi.

Afacerea Murzuk, cel mai mare «tun» din istoria României

Se pare că cea mai dezastruoasă privatizare operată de autoritățile române a avut loc în 1993, pe timpul guvernului PSD condus de Nicolae Văcăroiu, următorul prim-ministru după Petre Roman. Este vorba de vânzarea către o firmă spaniolă a unui câmp maritim petrolifer de o bogăție uriașă, lăsat „moștenire” de Ceaușescu. Respectivul perimetru, denumit Murzuk sau NC 115, este amplasat în apele teritoriale ale Libiei. Printr-o înțelegere din 1980, președintele de atunci al Libiei, Muammar Gadaffi, concesionase zăcământul României, în vederea exploatării. Este unul dintre cele mai bogate zăcăminte de petrol din lume, estimat la o valoare de multe zeci de miliarde de dolari. Potrivit datelor publicate de România Liberă, capacitatea zăcământului NC 115 era de peste trei ori mai mare decât toate rezervele dovedite ale companiei OMV Petrom (cea mai mare companie petrolieră din România).

Ei bine, Nicolae Văcăroiu, membru PSD și mason de frunte, a vândut acest drept de proprietate pentru un… mărunțiș: 45 de milioane de dolari. Este dificil să presupunem că Văcăroiu ar fi făcut această gafă din ignoranță. În perioada 1969-1989 a lucrat la Comitetul de Stat al Planificării, instituția care se ocupa de planificarea centralizată a economiei socialiste, iar după 1989 a fost numit de Ion Iliescu în postul de secretar de stat în Ministerul de Finanțe. Se poate așadar afirma că Văcăroiu putea estima foarte bine cam cât valora cu adevărat afacerea Murzuk. Concluzia nu poate fi decât una singură: a acționat întocmai ca și ceilalți bolșevici ajunși „la butoane” pentru distrugerea programată a României.

Distrugerea siderurgiei ceaușiste

România comunistă producea oţel cât Austria şi Suedia la un loc. Dar în 1993, după semnarea acordului de asociere cu Uniunea Europeană, restructurarea siderurgiei a fost dictată de la Bruxelles: România trebuia să-şi reducă, în următorii 15 ani, capacitatea de producţie de la 14 milioane de tone, la două milioane de tone oțel anual. Planul se cerea să fie pus în aplicare prin „distrugerea fizică a instalațiilor, astfel încât să nu poată fi repuse în funcțiune”. Politicienii români din acea perioadă vorbeau despre „gaura neagră” a economiei româneşti, fabrici de care statul era necesar să scape. Sub guvernul Năstase, în 2001, vânzarea întreprinderilor metalurgice intră în linie dreaptă. Executivul își angajează răspunderea în fața Parlamentului, astfel că guvernul și-a asumat să privatizeze totul în ritm accelerat. Printre angajamente se află şi vânzarea fabricilor așa-zis „păguboase”, cu prețuri mult subevaluate pentru ca totul să meargă rapid.

De exemplu, potrivit unei investigații jurnalistice publicată în 2015, combinatul de Oțeluri Speciale Târgoviște a fost vândut cu două milioane de dolari, în timp ce în Ucraina un combinat similar s-a vândut în aceeași perioadă cu 15 miliarde de dolari!

De asemenea, după ce a cumpărat patru combinate la un preț derizoriu și a luat din ele tot ce se mai putea folosi, corporația rusă Mechel a vândut combinatele unei firme de fațadă (înființată cu puțin timp înainte tot de ei), pentru suma simbolică de 50 de euro! Pe lângă faptul că producția a scăzut substanţial, nu a mai existat nici cerere pe piață pentru că produsele au devenit necompetitive.

Într-un mod asemănător, combinatul Sidex Galați, considerat „diamantul economiei românești”, a fost cedat în 2001 pe o sumă derizorie, sub pretextul „privatizării”. Potrivit datelor publicate în presă, autoritățile române au respins atunci oferta celui mai mare producător european din respectiva perioadă (grupul francez Usinor-Sacilor) și au ales un off-shore din Insulele Virgine Britanice (LNM Holding), condus de către indianul Lakshmi Nivas Mittal, un miliardar apropiat de fostul prim-ministru britanic, Tony Blair. Sidex a fost cel mai mare combinat siderurgic construit vreodată în România, iar în 1988 era situat pe locul 10 între cei mai mari producători de oțel din Europa. Cu toate acestea, ca o culme a batjocurii, suma pentru care a fost vândut de autoritățile române, 77 milioane de dolari, reprezintă doar 10% din fierul vechi pe care îl deținea compania în halele sale. Contractul de privatizare a fost aprobat prin lege în Parlament. În anii următori, „inginerii dezastrelor” de la AVAS (urmașul vechiului FPS – Fondul Proprietății de Stat) au aprobat, prin protocoale secrete, zeci de anexe la contractul inițial prin care statul a plătit salarii compensatorii, ceea ce a permis noului proprietar să concedieze 20.000 dintre cei 27.000 de angajați. Să observăm că înainte de 1989 combinatul avea 50.000 de angajați, care lucrau în aproximativ 800 de întreprinderi asociate. După privatizare, uzina coxo-chimică – o raritate în Europa – a fost demolată, cinci dintre cele șase furnale ale Sidex au fost distruse, la fel și cea mai mare parte dintre oțelării. Anul trecut fostul Sidex, redenumit de noul patron ArcelorMittal, mai avea doar 5.400 de angajați și o producție infimă prin comparație cu cea dinainte de ’89.

Prin această metodă a „privatizării” au fost distruse toate marile combinate din țară, care absorbeau forța de muncă din principalele orașe. Uriașele întreprinderi au fost scoase de sub autoritatea statului, care nu s-a mai considerat responsabil pentru ce a urmat. Cum să ne explicăm însă că, invariabil, în toate cazurile de privatizare, marile întreprinderi ce fuseseră până atunci productive și competitive pe plan european și chiar mondial, au intrat brusc în faliment? Dacă ar fi fost numai câteva cazuri izolate am fi putut spune că acolo au fost doar accidente nefericite. Dar când acest fenomen s-a produs pe toată linia, fără excepție, devine evident că dezastrul a fost intenționat.

Să amintim și alte câteva cazuri reprezentative:

– Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti (IMGB), considerată cea mai importantă uzină din România socialistă, a fost cumpărată în 1998 de compania britanico-norvegiană Kvaerner cu suma simbolică de un dolar (detalii aici) având în vedere datoriile de 30 de milioane de dolari, care au fost asumate de noul proprietar;

– Uzinele Republica (fostele FAUR) din București erau considerate în anii 1970 ca al cincilea mare producător de țevi din oțel fără sudură din lume și singurul producător de prăjină pentru foraj din Europa de Est. Deși doar bobinele din uzine valorau miliarde de dolari, întregul complex a fost privatizat în anul 2003 cu suma de 660 de mii de dolari (detalii aici);

– Un parcurs identic l-au avut fabricile de pe platforma industrială Pipera (care au fost demolate, fiind construite în locul lor clădiri de birouri pentru corporațiile multinaționale) sau uzinele Vulcan București ce produceau echipamente și utilaje de tonaj mediu și greu pentru industria energetică și extractivă. Aceeași soartă au avut și uzinele Semănătoarea ce fabricau mașini agricole sau fabricile de motoare și turbine Timpuri Noi din București. La Atelierele CFR Grivița București se fabricau întregi garnituri de tren. Respectivele fabric sunt astăzi în mare parte abandonate în paragină;

– Tot la fel s-a petrecut cu coloșii industriali din Constanța precum platforma de foraj marin de la Petromidia, Oil Terminal, şantierele navale Midia, Mangalia, Hârşova, plus numeroase alte combinate, trusturi de utilaj, întreprinderi de montaj, fabrici de producţie din județul Constanța;

– Au fost pierduți de asemenea coloşii industriali ai Iaşiului precum Fortus, Tepro, Nicolina sau Terom; marile fabrici și uzine din Brașov, printre care fabrica de autocamioane Roman SA Brașov, Uzina Hidromecanică (demolată, în locul ei s-a construit un supermarket) sau Tractorul Brașov; fabrica de aluminiu SC Alro SA Slatina (cea mai mare companie producătoare de aluminiu din Europa Centrală şi de Est); uzina Electroputere Craiova şi Fabrica de Avioane din Craiova; Uzina Dacia din Pitești, unde se fabricau automobile; combinatului petrochimic Oltchim din Râmnicu Vâlcea; platformele industriale petroliere RAFO si CAROM Onești, Centrala Termoelectrică CET Borzești; fabrica de textile din Arad, UTA; combinatul de fire şi fibre sintetice, Moldosin SA din Vaslui; fabrica de rulmenți din Bârlad, FEPA; fabrica de mobilă SC Samobil Satu Mare și multe, multe altele… O listă aproape completă a celor peste 1200 de mari întreprinderi românești distruse de privatizarea neobolșevică poate fi consultată aici.

Să mai amintim și de risipa stupidă făcută de guvernul Năstase în 2003, când pentru a fi „la nivelul standardelor NATO”, au fost cheltuiți din banii românilor 700 milioane de euro pentru a cumpăra două fregate (vase maritime) ieșite din uz și „recondițonate” de la britanici. A fost cea mai mare tranzacție de echipamente militare efectuată de România după 1989. Dar iată în ce condiții: pe lângă starea lor jalnică, cele două nave au o autonomie foarte mică (deoarece consumă mult combustibil), armele de luptă pe care le au instalate sunt aproape inexistente, iar toată partea tehnică necesară întreținerii, inclusive aparatele de măsurare, sunt incompatibile cu tehnica folosită în România. Întrebarea de bază este: cu cine să se lupte România? Ce șanse am avea noi într-un conflict în care apărem cu două fregate prăpădite? Motivul achiziției: să îi speriem pe ruși! Mai exact, cumpărarea pe bani grei a celor două fregate scoase la casat de englezi a fost catalogată drept un gest decisiv pentru primirea României în NATO, alianță care după cum știm, are ce are cu Federația Rusă.

Din enumerarea dezastrelor financiare făcute de autoritățile române la începutul anilor 2000 nu poate lipsi cel mai păgubos contract semnat vreodată de statul român: celebrul contract Bechtel, care viza proiectarea, construirea şi finanţarea autostrăzii Brașov-Cluj-Borș. Înțelegerea a fost semnată în 2003 și a implicat angajamentul ca firma americană Bechtel să finalizeze autostrada cu o lungime de 415 km într-un interval de 10 ani, până în 2013. Partea română a achitat 1,4 miliarde euro, dar până în 2013 au fost construiți doar 52 kilometri de autostradă! Pe lângă această imensă țeapă, statul roman a mai fost nevoit să achite si datorii de 50 de milioane de euro. Ca o culme a ironiei, în ancheta care a urmat s-a constatat că „s-a pierdut” contractul original. Acesta fusese ordonat de guvernul Adrian Năstase în 2003 prin hotărâre de urgență întrucât autostrada a fost declarată „lucrare care priveşte siguranţa şi securitatea naţională”. În anul 2016, după doi ani de „cercetări”, DNA a clasat dosarul dispariției contractului, iar în anul 2018 întregul dosar de anchetă a fost clasat. Firma Bechtel nu a fost obligată să plătească niciun fel de despăgubiri deoarece „faptele penale, dacă au existat, s-au prescris”.

Citiţi a opta parte a articolului

Citiți și:

Pas cu pas, proiectul de distrugere în secret a României, ce se derulează implacabil

Vânzarea terenurilor către străini e o problemă naţională, nu comunitară. În Germania, vânzarea unui singur hectar ar provoca scandal național

SUA și UE urmăresc distrugerea totală a României!

yogaesoteric
15 decembrie 2019