Trianon, iunie 1920 ‒ un studiu de caz în continuă actualitate (II)
Citiți prima parte a articolului
Înverșunarea Ungariei împotriva recunoașterii de către Conferința de pace a autodeterminării națiunilor ce se aflaseră sub ocupația ei s-a dat și pe plan diplomatic cu metode și mijloace deloc diplomatice. Așa-zisa „apărare” a drepturilor Ungariei s-a bazat pe minciună, erori materiale grosolane, răstălmăcirea faptelor, lipsa totală de luciditate în formularea unor judecăți de valoare privind situația internă din Ungaria, regimul naționalităților, exacerbarea unor pericole la adresa Europei, a statelor occidentale pe care numai o Ungarie regală, cu o armată puternică, așezată pe crestele Carpaților ar fi putut să le contracareze.
Câteva exemple
La Conferința de pace, Contele Apponyi, șeful delegației ungare, a negat, printr-o documentație tendențioasă și falsă, realitățile obiective făcând și afirmații care lezau logica elementară. „Memoriul guvernului ungar de protest contra prevederilor Tratatului de Pace cu Ungaria”, prezentat de șeful delegației la 17 mai 1920, specifica: „Guvernul ungar protestează în special contra lezării evidente a principiului autodeterminării care constituie singurul mijloc de a înlătura cauzele tulburărilor și răsturnărilor”[14]. Autodeterminarea despre care vorbea acest document se realizase în spațiul central-european în 1918, inclusiv în Ungaria ‒ care era republică. Pe de altă parte, Apponyi susținuse în fața Congresului că în Ungaria „nu existase problema națională”[15] și, prin urmare, România, Cehoslovacia și Iugoslavia ar fi fost „creații imperialiste” care nu ar fi rezultat din aplicarea principiului naționalităților, că „mutilarea Ungariei milenare apare ca o greșeală istorică” ce va duce la ruină și haos întreaga Europă centrală și sud-estică. Ungaria cerea Conferinței de Pace să i se atribuie teritorii aparținând Austriei asupra căreia aruncă întreaga răspundere pentru declanșarea războiului[16].
Este necesar să fie amintită în acest context și implicarea Vaticanului în acțiunea delegației maghiare la Conferința de pace. Monseniorul Majlath, episcopul ungur al Transilvaniei, a adresat „popoarelor occidentale” un mesaj, la 27 octombrie 1919, ce urma memoriului din 8 septembrie același an, trimis celor cinci ai Conferinței de pace, în care, folosind un limbaj deloc creștinesc, a proferat multe insulte la adresa popoarelor din Centrul și Sud-Estul Europei, susținând „superioritatea” culturii maghiare față de „cultura balcanică ortodoxă”; el a și subliniat, ca să se știe odată pentru totdeauna: „Noi aparținem Europei occidentale și nu dorim să devenim balcanici”[17]. O altă căpetenie a bisericii catolice ungare, monseniorul Boros, a fost numit de guvernul din Budapesta, la finele anului 1918, membru în Comisia însărcinată cu pregătirea documentației pentru delegația Ungariei la Conferința de pace și apoi a devenit membru al delegației. Folosind contextul, a desfășurat, timp de doi ani de zile, o propagandă acerbă contra României în Franța, Olanda și Anglia[18].
Acest fel de acțiuni subversive menite să destabilizeze și să provoace ură, erau bine cunoscute în acel timp. Profesorul american Andrew C. Janos, președinte al Centrului de studii slave și est-europene al Universității Berkeley din California, scria: „este semnificativ că în 1920 biserica catolică ungară s-a afirmat drept campion al cauzei revizioniste, colaborând strâns cu Vaticanul”[19].
Această acțiune ofensivă a Ungariei la Conferința de pace s-a desfășurat într-un context propice ideii – agreată la Paris, Londra, Roma și chiar la Washington ‒ că dispariția colosului austro-ungar din Centrul Europei ar acutiza primejdiile ce pot veni din Răsărit. Căderea țarismului și stabilirea regimului bolșevic în Rusia crea multe necunoscute în fața cărora securitatea Occidentului se simțea amenințată. În consecință, multe cercuri politice occidentale nu vedeau cu ochi răi menținerea colosului austro-ungar în Centrul Europei ca o contrapondere în fața unui imperiu rus renăscut.
La sfârșitul anului 1919, România, Cehoslovacia și Regatul sârbo-croato-sloven au desfășurat o acțiune conjugată, la Paris și în alte capitale împotriva modului cum delegația maghiară afirma vehement cererea sa de păstrare a frontierelor vechii Ungarii. Din capitala Cehoslovaciei, ambasadorul francez Clément-Simon scria la Quai d’Orsay, la 31 decembrie 1919: Acțiunea ungară a creat multe îngrijorări în statele sud-est europene, pentru că „personalități din țările Antantei discută această eventualitate ca și când ar fi vorba de o posibilitate perfect admisibilă. Acest reproș se adresează mai mult englezilor decât francezilor”[20].
La 2 ianuarie 1920, guvernul francez a fost nevoit să transmită reprezentanților săi diplomatici, printr-o telegramă circular, o seamă de precizări care specificau: „Nu ignorăm faptul că maghiarii se pregătesc să revendice în fața Conferinței o bună parte a teritoriilor atribuite de aceasta națiunilor aliate. Știm de asemenea, că în unele cercuri oficiale engleze, mai ales din afara Foreign-Office-ului, domnește o complezență regretabilă față de unguri. Guvernul francez este decis, în ceea ce-l privește, să se opună ferm la orice revenire, din partea Conferinței, asupra deciziilor care au fost îndelung chibzuite și care au ținut seama de toate elementele problemei”[21].
În timp ce la Paris Conferința dezbătea tratatul de pace cu Ungaria, la Budapesta guvernul trasa liniile unei acțiuni de mare anvergură menită să ducă la realizarea dacă nu totală, măcar parțială a fantomaticei „Ungarii Milenare”. Era vorba de Proiectul „Confederației Danubiene” ‒ vis îndrăgit la Budapesta, cu vechi origini. La 30 mai 1918, Consiliul de miniștri al Imperiului austro-ungar îngrijorat de amploarea mișcărilor naționale a creionat o serie de direcții ale politicii externe, și anume:
– „Ideea unui stat iugoslav este contrară intereselor monarhiei!”
– „Ideea unui stat cehoslovac este de asemenea contrară intereselor Monarhiei”
– „O Românie înglobând Transilvania este inadmisibilă”
– Se propunea „anexarea Serbiei și a Muntenegrului la Austria și, respectiv, la Ungaria”, precizându-se că „atât sârbii cât și muntenegrenii vor fi repede asimilați de elementul german și, respectiv, ungar”[22].
Nu este inutil să amintim că mai vechile acorduri bilaterale Germania-Austro-Ungaria prevedeau deja o împărțire a teritoriilor din Europa centrală și sud-estică între cele două puteri, și anume:
– Anexarea la Germania a provinciilor limitrofe Rusiei, precum și o „rectificare” a frontierei spre Polonia;
– Extinderea dominației Austro-Ungariei asupra României, Serbiei și Muntenegrului.
Când la Viena și Budapesta se țeseau astfel de planuri, la Paris se discutau intens pericolele pe care le anunța pentru Franța un posibil Anschluss Germania-Austria. De aici a rezultat ideea că o eventuală Confederație danubiană ar anula perspectiva Germaniei de a acapara Austria, iar Franței i-ar netezi drumul pentru atragerea Austriei în orbita sa. Un interesant material de analiză al acestei probleme ce preocupa cercurile politice și financiare franceze a fost elaborat la Quai d’Orsay, în septembrie 1919:
„Confederația danubiană este o necesitate” ‒ se arăta chiar din capul locului. „Dacă într-adevăr Franța vrea să mențină independența Austriei, este necesar ca aceasta (Austria) să devină dacă nu conducătoarea, cel puțin un cartier general al Confederației danubiene. Se vor salva astfel pacea și echilibrul european”[23].
Chestiunea aceasta era legată de interesele Franței vizând obținerea hegemoniei în Europa Centrală și de Sud-Est. Analiza de la Quai d’Orsay era clară: „Confederația danubiană ar oferi un câmp larg de acțiune Franței pe plan politic, economic, cultural în întreaga zonă din Centrul și Sud-Estul Europei. Viena se pretează admirabil la o acțiune de acest tip. Viena este, prin tradiție, internațională. Viena este punctul de contact al drumurilor comerciale din Occident și Orient. Băncile sale domină încă Balcanii, Turcia, Asia Mică.” În plus, „Confederația danubiană având ca centru Austria și Viena ar putea fi o barieră atât în fața imperialismului german, cât și a eventualei conivențe germano-ruse. Contactul între Rusia și germanism ar putea fi foarte bine supravegheat de Franța prin Viena”[24].
În aceste împrejurări, cercurile conducătoare de la Budapesta au trecut la concretizarea proiectului Confederației danubiene. În zilele de 17 și 18 martie 1920, emisarul lui Horthy, dr. Halmos, a avut convorbiri la Quai d’Orsay cu Maurice Paléologue, secretar general. Plecând în pledoaria sa de la ideea că „o pace definitivă și stabilă n-ar putea fi realizată în țările dunărene fără o Ungarie liniștită și satisfăcută”, emisarul Budapestei avansa propuneri de așa-zisă colaborare cu Franța care însemnau de fapt subordonarea întregii economii ungare intereselor franceze: „Ofer ralierea strânsă a Ungariei la Franța și celelalte națiuni prietene Franței, atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere politic, inaugurarea deschisă a unei politici net franco-file și garantarea stabilității acestui proces”[25].
Peste câteva zile, în contextual bunăvoinței manifestată de Paris, Horthy și-a concretizat cererile:
– Repararea nedreptăților făcute Ungariei, cea mai mare fiind „pierderea Transilvaniei”
– „Modificarea frontierelor comunicate, astfel ca o mare parte a Transilvaniei să revină la Patria ungară”, iar în restul teritoriului să se organizeze „plebiscit”. În zonele locuite de secui și sași să se acorde „autonomie regională”.
– „Preluarea de către statul român a unei părți importante a obligațiilor financiare de dinainte de război ale statului ungar”
– „Concesionarea către Ungaria a exploatării salinelor din Maramureș și libera folosire a produselor lor”[26].
– Așa-zisa „cooperare economică” ungaro-franceză însemna predarea tuturor întreprinderilor de stat (căi ferate, construcții de mașini, furnale înalte, oțelării, uzinele de tunuri de la Györ, construcțiile mecanice de la Diosgyor, construcția și exploatarea portului Budapesta și a canalelor aferente, întreprinderile de gaz de la Szolnök, societățile de electricitate, tramvaie, fabricile de ciment de la Totis, minele de la Handlova și Uricani etc.)[27]
S-au început negocieri secrete cu grupurile industriale franceze, ca Schneider-Creuzot, în prezența funcționarilor guvernamentali.
La 12 mai 1920, în contextul acestor încurajări, guvernul ungar trimite, prin același Halmos, pretențiile concrete de natură politică drept contrapartidă la concesiile economice, negocierile tratatului de pace cu Ungaria fiind în fază finală.
Consemnez mai jos unele dintre pretențiile politice formulate de Ungaria:
„- Modificarea frontierelor fixate prin condițiile de pace astfel încât teritoriile cu un caracter net maghiar formând un bloc unit cu majoritatea rasei maghiare să nu fie detașate de Ungaria.
– Păstrarea unei părți a fostelor teritorii care să producă un minimum de materii prime și forță motrice, indispensabile pentru menținerea vieții economice și mai ales a producției industriale a țării.
– Autonomia regională pentru teritoriile locuite în majoritate de maghiari, secui și sași, aflate sub dominație română. Libertatea de cult, limbă și securitate de existență materială pentru minoritățile maghiare din teritoriile cu majoritate română, cehoslovacă și iugoslavă.
– Autodeterminarea șvabilor și a ungurilor din partea de Vest a Ungariei (aflată între frontierele Austriei.)
– Concesionarea în profitul Ungariei a salinelor din Maramureș (exploatarea și valorificarea produselor lor)”[28].
Este de reținut că secretarul general al Ministerului de Externe, Maurice Paléologue, s-a detașat printr-o formulă diplomatică de documentul primit. Rezoluția pusă pe ultima filă a Notei din 12 mai preciza: „Primind această Notă, am specificat că o primesc doar à titre d’information, fără a emite vreo opinie oarecare asupra chestiunilor care sunt enumerate, Paléologue, 12 mai”.
Tratativele economice își urmau însă cursul, astfel că la 16 mai autoritățile ungare puneau ultimele semnături pe documentele cuprinzând concesiile economice făcute de Ungaria. În zilele următoare situația s-a complicat pe mai multe planuri:
La 4 iunie, semnarea tratatului de pace cu Ungaria într-un moment când cererile acesteia nici nu fuseseră luate în discuție, a creat lui Alexandre Millerand, în dubla sa calitate de Președinte al Conferinței de pace și delegat al Franței, o situație foarte dificilă. Deja în cunoscuta scrisoare remisă delegației ungare la 6 mai 1920, Millerand era angajat în respectarea Tratatului de pace. În aceeași vreme, în presa franceză circulau informații despre intențiile guvernului și existența unor tratative secrete cu Ungaria. Curentul de opinie creat era net ostil unei astfel de orientări. Sub titlul „Mâine pacea cu Ungaria”, ziarul Paris Midi din 3 iunie scria: „Obiectul acordului încheiat ar fi acela de a da Budapestei o poziție economică dominantă în Europa Centrală. Ungaria ar deveni ea însăși un centru conducător pentru țările vecine care ar urma să i se supună. Dacă acesta este scopul urmărit, este necesar să ne grăbim să-l împiedicăm. Nici cehoslovacii, nici românii, nici iugoslavii nu sunt deloc de acord să accepte hegemonia economică ungară. Dacă, din nenorocire, politica externă franceză a luat această direcție falsă, se va ridica împotriva Franței un val de proteste, situație nu numai regretabilă dar și umilitoare”[29]. Alte ziare acuzau direct Ministerul de Externe că a „târât Franța sub oprobriul public”[30]; Se cerea Comisiei de afaceri externe a Camerei să analizeze acțiunea „extraguvernamentală” a lui M. Paléologue.
În perioada următoare, departe de a se pune capăt afacerii ungare, situația s-a complicat prin dorința Angliei de a se implica și ea în tratativele economice, financiare și politice, concurența cu Franța vizând de fapt hegemonia în Centrul și Sud-Estul Europei. În acest context, Horthy și cercurile militariste din jurul său au socotit propice momentul politic pentru a declanșa acțiunea de refacere a Ungariei mari, folosind abil divergențele franco-britanice.
„Pericolul bolșevic care amenință Europa” a fost motivația găsită de Horthy pentru a-și asuma rolul de salvator al Europei. În prima decadă a lui iulie 1920, Parlamentul din Budapesta a formulat cererea „ca Europa să dea mandat Ungariei să organizeze rezistența pe Carpați cu armata ei reconstituită”[31]. Cererea Ungariei a fost comunicată guvernelor statelor aliate iar la 26 iulie Horthy a convocat pe reprezentanții diplomatici ai SUA, Marii Britanii, Italiei și Franței pentru a le solicita sprijinul pentru ca guvernele respective să acorde Ungariei autorizația de a apăra militar Carpații[32]. În expozeul făcut diplomaților convocați, Teleki a accentuat: „Linia Prutului nu poate fi apărată și, odată trecută, valul invadatorilor va înainta fără dificultăți până în inima Carpaților. Dacă Armata Roșie va ajunge pe crestele Carpaților, ea va coborî fără probleme până la câmpie și frontiera noastră actuală nu va putea fi apărată”. Comunicând cele de mai sus guvernului său, Fouchet adăuga: „Autorizația pe care o solicită maghiarii le va da acestora posibilitatea să reocupe o parte a fostelor lor teritorii de unde nu vor mai consimți, probabil, să iasă; mijloc abil pentru ei de a eluda, cel puțin parțial, executarea Tratatului (de pace), de a câștiga o frontieră comună cu Polonia. În fine, de a le juca festa cehilor. Acestea sunt visurile îndrăgite aici”[33].
În fața acestei ofensive ungare, România, Cehoslovacia și Iugoslavia au reacționat prompt .Cele trei guverne au trimis o Notă ultimativă Ungariei cerându-i să ratifice imediat Tratatul de pace de la Trianon. Concomitent, fiecare dintre cele trei state au declarat că are mijloace să-și apere frontierele[34].
Departe de a depune armele, Ungaria a insistat în perioada următoare, asupra necesității imperative de a preîntâmpina „pericolul bolșevic” cu armata sa refăcută, susținând că niciuna dintre statele succesoare nu ar fi avut capacitatea de a apăra Europa! Poziția Franței și a Angliei și în egală măsură a celor trei state vecine au determinat dezamorsarea unui conflict ce se anunța extrem de periculos.
În Ungaria însă, tentativele de recuperare a teritoriilor pierdute s-au axat în perioada următoare pe încercarea de reînscăunare a monarhiei habsburgice. Horthy și contele Bethlen doreau să aducă în cel mai scurt timp pe tronul Ungariei pe ultimul rege-împărat, Carol de Habsburg, considerat a fi „deținătorul legal al Coroanei Sf. Ștefan”. Acțiunea a fost pregătită și militar cu ajutorul unui însemnat număr de monarhiști austrieci refugiați în Ungaria care au organizat contingente înarmate pregătite să intre în acțiune. Din nou, partizanii din Franța ai ideii restaurării monarhiei considerau că o atare schimbare a situației ar servi interesele hegemoniste ale Franței în Europa centrală și sud-estică. Înaltul Comisar Francez în Ungaria a avut repetate convorbiri cu arhiducele Iosif de Habsburg în „magnificul său palat din Buda”. Pretendentul la tronul Ungariei socotea că „numai autoritatea monarhică este capabilă să conducă Ungaria spre noul său destin”, ceea ce s-ar fi putut realiza numai cu implicarea Franței. Viitorul rege i-a citit lui Fouchet textul Proclamației după ce s-ar fi produs evenimentul mult așteptat. În afara declarațiilor privind afirmarea de bune intenții în relațiile cu vecinii, Proclamația cuprindea o referire specială la România: „În ceea ce privește România, cred că ne-am putea înțelege, procedând cu multă delicatețe cu opinia publică ungară; convențiile ar fi mai întâi cu caracter economic pentru a se ajunge apoi la concesii politice din partea României, în Transilvania, folosind sprijinul guvernului francez”[35].
În toată perioada interbelică, revizionismul ungar a subminat securitatea statelor din zona central-sud-estică a Europei. După 1933, Germania hitleristă a devenit ajutorul principal al politicii ungare de revizuire a tratatelor de pace și de pregătire a războiului de revanșă. Budapesta s-a implicat direct și concret în organizarea terorismului internațional ‒ Crima de la Marsilia din 1934, căreia i-au căzut victime regele Alexandru Karagheorghevici al Iugoslaviei și Louis Barthou, ministrul de Externe al Franței, a fost pregătită în câmpurile de instrucție din Ungaria.
Când Germania a declanșat acțiunea de destrămare a Cehoslovaciei, Ungaria a anexat părți importante din teritoriul acestei țări, acțiune pe care a continuat-o în 1939. În toamna lui 1940, Ungaria hortystă, având și sprijinul URSS, a reușit să pună în aplicare planul de acaparare ‒ ce-i drept parțială ‒ a Transilvaniei. Ce a urmat se știe: genocid ordonat de Horthy, jaf, distrugeri, teroare. După război, fantoma Ungariei mari a revenit. Aceleași revendicări: Transilvania, autonomia zonei cu populație maghiară, subminarea prin mijloace văzute și nevăzute a suveranității statului roman.
Timp de 106 ani, obsesia Trianonului, obsesia Transilvaniei au rămas la fel de vii în conștiința maghiarilor.
Autor: Prof. univ. dr. Viorica Moisuc
Note:
[14] Arhiva MAE, Fond Convenții, vol I, Raport al Delegației române la Conferința de Pace, înreg. la MAE cu nr.13702/20 iunie 1920.
[15] Arh, MAE ‒ Paris, Série A ‒ Paix, „Notes de la Délégation hongroise”, vol. 121-122. Anexa 34: „La résponsabilité de la nation magyare dans la guerre” și anexa 40: „Les principes du traité de paix autrichienne ne peuvent être appliqués à la Hongrie”.
[16] Vezi pe larg aceste chestiuni în Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României 1919-1940, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Fundației România de mâine, București, 2023, cap. III, „Pericolul revizionismului ungar. Proiectul Confederației danubiene. Tentativa de reîntronare a Habsburgilor”, p.73.
[17] Apud Silviu Dragomir, La Transylvanie roumaine et ses minorités ethniques, București, „Monitorul Oficial”, 1934 p.147-148. Vezi și Viorica Moisuc, Premisele, p.74-75.
[18] După ce și-a încheiat misiunea aceasta, s-a întors în România în 1921 și și-a reluat vechile funcții de vicar al Episcopiei unitariene și profesor la Academia teologică. Prin Decret regal, Boros a fost confirmat în funcția de episcop al cultului unitarian din România, primind stipendii substanțiale din partea statului român.
[19] Andrew C. Janos, The Politics of back wardness in Hungary 1925-1945.Vezi pe larg aceste chestiuni în Calvarul, vol II, cap XXX.
[20] Arhiva armatei de uscat francize (EMAT-Vincennes), Carton 7-N 3054 (nepaginat), telegram nr.453, Praga, 31 decembrie 1919, semnată Clément-Simon.
[21] Statul major al armatei de uscat franceze, Seviciul istoric, Vincennes (în cont. EMAT – Vincennes), Carton 7N (nepaginat), tel. circ., Paris, 2 noiembrie 1920 semnată Berthelot. Apud Premisele p76-77.
[22] Protokolle des gemeinsamen Ministerrates der Òsterreichischen-Ungarischen Monarchie (1916-1918), Budapest, Akademiai Kiado, 1966, p. 662-668.
[23] Arh, MAE Paris, Série Europe 1918-1929, Allemagne, vol 121, p. 147. „La question d’Autriche, 24 septembre1919.”
[24] Ibidem.
[25] Arh. MAE ‒ Paris, Série Europe, Hongrie, vol 58, p. 41-47. Lettre de M. Halmos, Paris, le 18 mars 1820.
[26] Ibidem, p. 47-50
[27] Ibidem, p. 80. Scrisoarea din 14 aprilie 1920 a dr. Halmos către Paléologue. În Nota marginală scrisă cu mâna de Paléologue, acesta precizează doar că „a luat cunoștință” de conținutul scrisorii (p. 93)
[28] Ibidem, p. 122, Notă remisă de dr. Halmos lui Paléologue, Paris, 12 mai 1920
[29] Paris Midi, 3 iunie 1920, Demain, la paix avec la Hongrie.
[30] Bonsoir, din 15 iunie 1920
[31] Ibidem, vol 47, p. 60-64 raport 124, Budapesta, 19 iulie 1920, semnat Foucher (Înaltul Comisar Francez) către Millerand
[32] Ibidem, p. 78-80, telegram nr.125-226-127, Budapesta, 26 iulie 1920, semnată Foucher.
[33] Ibidem.
[34] Ibidem, vol. 48, p. 95-96, telegramă nr. 292-293, București, 4 iulie 1920 semnată Daeschner
[35] Ibidem, vol 47 EMA, 2-e Bureau Paris, 25 august 1920, „Renseignements de Hongrie au sujet de la politique exterieure hongroise. Secret”.
Citiți și:
Este necesar să ținem cu România! – Interviu cu prof. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române
Diplomația românească în lupta pentru independență deplină a țării
yogaesoteric
23 martie 2024