Un 11 septembrie indian. Atacurile teroriste de la Mumbai

Studiul de faţă are la bază analiza selectivă a unor informaţii provenite în decursul timpului din surse publice (comunicate ale guvernului indian, relatări ale principalelor agenţii de presă, materiale difuzate de mass-media etc.) şi îşi propune identificarea tacticilor operaţionale şi a capabilităţilor de care au dispus organizatorii atacului, evaluarea reacţiei forţelor indiene de securitate şi evidenţierea concluziilor desprinse din apariţia şi gestionarea crizei.

Premisele atacului

• Atacurile teroriste din Mumbai (26-28 noiembrie 2008), sau ceea ce experţii numesc ,,11 septembrie indian”, care au făcut 172 de victime, sunt atribuite grupării islamist-extremiste Lashkar-e Taiba (LeT)1, ai cărei lideri susţin şi astăzi că nu se vor limita la eliberarea Caşmirului, ţelul final fiind destrămarea Indiei.

• Alegerea metropolei Mumbai nu a fost întâmplătoare: Mumbai (fost Bombay), capitala statului indian Maharashtra, cel mai populat oraş indian, este inima comercială a Indiei, un fel de Wall Street asiatic, simbolul de necontestat al prosperităţii şi modernităţii Indiei.

• Hotelurile Taj Mahal Palace şi Trident-Oberoi erau ideale pentru asigurarea publicităţii (obiective turistice de prestigiu, pline de străini şi personalităţi ale vieţii social-economice autohtone) şi transmiterea unui mesaj clar de avertizare: India este o destinaţie nesigură, iar guvernul de la New Delhi nu poate garanta protecţia nimănui.

Victimele atacului – americani, britanici, evrei şi indieni – denotă o extindere a ariei de lovire a LeT care, până la acea dată, lăsa impresia că acţiunile sale erau focalizate pe Caşmir, respectiv India. Cert este că atacurile din noiembrie 2008 au acutizat tensiunea din relațiile indo-pakistaneze şi au sporit probabilitatea apariţiei unor noi fricțiuni între New Delhi şi Islamabad, favorizate de două posibile evoluţii interdependente:
– lansarea, de către India, a unor operaţiuni în forţă asupra bazelor de antrenament ale grupării LeT din Pakistan, ceea ce ar stimula intenţiile agresive ale aripii dure a conducerii de la Islamabad;
– creşterea presiunilor grupărilor extremiste pentru dislocarea forţelor militare pakistaneze de la frontiera tribală cu India. Rolul jucat de Lashkar-e Taiba în tragedia din Mumbai ridică întrebarea dacă Pakistanul a fost sau nu implicat în operaţiunile din noiembrie 2008.
În pofida multor speculaţii şi a unor dovezi indirecte, nu există date certe conform cărora operaţiunile LeT ar fi fost declanşate cu aprobarea sau sprijinul armatei pakistaneze sau al serviciilor secrete de la Islamabad.

• Numărul mare de victime, pagubele materiale provocate, sfidarea serviciilor indiene de securitate şi larga acoperire mediatică au atras, în opinia liderilor LeT, noi simpatizanţi ai „cauzei”, atât din rândul pakistanezilor cât şi din cel al indienilor.

Recunoaşterea obiectivelor şi planificarea atacurilor

• Atacatorii au ajuns la Mumbai, venind de la Karaci (Pakistan), cu un vapor indian cargo.
În 22/23 noiembrie 2008, aceştia au capturat vasul şi au omorât echipajul, cu excepţia căpitanului, pe care l-au lichidat în apropiere de Mumbai. Transportul pe mare a permis teroriştilor să evite controalele severe la frontierele terestre şi aeriene; de asemenea, navigând sub pavilion indian, au adormit vigilenţa şi au atenuat eventualele suspiciuni ale Pazei de Coastă indiene.
Pentru a evita orice incident la acostare, au abandonat vasul la câteva mile de intrarea în port şi, folosind bărci gonflabile uşoare, au debarcat în două puncte diferite, în partea de sud a metropolei.

Riscuri asimetrice

• Desfăşurarea operaţiunilor teroriste denotă o planificare detaliată, o recunoaştere amănunţită la faţa locului şi o pregătire fizică şi mentală de excepţie. Organizatorii au mizat pe efectul-surpriză, provocarea panicii şi a haosului, precum şi pe crearea unor diversiuni menite să deruteze şi să atenueze forţa de reacţie a structurilor indiene cu atribuţii în combaterea terorismului şi apărarea ordinii publice.

• Complexitatea şi anvergura atacurilor din Mumbai solicitau o pregătire minuţioasă a fiecărui pas: martori oculari afirmă că teroriştii erau familiarizaţi (mai bine chiar decât oaspeţii complexului turistic!) cu accesul/ieşirea din Taj Hotel, cu ieşirile de urgenţă și cu lifturile folosite de personalul de serviciu. Un raport despre arestarea, cu câteva luni înainte de atentat, a unui suspect de terorism (căruia nu i s-a acordat atenţia necesară!!!) menţiona prezenţa asupra acestuia a unor hărţi/schiţe despre diferite obiective turistice din Mumbai, unele dintre acestea devenind, în luna noiembrie a aceluiaşi an, ţinte ale teroriştilor.

• Teroriştii cunoşteau în detaliu drumul până la obiective, rutele favorabile deplasării pe timpul nopţii, amplasarea exactă a ţintelor, măsurile de pază şi securitate la exterior şi în incintă, toate aceste informaţii fiind însuşite din hărţi şi compact-discuri puse la dispoziţie de „profesorii” de la bazele de antrenament din Pakistan. De altfel, această ipoteză, precum şi alte informaţii au fost confirmate de singurul terorist supravieţuitor capturat de securitatea indiană.

Teroriştii

Despre atacatori, la nivelul surselor deschise, se cunosc puţine date: cei zece terorişti vorbeau urdu, hindi şi puţin limba engleză, erau tineri pakistanezi, susţinuţi de un număr necunoscut de localnici (inclusiv etnici indieni), care le-au acordat sprijin în aprovizionarea cu alimente şi în activitatea de documentare asupra viitoarelor ţinte. Singurul terorist supravieţuitor capturat a fost un tânăr pakistanez, Mohammed Ajmal Amir Kasab2 care, înainte de a fi recrutat pentru ,,cauza Jihadului”, se îndeletnicea cu furtişaguri mărunte de la populaţie.
Acesta ştia foarte puţine lucruri despre tovarăşii săi, însă, paradoxal, pare să fi recunoscut printre pozele prezentate de securitatea indiană pe unul dintre liderii Lashkar-e , aflat în legătură cu serviciile secrete pakistaneze.

 

Mohammad Ajmal Amir Kasab în faţa Chhatrapati Shivaji Terminus

Membrii grupului terorist au fost izolaţi unul de celălalt pe aproape întreaga perioadă de antrenament şi pregătire a misiunii, iar unii dintre aceştia au sosit în Mumbai cu puțin timp înaintea atacului, pentru definitivarea ultimelor detalii ale operaţiunilor. Din raţiuni lesne de înţeles, serviciile de informaţii indiene susţin că întreaga echipă a sosit în oraş chiar în seara atacului.

Teroriştii au beneficiat de o gamă diversificată de armament: pistoale-mitralieră AK-56 (varianta chineză a modelului rusesc AK-47) cu câte şapte încărcătoare pentru fiecare, pistolete calibrul 9 mm, 8-10 grenade, explozibili etc. Au folosit şi pistoale-mitralieră model Heckler&Koch MPS, capturate de la forţele indiene de securitate. 

Tactici şi mijloace de comunicare folosite

Atacurile au fost secvenţiale şi mobile, mai multe echipe lovind aproape simultan diverse obiective, cu folosirea combinată a armamentului din dotare: focuri asupra străinilor şi poliţiştilor, rafale scurte trase din autoturisme, aruncarea de grenade, construirea de baricade, luarea de ostatici etc.
Prin acţionarea în echipe separate şi deplasarea rapidă de la o ţintă la alta, teroriştii au reuşit să creeze confuzie şi, mai ales, să lase impresia că sunt mult mai mulţi decât în realitate, îngreunând astfel eforturile forţelor de securitate indiene de evaluare a situaţiei şi de găsire a celor mai adecvate măsuri de gestionare a crizei.

Teroriştii au acţionat în patru echipe: una cu patru membri şi trei cu câte doi membri.
• Imediat ce a ajuns la Mumbai, prima echipă de doi terorişti s-a deplasat cu taxiul la Gara Centrală (Chhatrapati Shivaji Terminus – CST), unde a deschis focul asupra călătoriilor, în principal navetişti din clasa medie a populaţiei. Au terorizat gara aproape 90 de minute, până la sosirea în zonă a unor unităţi de poliţie bine înarmate, după care au reuşit să dispară. Au ajuns ulterior la Spitalul Cama&Albless, unde au deschis focul. Au scăpat şi de aici, capturând o maşină de poliţie, și s-au îndreptat spre Hotelul Trident-Oberoi.

• În disputa cu forţele de poliţie, unul dintre terorişti a fost ucis, iar celălalt capturat. Conform oficialităţilor indiene, numai această echipă a provocat o treime din victime. A doua echipă (doi terorişti) s-a deplasat pe jos până la complexul comercial rezidenţial Nariman House, proprietatea mişcării evreieşti Chabad Lubavich. Au aruncat în aer staţia de carburanţi situată vizavi de complex, au deschis focul asupra clădirii şi au pătruns în incinta acesteia, luând 13 ostatici, dintre care şase au fost executaţi şi doi au murit în timpul confruntărilor cu forţele de poliţie.

• A treia echipă de două persoane a pătruns în Hotelul Trident-Oberoi şi a început să tragă la întâmplare. Într-un apel telefonic către mass-media, teroriştii au comunicat că sunt în total şapte (!) şi au cerut autorităţilor ca, în schimbul turiştilor, să elibereze toţi mujahedinii luptători musulmani aflaţi în închisorile indiene. În confruntările ce au durat aproape 17 ore, au murit 30 de civili şi ambii terorişti.

• A patra şi cea mai puternică echipă (patru indivizi) a vizat Taj Mahal Palace Hotel. Teroriştii au pătruns intempestiv în Cafeneaua Leopold, împuşcând mortal 10 persoane. Ulterior, au intrat în Taj Hotel, situat la circa 100 m distanţă, deplasându-se frecvent dintr-o parte în alta, pentru a deruta intervenţia forţelor de securitate. Situaţia a fost preluată sub controlul autorităţilor abia după 60 de ore, când comandourile indiene au reuşit lichidarea ultimului terorist.

 

 

Hotel Taj Mahal Palace

Tactica dispersării atacatorilor în echipe distincte a redus riscul operaţional. Odată atacurile declanşate, eşecul sau eliminarea uneia dintre echipe nu le-ar fi pus în pericol pe celelalte şi nici acţiunea în ansamblul acesteia. Singurul risc de eşuare a operaţiunii ar fi putut apărea pe mare, în timpul deplasării de la Karaci spre Mumbai.

Toate obiectivele atacate se încadrau în aşa-numita categorie „soft target”, în niciun moment al declanşării operaţiunii teroriştii neîntâlnind forţe înarmate. Cele mai multe ţinte nu dispuneau de protecţie armată, iar acolo unde erau amplasate dispozitive de securitate, forţele de pază erau dotate cu armament uşor, facil de anihilat. Cu excepţia Taj Mahal Palace Hotel, unde dispozitivul de securitate dispunea de 4 (patru!!!) persoane, la celelalte ţinte paza era aproape inexistentă.

Atacatorii au folosit telefoane celulare şi comunicări prin satelit, pentru a ţine legătura între echipe, dar şi – contrar ordinelor primite – cu sponsorii lor din Pakistan. Astfel, conform unui comunicat furnizat de autorităţile indiene la trei luni după atentat, legăturile din Pakistan cereau teroriştilor să urgenteze atacurile şi să omoare toţi ostaticii, avertizându-i că altfel prestigiul Islamului va avea de suferit!
Cu toate aceste solicitări imperative, teroriştii nu au executat toţi ostaticii, ceea ce ne face să credem că sperau să scape cu viaţă din confruntările cu forţele de securitate indiene, eventual printr-o negociere a eliberării acestora.

Atacurile teroriste de la Mumbai demonstrează că organizaţiile jihadiste cu bazele în Pakistan sunt capabile să lanseze operaţiuni ambiţioase, cel puţin în vecinătatea apropiată, în special în India. Dacă facem o conexiune cu precedentele atacuri teroriste din India venind dinspre organizaţiile extremist-islamiste din Pakistan, putem anticipa o continuare, chiar o escaladare a campaniei teroriste în Asia de Sud, pe fondul tentativei de transformare a Caşmirului într-o parte distinctă a jihadului internaţional.
Într-o asemenea perspectivă, Lashkar-e Taiba se poate transforma, dintr-un subsidiar al Al-Qaeda, într-o constelaţie independentă, precum Statul Islamic din Irak şi Siria, în galaxia globală a jihadului.

Răspunsul autorităţilor indiene

Reacţia guvernului indian la atacurile din noiembrie 2008 de la Mumbai a relevat o serie de slăbiciuni ale strategiei antiteroriste, legate de eficienţa structurilor responsabile de gestionarea unor astfel de crize.

Eşec al serviciilor de informaţii. 

Responsabili oficiali ai serviciilor secrete indiene au fost avertizaţi de propriile surse, dar şi de CIA, că un atac major era foarte probabil, dar, în lipsa unor date mai concrete, nu au fost adoptate măsuri proactive specifice. Mai mult, se pare că a existat o slabă coordonare între structurile centrale de securitate (Research and Analysis Wing – RAW şi Intelligence Bureau – IB) şi Poliţia locală din Mumbai, altfel nu ne putem explica de ce informaţiile (rezultate din interceptări) privind ameninţarea teroristă nu au ajuns la Poliţia din Mumbai şi Paza de Coastă sau au ajuns prea târziu.

Sincope în activitatea Pazei de Coastă. 

Atacurile au probat incapacitatea Indiei de a monitoriza efectiv frontiera maritimă, condiţie vitală pentru toate statele cu astfel de graniţe. Situaţia apărută are două cauze majore: lipsa unor informaţii anticipative şi dotarea precară a Pazei de Coastă: mai puţin de 100 vase de patrulare şi un minim de sprijin aerian pentru mai mult de 5000 mile de frontieră maritimă. De asemenea, deşi guvernul a alocat fonduri pentru achiziţionarea a încă 26 de vedete rapide de patrulare numai pentru coastele statului Maharashtra, acestea erau ancorate la docuri, din lipsa fondurilor pentru întreţinere.

Reacţii parţiale şi tardive. 

Deşi forţele Poliţiei (inclusiv Brigada antiteroristă) au reacţionat relativ rapid, acestea nu aveau experienţa necesară pentru organizarea comenzii unice sau izolarea imediată a perimetrului incidentului, permiţând astfel deplasarea teroriştilor de la o ţintă la alta.
Primele efective ale armatei au ajuns în teatrul confruntărilor abia la orele 02.50, deci la peste cinci ore de la primul foc de armă al teroriştilor, iar prima unitate specializată, The Marine Commandos (Forța de Comandă Marină – Marcos) puţin mai târziu, însă ambele au eşuat în anihilarea teroriştilor. Situaţia a devenit gestionabilă abia a doua zi, în jurul orei 08.50, odată cu intrarea în dispozitiv a forţelor speciale ale National Security Guard – NSG – Forțele Naționale de Securitate Garda Națională de Securitate („Comandourile Pisicilor Negre”), structură de elită, construită după modelul britanic al SAS, sau german (GsG-9).

Intrarea tardivă în scenă a „pisicilor negre”, când numărul victimelor se apropiase deja de cifra finală, are şi unele circumstanţe atenuante. Sediul central al NSG este în sudul capitalei New Delhi, fără baze/filiale în alte state, iar această unitate antiteroristă de elită nu avea în dotare avioane şi nici acces necondiţionat la Forţele Aeriene Indiene, nici chiar în cazuri de criză.

Pregătirea antiteroristă insuficientă şi slaba echipare a Poliţiei locale. 

Pentru a gestiona eficient contracararea unui atac terorist este nevoie de dotări şi pregătire, cel puţin la nivelul luptătorilor. În cazul evenimentelor de la Mumbai, membrii forţelor de poliţie au adoptat o atitudine defensivă în raport cu acţiunile teroriştilor, fiind conştienţi că vestele lor antiglonţ nu puteau rezista tirurilor AK-47 sau AK-56.

Capabilităţile limitate ale Pompierilor şi Serviciilor de Urgenţă, structuri care au răspuns cu mare întârziere. Acestea, lipsite de dotările necesare, nu au reuşit să-şi coordoneze acţiunile cu cele ale Poliţiei şi Forţelor Naţionale de Securitate. Evenimentele din noiembrie 2008 au scos în evidenţă slaba eficienţă a serviciilor municipale indiene, chiar în situaţia unor evenimente deosebite, produse într-o metropolă ca Mumbai.

Neajunsuri severe în strategia de comunicare şi în managementul informaţiilor. Pe toată durata crizei, guvernul central şi forţele de securitate nu au reuşit să controleze situaţia, cuvinte precum haos sau paralizare fiind cele mai potrivite pentru a caracteriza evenimentele în derulare.
Lipsa de comunicare a oficialităților a generat o reacţie pe măsură din partea opiniei publice, care a acuzat guvernul de dezinteres în protejarea drepturilor cetăţenilor. Mai mult, breşele din protocoalele privind diseminarea informaţiilor de securitate au permis teroriştilor să intre în posesia unor informaţii operative extrem de sensibile.
Cele mai severe critici au fost adresate cabinetului premierului, în prima zi a crizei, după anunţul conform căruia 200 de comandouri ale National Security Guard (Forțele Naționale de Securitate Garda Națională de Securitate) sunt pregătite să fie dislocate în zonă în mai puţin de două ore. Un asemenea anunţ a grăbit lichidarea ostaticilor şi a confirmat teroriştilor faptul că, până la momentul respectiv, nicio unitate antiteroristă nu era pregătită să intre în dispozitiv.

Consecinţe

Atacurile grupării Lashkar-e Taiba asupra unor obiective din Mumbai nu au rămas fără urmări pentru India, Pakistan, SUA şi, într-o anumită măsură, pentru comunitatea internaţională. Dacă multe dintre implicaţiile asupra celor trei actori, indiferent de poziţia faţă de Lashkar-e Taiba, au fost aproximativ aceleaşi, problemele devin ceva mai nuanţate când ne referim la „sponsori”.

Pentru India, atacurile din noiembrie 2008 au produs efecte atât pe plan intern cât şi extern. Din perspectiva relaţiilor cu Pakistanul, India este convinsă că LeT este sponsorizată de entităţi guvernamentale, indiciile autorităţilor de la New Delhi fiind îndreptate spre Directoratul de Informaţii Interservicii (ISI) al Pakistanului şi taberele de antrenament ale Lashkar-e Taiba din Pakistan. India este frecvent ameninţată de actori nestatali cu suport în structurile pakistaneze de intelligence.

De reţinut că, după ce a devenit putere nucleară, Pakistanul a stimulat tacit orice acţiune ostilă Indiei, contând pe faptul că un asemenea statut va minimaliza o eventuală reacţie militară a guvernului de la New Delhi.
Evenimentele din Mumbai au determinat guvernul de la New Delhi să-și focalizeze atenția spre eficientizarea mecanismelor de securitate, consolidându-se opinia conform căreia autorităţile indiene trebuie să identifice noi mijloace pentru pedepsirea Pakistanului şi prevenirea unor noi atacuri teroriste. Cu toate acestea, la şapte ani de la atentat, nu au apărut reacţii militare de amploare ale Indiei în direcţia Pakistanului, armata indiană rezumându-se la lovituri punctuale în perimetrul Liniei de Control (LoC).
Aripa dură a conservatorilor indieni opina că un răspuns militar ar putea oferi garanţia că Pakistanul (sau acele elemente din structurile armate şi ale serviciilor secrete care susţin acţiunile Lashkar-e Taiba) va înţelege că, în India, terorismul nu poate rămâne nepedepsit, indiferent de costuri.

Consecinţele pentru Pakistan par desprinse din semnalele unor posibile legături între ISI şi LeT, sesizate de premierul indian de la acea vreme care, după rezultatele preliminare ale anchetei, afirma că ,,există suficiente dovezi ce atestă că dotările teroriştilor și precizia operaţiunilor trebuie să fi avut suportul unor instituţii guvernamentale din Pakistan”.

Experţii politico-militari indieni, dar şi americani, consideră că executivul de la Islamabad nu controlează Serviciile de Informaţii sau structurile similare ale armatei şi sunt pesimişti în legătură cu trecerea acestora sub orice formă de monitorizare, avertizând totodată că eventualele presiuni ale SUA în această direcţie riscă să destabilizeze fragilul guvern civil pakistanez.

După cât se pare, Lashkar-e Taiba operează, într-o măsură pe care nu o putem cuantifica, cu structurile militare şi/sau de informaţii pakistaneze. Din această perspectivă, atacurile de la Mumbai sugerează cel puţin două concluzii:
• testarea şi, eventual, slăbirea capacității militare a Indiei prin atacuri periodice de acest gen constituie un element-cheie în strategia establishmentului de securitate pakistanez;
• seria de atacuri anulează sau amână pe termen nedefinit posibilitatea normalizării raporturilor pakistanezo-indiene.

Pentru SUA, persistenţa legăturilor dintre structurile pakistaneze militare şi de intelligence şi grupări extremist-teroriste de genul Lashkar-e Taiba demonstrează ca Inter-Services Intelligence (ISI – spionajul), Intelligence Bureau (IB – contraspionajul) şi Military Intelligence (MI – Serviciul de Informaţii Militare) nu pot constitui parteneri credibili pentru comunitatea de informaţii americană, interesată de cooperarea cu Islamabadul pentru anihilarea grupărilor extremiste care operează în Caşmir şi controlarea frontierei cu Afganistanul.
Atacurile de la Mumbai au scos în evidenţa capacitatea LeT de a-şi externaliza ţintele, ceea ce a provocat îngrijorare în rândul comunităţii internaţionale, cu deosebire în ţari cu concentrări importante de emigranţi pakistanezi.

În loc de concluzii

• India va continua să se confrunte cu serioase ameninţări jihadiste venite din partea unor grupări teroriste cu baza în Pakistan. Nici India şi nici SUA nu sunt în măsură să reducă o astfel de presiune care, pe termen scurt şi mediu, ar putea spori. Chiar şi în aceste condiţii, India nu poate apela la opţiunea militară, o astfel de soluţie riscând un răspuns similar al Pakistanului, cu consecinţe dificil de estimat pentru situaţia geostrategică regională.

• Sărăcia va rămâne atuul teroriştilor, care vor putea selecta, recruta şi instrui noi adepţi capabili să planifice şi să execute operaţiuni complexe, de genul atacurilor de la Mumbai. Focalizarea asupra Pakistanului nu poate ascunde realitatea că teroriştii au beneficiat de suport uman şi logistic pe plan local, inclusiv din partea unor etnici indieni.

• Teroriştii vor miza, în continuare, pe elementul surpriză. La Mumbai au procedat exact cum nu se aşteptau autorităţile: fără camioane pline cu exploziv parcate în apropierea ţintelor şi fără terorişti sinucigaşi gata să se arunce în aer odată cu autobuzul sau garnitura de metrou.

• Obiectivele turistice şi cele incluse în categoria aşa-ziselor ,,soft targets”, dificil de protejat în unele cazuri, rămân ţintele favorite ale teroriştilor, acestea fiind mai uşor de atacat şi cu costuri relativ reduse. De altfel, cele mai importante şi simbolice construcţii din India au fost concepute fără luarea în calcul a vreunei măsuri de securitate, fiind totodată amplasate, de regulă, în locaţii extrem de expuse.

• Eşecul serviciilor de informaţii, pregătirea antiteroristă insuficientă, slaba dotare a Poliţiei locale, reacţia tardivă a comandourilor specializate, sincopele din sistemul comunicaţiilor strategice şi, nu în ultimul rând, deficienţele serioase în managementul informaţiei constituie elemente majore ce au afectat gestionarea eficientă a crizei provocate de atacurile teroriste de la Mumbai.

Note:

1. Lashkar-eTaiba – „Armata celor buni”/„Armata celor drepţi”/„Armata celor puri” – este una dintre cele mai active grupări teroriste islamice din Asia de Sud, fondată de Hafiz Muhammad Saeed şi Zafar Iqbal în Afganistan. În prezent este localizată în Muridke (lângă Lahore, Punjab – Pakistan) şi dispune de baze de antrenament în partea din Caşmir aflată sub administraţia Pakistanului. Membrii grupării au lansat frecvent atacuri teroriste împotriva Indiei, obiectivele declarate ale organizaţiei fiind crearea unui stat islamic în Asia de Sud şi „eliberarea” fraţilor musulmani din Caşmirul indian.

2. Mohammed Ajmal Amir Kasab a fost condamnat la moarte în mai 2010 de către un tribunal indian, sentinţă pusă în aplicare la 21 noiembrie 2012. 

Citiţi şi:

DOSAR: Atentatele din 11 septembrie 2001 – un pas către instaurarea noii ordini mondiale

Atentatele de la Oslo din iulie 2011 se înscriu în planul de guvernare a lumii prin teroare (1)

yogaesoteric

15 noiembrie 2018

 

Also available in: Français