Un om consacrat întru totul lui Dumnezeu: Padre Pio (II)

Viaţa unui sfânt

de Anca Munteanu

Citiți aici partea întâi a acestui articol.

Padre Pio avea, pe lângă stigmate, toate darurile carismatice care de obicei se întâlnesc în viaţa marilor mistici, cum ar fi bilocaţia, clarvederea, citirea gândurilor, profeţiile. Mărturiile emoționante ale acelora care l-au întâlnit atestă autenticitatea acestor ,,dovezi” ale sfințeniei sale.

Avea febră de 48,5 de grade Celsius

 
Unul dintre fenomenele inexplicabile care îi impresiona mai ales pe medicii care l-au îngrijit pe părinte era ,,hipertermia”, adică neaşteptate creşteri de temperatură care la el ajungeau la cote foarte înalte. Hipertermiile lui Padre Pio rămân un caz unic în istoria medicinei. Ciudata anomalie a fost descoperită în timp ce părintele îşi efectua stagiul militar la Napoli. Medicii şi-au dat seama imediat că acel tânăr soldat are nevoie de mai multă îngrijire decât ceilalţi bolnavi, dar nimeni nu reuşea să priceapă de ce anume suferea. Pentru a se lămuri situaţia, s-a început o analiză clinică prin măsurarea metodică a temperaturii, dar foarte repede medicii au trebuit să renunţe: de fiecare dată când i se punea termometrul, coloana de mercur sărea în sus atât de repede şi de violent încât risca să spargă tubul. Cel care a reuşit pentru prima dată să măsoare cu precizie temperatura lui Padre Pio a fost un medic din Foggia. În timpul unui lung concediu de boală, Padre Pio se oprise la mănăstirea acelui oraş şi continua să se simtă rău. După ce a distrus mai multe termometre, medicul care îl îngrijea s-a gândit să recurgă la un termometru de baie, care rezistă la apa fierbinte. În câteva clipe, acest termometru a arătat 48 de grade Celsius.

Între 1920 şi 1922, doctorul Giorgio Festa, primul medic care a studiat ştiinţific stigmatele lui Padre Pio, a avut prilejul să constate că în zilele în care părintele se simţea bine, avea o temperatură normală, adică 36,2 grade dimineaţa, 36,5 seara; când avea tulburări, temperatura sa, măsurată cu un termometru de mare precizie, atingea valori de 48 de grade şi chiar 48,5.
Doctorul Festa, în cartea Mistere ale ştiinţei şi lumini ale credinţei, a publicat rezultatele unei ample cercetări în domeniul hipertermiei, constatând că în anumite boli, ca epilepsia, criza uremică, tetanosul etc., febra poate atinge cifre record de 43 şi chiar 44 de grade. Este vorba de temperaturi numite ,,agonice” sau ,,preagonice”, deoarece precedă întotdeauna decesul. Padre Pio, în schimb, când avea febră de 48 de grade, suferea şi se agita în pat, dar fără a delira şi fără a prezenta tulburările care de obicei însoţesc temperaturile ridicate. După una sau două zile, totul revenea la normal, iar în a treia zi părintele îşi relua datoria în confesional.

Miresmele lui Padre Pio

 

Un alt fenomen caracteristic pentru Padre Pio era parfumul aparte care emana din trupul său, din obiectele pe care le atingea, din hainele sale, sau pe care-l lăsa în urma lui prin locurile pe unde trecea. Aceste fenomene erau atât de frecvente la el încât oamenii erau obişnuiţi să le numească Miresmele lui Padre Pio. Despre acest fenomen au scris şi au vorbit sute şi sute de martori. Dar cred că proba cea mai credibilă, în acest caz, este tot aceea oferită de doctorul Festa. Potrivit medicului, parfumul nu se degaja doar din trupul părintelui, ci și din sângele care curgea din stigmatele sale. Medicul făcea această observație din anumite episoade pe care le trăise în timp ce studia misterioasele răni ale capucinului.

Într-o zi, luase de pe rana de la şold a lui Padre Pio un bandaj cu care fusese tamponat sângele şi îl închisese într-o cutie, pentru a-l duce la laboratorul din Roma, cu scopul de a-l analiza. În timpul călătoriei, un ofiţer şi alţi oameni care erau în maşină au spus că simt parfumul pe care îl emană de obicei Padre Pio. Nimeni dintre cei prezenţi nu ştia că doctorul Festa are în geantă bandajul îmbibat cu sângele părintelui. Doctorul Festa a păstrat bandajul în laborator, iar misteriosul parfum s-a impregnat cu timpul în întreaga încăpere, încât pacienţii care mergeau la consultaţie îi cereau explicaţii.
În cartea sa despre stigmatele lui Padre Pio, doctorul Festa a scris: ,,Cei care se ocupă de conservarea cărnii de animal ştiu că trebuie să o scurgi de tot sângele, pentru a evita mirosurile neplăcute, sângele fiind ţesutul organic care intră cel mai repede în descompunere. Deci, bandajele pline de sângele care ţâşneşte din rănile lui Padre Pio, chiar şi pentru faptul că uneori le schimbă destul de rar, n-ar trebui să miroasă a parfum. Acest fenomen, în simplitatea şi înalta elocvenţă cu care se oferă studiului nostru, contravine prin urmare oricărei legi naturale şi ştiinţifice”.

Bilocațiile
 
Un alt fenomen misterios, care s-a repetat adesea în viaţa părintelui şi care a fost amplu confirmat, este bilocaţia. Potrivit cercetătorilor mistici, bilocaţia reprezintă ,,prezenţa simultană a aceluiaşi om în două locuri diferite”. Nu există explicaţii științifice pentru acest fapt. S-a observat în multe situații, că atunci când persoana ,,călătoreşte” în acest mod, trupul rămâne nemişcat. Uneori, chiar în mijlocul unei conversaţii, Padre Pio întrerupea discuţia şi părea că aţipeşte. În multe astfel de momente s-a constatat că apăruse în alt loc, fenomenele de bilocație nefiind o raritate pentru părintele capucin.
Maria Pompilio, fiica spirituală a lui Padre Pio, a adunat pe acest subiect diferite episoade. Fratele ei Nicola, într-o seară, în timp ce îşi spunea rugăciunea, a fost cuprins de somn; deodată a primit o palmă pe obrazul drept şi i s-a părut că mâna care îl loveşte e îmbrăcată într-o mănuşă scurtată. S-a gândit pe loc la Padre Pio, iar în ziua următoare l-a întrebat dacă el a fost cel care l-a lovit. ,,Aşa trebuie să goneşti somnul când te rogi”, i-a răspuns părintele.

Cu alt prilej, Maria Pompilio se găsea în sacristie, unde părintele îşi scotea sfintele ornate după încheierea Liturghiei. A intrat un bărbat care, privindu-l pe Padre Pio, a spus: ,,Da, e chiar el, sunt sigur”. S-a apropiat, a căzut în genunchi şi plângând, repeta: ,,Părinte, îţi mulţumesc că m-ai salvat de la moarte”. Mai târziu, acest om i-a povestit Mariei Pompilio următoarele: ,,Eram căpitan de infanterie şi, într-o zi, pe câmpul de luptă, când împuşcăturile erau în toi, aproape de mine am văzut un călugăr palid şi cu ochii expresivi, nu în uniformă de preot militar, ci în reverendă, care m-a strigat şi mi-a spus: «Domnule căpitan, plecaţi de acolo, veniţi lângă mine, repede». M-am îndreptat spre el şi, înainte de a ajunge, în locul unde eram mai înainte a explodat o grenadă care a făcut o groapă mare. M-am întors spre călugăr, dar dispăruse”.
Părintele Michelangelo Bellini povesteşte: ,,În noiembrie 1921, pe când eram încă student, i-am scris lui Padre Pio spunându-i să se roage pentru bunicul meu muribund, care avea peste optzeci de ani. Țineam mult la el pentru că fusese ca un tată pentru mine. Doream ca bunicul să trăiască cel puţin până la hirotonirea mea. Câteva zile mai târziu, m-am dus la căpătâiul lui şi l-am găsit în comă. Credeam că va muri peste noapte, dar de fapt dimineaţa starea lui se îmbunătăţise foarte mult. Mi-a spus că a visat un călugăr care i-a adus zece ani de viaţă. Bunicul meu a mai trăit încă exact zece ani”.

Într-o zi, cardinalii Pietro Gasparri şi Augusto Sili se aflau în casa contesei Virginia Salvicci, văduva Sili, pentru a inaugura capela familiei. A apărut o călugăriţă care ţinea în mână o relicvă a Crucii, închisă într-o cutie. Călugăriţa a povestit că în timpul nopţii Padre Pio în carne şi oase intrase în chilia ei şi îi înmânase acea cutie cu porunca de a o aduce, a doua zi, la contesa Sili. Prezenţa cutiei i-a convins pe cei doi cardinali că nu e vorba despre o invenţie. Câteva zile mai târziu, contesa a mers la San Giovanni Rotondo pentru a cere explicaţii în legătură cu acel episod, iar Padre Pio i-a confirmat că relicva i-a înmânat-o el personal călugăriţei la Roma.

Generalul de aeronautică Bernardo Rosini a povestit: ,,După război m-am angajat la Bari, în cadrul Comandamentului Unităţii Aeriene, de care depindeau noile secţii, constituite după înfrângere, şi care acţionau alături de forţele aliate.
La Bari era şi Comandamentul General al Forţelor Aeriene Americane. Am cunoscut diverşi ofiţeri care mi-au povestit că au fost salvaţi de Padre Pio în timpul operaţiilor aeriene. Până şi generalul comandant fusese protagonistul unui episod răsunător. Într-o zi, a vrut să conducă el însuşi o escadrilă de bombardiere pentru a distruge un depozit german cu materiale de război care fusese semnalat la San Giovanni Rotondo. Generalul povestea că, la apropierea de ţintă, el şi piloţii săi văzuseră apărând pe cer figura unui călugăr cu mâinile înălţate. Bombele se desprinseseră singure, căzând în pădure, iar avioanele se întorseseră din drum, fără nici o intervenţie din partea piloţilor. În seara aceea, episodul s-a aflat în centrul discursurilor şi al discuţiilor tuturor piloţilor şi al ofiţerilor. Toţi se întrebau cine e acel călugăr în faţa căruia avioanele s-au supus în mod misterios. Cineva i-a spus generalului comandant că la San Giovanni Rotondo trăieşte un călugăr taumaturg, iar el a hotărât că, îndată ce zona va fi eliberată, va merge să verifice dacă era acelaşi călugăr văzut pe cer. După război, generalul, însoţit de câţiva piloţi, a mers la mănăstirea capucinilor. Îndată ce a intrat în sacristie, s-a pomenit în faţa mai multor călugări, printre care l-a recunoscut imediat pe cel care îi oprise avioanele. Padre Pio a înaintat spre el şi, punându-i o mână pe umăr, i-a spus: «Deci tu eşti cel care voiai să ne omori pe toţi». Fulgerat de acea privire şi de cuvintele călugărului, generalul a îngenuncheat în faţa lui. Padre Pio vorbise, ca de obicei, în dialectul din Benevento, dar generalul era convins că i se adresase în engleză. Cei doi au devenit prieteni. Generalul, care era protestant, s-a convertit la catolicism”.

Monseniorul Alfredo Viola, episcop de Salto (Uruguay), a lăsat următoarea mărturie scrisă: ,,În 1937, monseniorul Ferdinando Damiani, care pe atunci era vicar general în dieceza Salto, bolnav de inimă, a mers la San Giovanni Rotondo pentru a muri lângă Padre Pio. Părintele i-a spus să se întoarcă în dieceza lui şi să-şi continue lucrul, pentru că va avea grijă el însuşi să-l asiste atunci când îi va veni ceasul morţii. În 1941, am organizat în dieceza mea un congres la care participau monseniorul Alberto Levame, nunţiul papal, monseniorul Antonio Maria Barbieri, arhiepiscop de Montevideo, şi monseniorul Michele Paternain, episcop de Florida. În timpul nopţii, monseniorul Barbieri a auzit că bate cineva la uşa camerei sale şi a văzut un capucin care i-a spus să dea fuga la căpătâiul monseniorului Damiani, care se află pe moarte. A mers imediat. Episcopul fusese lovit de o criză de angină pectorală. Perfect conştient, a primit Ultima Împărtăşanie şi Maslul, iar apoi a murit. Monseniorul Barbieri, într-o vizită la San Giovanni Rotondo, în 13 aprilie 1949, l-a recunoscut în Padre Pio pe capucinul care cu opt ani mai devreme bătuse la uşa lui pentru a-l îndemna să alerge la monseniorul Damiani”.

Părintele Alberto D’Apolito, care l-a cunoscut pe Padre Pio în 1917 şi timp de cincizeci de ani i-a rămas foarte apropiat, a relatat aceste două întâmplări: ,,Într-o după-amiază, în timp ce treceam pe coridorul mănăstirii, l-am văzut pe Padre Pio oprit în faţa geamului cu privirea aţintită asupra muntelui. M-am apropiat pentru a-i săruta mâna, dar el nu şi-a dat seama de prezenţa mea şi mi s-a părut că mâna lui e ţeapănă. În acel moment, l-am auzit pronunţând cu voce foarte clară formula iertării păcatelor. Înspăimântat, am dat fuga să-l chem pe părintele stareţ. Ne-am întors împreună la Padre Pio care, după o clipă, s-a scuturat ca după o aţipeală. S-a întors spre noi doi şi a spus: «Sunteţi aici? Nu mi-am dat seama.» După câteva zile, a sosit de la Torino o telegramă de mulţumiri către stareţ, deoarece l-a trimis pe Padre Pio să asiste pe un muribund. Din telegramă se putea deduce că muribundul tocmai îşi dădea sufletul în momentul în care părintele, la San Giovanni Rotondo, pronunţa cuvintele de iertare.

În 1957, am fost martorul vindecării miraculoase a părintelui Placido Bux. Era internat la spitalul San Severo pentru o formă gravă de ciroză hepatică şi, în ciuda îngrijirilor medicale, starea sa era disperată. Într-o noapte, părintele Placido l-a văzut pe Padre Pio lângă patul său. Padre Pio i-a vorbit, l-a liniştit şi l-a asigurat că se vindecă. Apoi s-a apropiat de fereastra camerei, şi-a aşezat mâna pe sticlă şi a dispărut.
Dimineaţa, părintele Placido s-a simţit mai bine. Amintindu-şi ce s-a întâmplat în timpul nopţii, a privit spre fereastră şi a văzut pe geam urma unei mâini. S-a dus să verifice şi a recunoscut mâna lui Padre Pio. S-a convins atunci că vizita nocturnă a călugărului nu fusese un vis, ci realitatea. Le-a povestit călugăriţelor şi asistentelor ce s-a întâmplat, iar vestea s-a răspândit în spital şi în întregul oraş. S-a creat imediat o îmbulzeală de curioşi care voiau să vadă urma mâinii lui Padre Pio pe sticlă. Medicii, neîncrezători şi indignaţi de acea harababură, mormăiau şi până la urmă au dat ordin să fie ştearsă urma de pe geam. S-a încercat ştergerea sticlei cu o cârpă udă şi detergent, dar amprenta reapărea mereu.

Fiind eu însumi neîncrezător în ceea ce văzusem cu ochii mei, m-am dus imediat la San Giovanni Rotondo pentru a-i cere explicaţii chiar lui Padre Pio. L-am întâlnit pe coridorul mănăstirii şi, înainte de a-i spune motivul vizitei mele, m-a întrebat: «Cum se simte părintele Placido?». «Mai bine», i-am răspuns şi am adăugat: «E adevărat că noaptea trecută aţi fost la spital şi v-aţi lăsat urma mâinii imprimată pe geam?». Padre Pio, privindu-mă ţintă, a răspuns: «Te îndoieşti cumva? Da, am fost, dar să nu spui nimănui nimic.» M-am întors la San Severo şi am relatat răspunsul lui Padre Pio. Nici medicii n-au mai comentat. Părintele Placido s-a vindecat complet”.

Pe această temă, părintele Alberto D’Apolito a povestit o altă întâmplare uimitoare, care, alături de Padre Pio, o are în centru pe maica Speranza, faimoasa călugăriţă spaniolă ce trăia la Collevalenza (Perugia), de asemenea purtând stigmatele şi moartă ca o sfântă în 1980. Iată această întâmplare: ,,În 1970 am mers la Collevalenza, pentru a o cunoaşte pe maica Speranza. Eram însoţit de avocatul Guglielmo Giordanelli şi de superiorul Institutului maicii Speranza, părintele Gino. Între mine şi ea a avut loc un dialog pe care, dacă n-aş avea convingerea profundă că maica Speranza e o sfântă, l-aş defini ca halucinant. După ce am salutat-o, i-am spus: «Maică, sunt un capucin de la San Giovanni Rotondo. Nu vreau să vă fac să vă pierdeţi vremea, vă cer doar să vă rugaţi pentru mine şi pentru glorificarea lui Padre Pio.» Maica Speranza, înălţându-şi ochii şi privindu-mă, a răspuns: «M-am rugat totdeauna pentru Padre Pio». «L-aţi cunoscut?». «Da, l-am văzut de multe ori». «Unde? La San Giovanni Rotondo?». «Nu, n-am fost niciodată la San Giovanni Rotondo». «Atunci unde?». «La Roma». «Maică, nu e posibil: Padre Pio a fost la Roma o singură dată, în 1917, pentru a-şi însoţi sora la mănăstirea Santa Brigida. Dumneavoastră, pe atunci, eraţi în Spania. Cu siguranţă v-aţi înşelat confundându-l pe Padre Pio cu vreun alt călugăr capucin». «Nu, nu m-am înşelat», a spus maica Speranza. «Era chiar Padre Pio». «Unde anume la Roma l-aţi văzut?». «La Sfântul Scaun, în fiecare zi, timp de un an întreg. Purta mănuşile scurtate pentru a-şi ascunde rănile. Eu îl salutam, îi sărutam mâna şi uneori îi vorbeam, iar el îmi răspundea. Aceasta s-a întâmplat între 1937 şi 1939, pe când mă aflam la dispoziţia Sfântului Scaun». «Maică, să nu vă supăraţi dacă vă spun că nu pot crede ceea ce îmi povestiţi». Maica Speranza, fără nici o supărare, cu multă blândeţe, mi-a răspuns: «Dumneavoastră sunteţi liber să credeţi ce vreţi. Vă repet că l-am văzut pe Padre Pio un an întreg, în fiecare zi, la Roma. M-am rugat întotdeauna pentru el, iar acum mă rog pentru glorificarea lui»”.

Un caz deosebit de bilocaţie a lui Padre Pio e legat de viaţa marchizei Giovanna Rizzani Boschi. Este vorba de o poveste tulburătoare și cu totul ieşită din comun. Unul dintre cei mai importanți biografi ai lui Padre Pio, Renzo  Allegri, îi consacră un întreg capitol în cartea sa „Padre Pio – omul speranţei”. V-il oferim intergal:

Documentul excepţional al unei bilocaţii – ,,Sfânta Fecioară m-a adus la tine”

Am întâlnit-o pe marchiza Giovanna Rizzani Boschi (foto) în primăvara anului 1984. Povestea ei îmi fusese relatată de părintele Alberto D’Apolito, prieten şi biograf al lui Padre Pio. El o cunoştea pe nobilă de câţiva ani şi fusese martorul direct al ultimei părţi din acea întâmplare extraordinară.
Părintele Alberto mi-a spus că marchiza l-a întâlnit pe Padre Pio în 1923 şi devenise imediat fiica lui spirituală, rămânându-i mereu foarte apropiată şi colaborând activ la diferitele sale iniţiative. La procesul de beatificare a lui Padre Pio, a fost unul din cei şaptezeci de martori extraordinari. Mi-a spus de asemenea că marchiza e foarte retractilă şi că îmi va fi greu s-o conving să-mi vorbească.
,,Povestea mea e cu adevărat incredibilă”, a început marchiza, primindu-mă în frumoasa ei vilă. ,,E plină de coincidenţe ciudate care nu-şi găsesc nicio explicaţie raţională. Dacă n-ar fi susţinută de documente scrise incontestabile şi de mărturiile altor oameni, n-aş crede-o adevărată nici măcar eu care am trăit-o. Din acest motiv, am fost întotdeauna prudentă când am relatat-o. E uşor să treci drept un exaltat. Aparţin unei familii cunoscute: sunt mamă, bunică, nu-mi pot amesteca rudele în problemele mele personale.”
După o lungă pauză de gândire, doamna a început să povestească. Iată extraordinara mărturie, redată chiar prin cuvintele ei: ,,Viaţa mea a fost legată de cea a lui Padre Pio din momentul în care am venit pe lume. Desigur, nu am dovezi directe, pentru că nu-mi amintesc nimic din ziua aceea, dar există un document misterios scris de Padre Pio, din care se deduce că el era prezent la naşterea mea.
La 18 ianuarie 1905, tatăl meu, Giovanni Battista Rizzani, era pe patul de moarte în palatul său din Udine. Mama mea, Leonilde Serrao, stătea alături de el şi îl îngrijea. Era o femeie puternică şi foarte religioasă. Era însărcinată în ultimele luni, dar se îngrijea numai de soarta soţului ei. Când s-a lăsat întunericul, câinii, poate simţind sfârşitul apropiat al stăpânului, au început să urle şi la un moment dat mama mea a coborât să-i potolească. Ajunsă în curte, a fost cuprinsă de dureri. Ajutată de majordom, administratorul familiei, a născut acolo unde se găsea. Apoi a avut puterea de a mă lua în braţe, de a urca scările şi de a reveni în camera soţului ei, care a murit puţin mai târziu.
De când eram mică, mama mea, amintindu-şi acest lucru, îmi spunea mereu că în curte, în timp ce veneam pe lume, văzuse un tânăr călugăr capucin. N-am reuşit niciodată să înţeleg dacă a fost vorba de o viziune, de o halucinaţie sau de realitate, pentru că în familia noastră nimeni n-a cunoscut vreodată capucini.

Mulţi ani mai târziu, când eram deja fiica spirituală a lui Padre Pio, am aflat anumite detalii care au pus acel episod într-o lumină uluitoare. Duhovnicul lui Padre Pio, părintele Agostino din San Marco in Lamis, după ce m-a cunoscut, mi-a dăruit o foaie de caiet pe care o primise de la elevul său, în 1905. Pe atunci, Padre Pio nu era încă hirotonit. Frecventa cursul de filosofie şi trăia în mănăstirea Sant’Eulalia a Pianisi, în provincia Campobasso. Avea optsprezece ani şi intrase în Ordinul Capucinilor numai de doi ani. În viaţa lui, însă, se manifestau deja fapte misterioase pe care el i le descrie în lungi scrisori duhovnicului său. În februarie 1905, printre altele, i-a scris părintelui Agostino şi această foaie, pe care duhovnicul a păstrat-o împreună cu toate celelalte.”
Marchiza Giovanna Rizzani Boschi scoate dintr-un sertar fotocopia unei pagini de caiet şi mi-o arată. ,,Că acesta e scrisul lui Padre Pio nu există nici o îndoială”, spune. ,,S-au făcut analize grafologice şi n-aş avea niciun motiv să mă îndoiesc ştiind că provine de la duhovnicul părintelui.”
Pe foaie se poate citi: ,,Cu câteva zile în urmă mi s-a întâmplat un lucru ciudat. În timp ce eram în corul bisericii cu fratele Anastasio, era cam ora 11 seara în ziua de 18 a lunii trecute, deodată m-am pomenit departe, într-o casă boierească, unde tatăl murea în timp ce o fetiţă se năştea. Mi-a apărut atunci Prea Sfânta Fecioară care mi-a spus: «Îţi încredinţez această creatură. E o piatră preţioasă în stare naturală: prelucreaz-o, şlefuieşte-o, fă-o cât mai strălucitoare, pentru că într-o zi vreau să mă împodobesc cu ea. Nu-ţi face griji, va veni ea la tine, dar mai întâi o vei întâlni în Bazilica Sfântul Petru». După aceea, m-am pomenit din nou în corul bisericii”.
,,E greu de dat o explicaţie pentru textul de faţă”, spune marchiza. ,,Poate că Padre Pio se referă la un vis, la o viziune, sau s-a produs un fenomen de bilocaţie. Rămân de neexplicat coincidenţele cu viaţa mea personală: data, 18 ianuarie 1905, ziua naşterii mele; locul: «o casă boierească»; şi circumstanţa absolut neobişnuită cuprinsă în fraza: «tatăl murea în timp ce o fetiţă se năştea».
Rămânând văduvă, mama mea s-a mutat la Roma, la părinţii ei, iar eu am crescut în acel oraş. Am fost la gimnaziu şi la liceu. Am primit o educaţie religioasă, dar în timpul anilor de liceu eram frământată de mii de îndoieli în legătură cu credinţa. Doream să întâlnesc un preot care să mă poată ajuta, dar nu reuşeam să-l găsesc pe cel potrivit.
Într-o după-amiază din vara anului 1922, am mers cu o prietenă să vizităm Bazilica Sfântul Petru. Pe când ne plimbam pe sub marile arcade, dorinţa de a-mi mărturisi îndoielile în faţa unui preot a devenit mai puternică. M-am adresat unui paracliser, dar acesta mi-a răspuns că deja e prea târziu, iar preoţii plecaseră deja. «Mai avem o jumătate de oră până la închidere», a spus.

Eu şi prietena mea am continuat să vizităm bazilica. În timp ce priveam un monument, am văzut în faţa mea un călugăr capucin. M-am apropiat de el şi l-am întrebat dacă poate să mă asculte. Părintele a spus da şi a intrat în confesionalul din apropiere. I-am zis imediat că nu am intenţia de a mă spovedi, ci vreau doar să cer unele explicaţii. I-am vorbit îndelung. Cuvintele lui de răspuns au fost convingătoare şi precise. M-am simţit imediat reconfortată.
După ce am ieşit, i-am spus prietenei mele: «Cât e de înţelept acest călugăr. Să-l aşteptăm. Vreau să-l întreb unde îl pot găsi, pentru a mai sta de vorbă cu el.» În clipa aceea a sosit paracliserul şi ne-a rugat să plecăm pentru că trebuie să închidă. «Îl aşteptăm pe capucinul care se află în acel confesional», am spus. «Trebuie să plece şi el, pentru că altfel riscă să-şi petreacă noaptea aici înăuntru» a adăugat paracliserul şi s-a apropiat de confesional, a ridicat perdeaua, dar nu era nimeni înăuntru. «A plecat deja», a zis. Uimită, am privit-o pe prietena mea şi am murmurat: «Cine ştie pe unde a ieşit».
Îndoielile mele religioase au continuat. Asemenea preoţi ca acel capucin întâlnit în Bazilica Sfântul Petru n-am mai găsit. În vara anului următor, pentru prima dată, am auzit de un oarecare Padre Pio, un preot cu stigmate care trăia la San Giovanni Rotondo, şi am vrut imediat să merg la el. Împreună cu o mătuşă şi câteva prietene, am organizat călătoria.
La mica mănăstire din San Giovanni Rotondo am găsit lume multă. Erau şi diverse personalităţi. Coridorul care ducea de la sacristie la chilii era arhiplin. Am reuşit să găsesc un loc în faţă. Pe când trecea, Padre Pio s-a oprit în dreptul meu. M-a privit în ochi şi zâmbind mi-a spus: «Giovanna, eu te cunosc. Te-ai născut în ziua în care a murit tatăl tău».
Acele cuvinte m-au uluit. Cum putea oare părintele să cunoască acel detaliu ascuns al vieţii mele?
În dimineaţa următoare, am mers să mă spovedesc. Îndată ce m-am apropiat, Padre Pio, după ce m-a binecuvântat, mi-a spus: «Fata mea, în sfârşit ai venit. Te aşteptam de atâţia ani». «Părinte, poate mă confundaţi cu altcineva», i-am răspuns. «Nu, nu greşesc; şi tu mă cunoşti», a adăugat. «Vin pentru prima dată la San Giovanni Rotondo», am replicat. «Până acum câteva zile nici măcar nu ştiam că existaţi». «Anul trecut», a spus părintele, «într-o după amiază de vară, ai mers cu o prietenă la Bazilica Sfântul Petru să cauţi un preot care să-ţi poată lămuri îndoielile religioase. Ai întâlnit un capucin şi ai vorbit cu el. Acel capucin sunt eu».
După o scurtă pauză, Padre Pio a continuat: «Pe când te năşteai, Sfânta Fecioară m-a dus la Udine, în palatul tău. M-a pus să asist la moartea tatălui tău şi mi-a spus apoi să te iau în grijă. Mi-ai fost încredinţată de Fecioara Maria şi trebuie să mă îngrijesc de sufletul tău.»

Câţiva ani mai târziu, Padre Pio mi-a cerut să mă înscriu în Al Treilea Ordin franciscan, Congregaţia religioasă destinată laicilor. Întemeiată de însuşi Sfântul Francisc, această congregaţie îţi permite să trăieşti în spirit franciscan, fără a te izola totuşi de lume. Ideea mi-a plăcut mult şi însuşi Padre Pio m-a pregătit pentru acest pas. La intrarea în Al Treilea Ordin trebuie să-ţi alegi un nou nume. Padre Pio l-a ales pentru mine pe cel de Iacopa. «Ce nume urât», i-am spus. «Nu-mi place. Daţi-mi-l pe cel de sora Chiara». Dar părintele a repetat: «Te vei numi sora Iacopa. Ai citit viaţa Sfântului Francisc? Această nobilă romană a avut privilegiul de a asista la moartea Sfântului din Assisi. Ține minte: într-o zi, tu vei asista la moartea mea».
Aceste fraze mi-au rămas întipărite în memorie, dar nu le-am dat nicio importanţă mai deosebită. În septembrie 1968, pe când eram la Roma, am auzit vocea lui Padre Pio care îmi spunea: «Vino imediat la San Giovanni Rotondo pentru că sunt pe moarte. Dacă vei întârzia, nu mă vei mai vedea». Împreună cu o prietenă, Margherita Hamilton, am plecat în ziua următoare. Am fost cazate într-o pensiune din apropierea mănăstirii. L-am putut vedea pe Padre Pio şi m-am spovedit în faţa lui. «Aceasta e ultima spovedanie pe care o faci cu mine», mi-a spus. «De ce?», l-am întrebat. «Pentru că mi-a bătut ceasul», a răspuns. «Mă duc».
După spovedanie, am mers să-i sărut mâna şi i-am oferit bani pentru opera lui. «Ţine-i, îţi vor fi de folos», mi-a spus. «Am destui cât să-mi plătesc hotelul şi să mă întorc la Roma», i-am răspuns. «Aceşti bani sunt pentru Casa de Alinare a Suferinţei». «Ţine-i, fata mea», a spus el. «Va mai trebui să rămâi câteva zile la San Giovanni Rotondo, iar aceşti bani îţi vor fi de trebuinţă».

După amiază, stând de vorbă cu prietena mea, îmi aminteam de întâlnirile cu Padre Pio şi de frazele pronunţate de el. Povestind cum am intrat în Al Treilea Ordin franciscan, am relatat şi povestea cu numele de Iacopa şi fraza pe care o spusese părintele: «Ţine minte că vei asista la moartea mea». În acele zile, la San Giovanni Rotondo era multă lume venită de pretutindeni pentru a sărbători aniversarea de cincizeci de ani de la apariţia stigmatelor pe trupul lui Padre Pio. În dimineaţa de 22, duminica, părintele, după Liturghie, se simţise rău, dar nu erau veşti alarmante despre starea sănătăţii sale.
În aceeaşi noapte, s-a întâmplat un lucru pe care n-aş îndrăzni să-l povestesc, dacă n-ar fi fost apoi confirmat printr-un text scris de către prietena mea Margherita Hamilton. Eram culcate în aceeaşi încăpere şi nu reuşeam să adorm. Câinii urlau. Într-un târziu, am adormit.

Nu ştiu ce s-a întâmplat imediat după aceea, dacă a fost un vis, o viziune sau altceva. Pe neaşteptate, m-am pomenit în chilia lui Padre Pio. Eram perfect conştientă de ceea ce vedeam. Părintele era aşezat în fotoliu şi se simţea rău, respira cu greu. Lângă el îl vedeam pe părintele Pellegrino şi pe alţi călugări. Erau şi doi medici. Toţi erau trişti şi îngrijoraţi. Stăteau aplecaţi asupra lui Padre Pio. Dintr-o dată, m-am trezit şi am strigat: ,,Margherita, moare Padre Pio!”. ,,Nu se poate, după-amiază se simţea bine, a fost doar un coşmar”, mi-a răspuns. ,,Nu, nu, moare acum, l-am văzut”, am replicat. M-am sculat, m-am îmbrăcat, am coborât în stradă şi m-am îndreptat spre piaţa bisericii. Când am ajuns acolo, un călugăr a ieşit din mănăstire şi a dat vestea că Padre Pio a murit.
În zilele următoare, povestindu-i această întâmplare părintelui Alberto D’Apolito, care cunoaşte foarte bine situaţia mea, i-am spus: «Dacă vreţi, vă pot descrie chilia lui Padre Pio în cele mai mici detalii, aşa cum am văzut-o în noaptea aceea». Am descris-o, iar el a confirmat că relatarea mea este perfectă. Trebuie să vă amintiţi că înainte de moartea lui Padre Pio chilia sa n-a fost niciodată fotografiată şi deci nu puteam s-o văd în vreun ziar. În plus, el aflându-se într-o mănăstire de călugări, eu, ca femeie, n-am putut intra acolo niciodată.”

 

(va urma)

 

Citiți și:

Anthony de Mello – Din învăţăturile unui preot iezuit
Sfântul creştin indian Sundar Singh
 

yogaesoteric

20 decembrie 2011