Unde s-a greșit și cine e în plus?

Dacă vreți să găsiți adevărul despre distrugerea țării, dacă vreți să înțelegeți ce anume a mers prost și unde s-a greșit, e necesar să vă întoarceți puțin în istorie, în negura de la începutul anilor ’90, atunci când minerii au venit în București. Istoria va păstra probabil pentru totdeauna șablonul care ne spune că forțele rudimentare de mineri au venit să distrugă intelectualitatea (formată sau în formare) din București. Imaginea care ni se vinde e brutală: mușchii „intelectului fin” distruși de mușchii primitivi ai minerilor. Înfricoșător, nu-i așa?

Ca fost susținător al fenomenului „Piața Universității” îmi e destul de greu să vorbesc. Doar e viața mea, credința mea de-atunci. Însă nu pot să nu-mi dau seama de faptul că, în ciuda mistificărilor, dreptatea e de partea minerilor. Iar explicația e cât se poate de simplă: minerii nu erau minerii, ci întreaga societate, acei 80% care-l votaseră pe Iliescu. Piața Universității nu era nimic altceva decât începutul unei societăți grobiene, în care dorința majorității nu e respectată. Culmea, în ciuda faptului că ideologia democratică tocmai asta statutează, în realitate majoritatea nu doar că nu ajunge să-și spună punctul de vedere, ci chiar este călcată în picioare de ideologie. Privind prin această prismă, înțelegem că Piața Universității este începutul societății ideologice, iar eșuarea acțiunii minerilor ne-a condus în dezastrul în care ne aflăm acum. Dacă atunci, cu adevărat, mușchii minerilor ar fi câștigat, probabil că țara ar fi arătat altfel acum. Doar că atunci a câștigat cea mai mare jigodie a istoriei: intelectualul, această deformare grotescă a ideii de om.

Dacă vrem să căutăm un motiv pentru care ne ducem la fund, uitați-vă spre inflația de intelectuali. Ce este intelectualul? Este, în general, un personaj neterminat. Îl vei găsi teribil de abil, îți va prezenta diplome peste diplome, recunoașteri, articole și cărți de care este mândru. Îți va prezenta, cel mai probabil, și-o gașcă de neica nimeni care-l adulează. Doar că, în ciuda așa-ziselor dovezi, intelectualul este un neterminat din toate punctele de vedere. Studiile sale sunt superficiale, școlile le-a trecut fentând, cunoștințele sale sunt așezate unele peste altele, haotic, fără o fundație, rezultând astfel o construcție fără nicio logică. De aceea, intelectualul este „flexibil”. El se alungește în direcția în care bate vântul ideologic.

În fapt, unica menire a intelectualului este aceea de a răspândi ciuma ideologică. Devii cu atât mai cunoscut și mai respectat cu cât reușești să-ți însușești și să repeți mai bine, convingându-i și pe ceilalți, că direcția ideologică oficială este cea mai bună. Dacă, spre exemplu, ideologia decide că de mâine e obligatoriu să ne iluminăm casele doar cu lămpi, intelectualul va fi primul care-și va desființa lustrele, instalând opaițe peste tot și chemând fotografii să-l „surprindă” în noua ipostază. Dacă va fi întrebat de ce a decis o asemenea schimbare radicală, îți va explica doct că, până să facă mișcarea asta „nu se simțea în largul său, dar că acum se simte împlinit”. Nu va lăsa însă treburile așa, îți va spune și că științific există o explicație solidă, că „numărul mare de cabluri electrice în pereți formează anumite câmpuri electromagnetice nefaste, că lumina lămpii este mult mai apropiată de lumina soarelui, creându-ne un confort psihologic și că acest confort este explicația pentru care «anticii puneau în valoare focul sacru»”. În mod cât se poate de evident, dacă ideologia merge în sens opus, intelectualul nu are nici cea mai mică problemă să facă drumul invers. El este precum o plastilină, modelată în orice formă de către ideologie.

Acești păduchi sunt realmente dăunători societății. E simplu să ajungi intelectual: orice ratat alunecă în această groapă urât mirositoare. Problema societăților contemporane este că valorizează tocmai tipologia ratatului, proiectând-o ca model. În acest fel sunt dărâmate adevăratele valori, în locul lor fiind preferate nulitățile. Vorbeam la un moment dat cu un cadru universitar, care la trei cuvinte făcea două dezacorduri. Din cauza scârbei care m-a cuprins, nici măcar nu mai puteam să aud ce are de spus. Oricum era inutil: ce-ar fi putut avea de spus o asemenea persoană? Ei bine, cel despre care vă vorbesc este considerat un intelectual. Știu că unii mă vor contrazice, dar, în realitate, omul se află pe aceeași treaptă cu farurile călăuzitoare ale națiunii: Preșu, Liky sau NKVD Presta Pievici. Sunt în aceeași menajerie: în timp ce nulitatea asta deforma și chinuia limba, ceilalți deformează îngrozitor ideile, scoțând la suprafață niște aberații atât de mari, încât ajungi să regreți Inchiziția.

Intelectualul este imaginea desăvârșită a societății dărâmate, intrate definitiv în descompunere. Este cel care lichidează adevăratele valori, întrucât în societatea ideologică valoarea nu e necesar să existe. Dacă printr-o minune apare, valoarea e executată în piața publică, acolo unde gâdele – și el, tot intelectual – expune prostimii ticăloșia celui care a sfidat normele sociale: cum să-ți permiți să fii profund într-o societate superficială, cum să ai pretenția să cunoști situația în esență, acolo unde esența este nimicul? Dacă vreți să înțelegeți dezastrul, uitați-vă bine către șleahta asta de coate-goale care a ajuns să ne sufoce. Prefer de 1000 de ori sloganul „noi muncim, noi nu gândim”. E sincer și e ceea ce avem nevoie. Nu avem nevoie de imbecili care au impresia că gândesc, scoțând pe gură monstruozități stupide, ci de oameni care-și fac treaba bine. Între un măturător de stradă sau un săpător de șanțuri și-un intelectual, aleg măturătorul și săpătorul de șanțuri. Ăștia-și fac treaba și indiferent ce-ar face nu ajung să distorsioneze societatea. Pe când intelectualul, acest prost fandosit, nu doar că poluează îngrozitor lumea ideilor, dar îi mai face și pe măturători sau pe săpătorii de șanțuri să creadă că pot avea idei, că pot fi și ei intelectuali, atâta timp cât repetă papagalicește sloganele ideologiei. Și uite-așa, întreaga societate este bulversată, permanent întoarsă cu fundu-n sus: măturătorul cochetează cu filosofia în timp ce pseudo-filosoful cu agricultura. Ce altceva poate ieși dintr-o asemenea „nemaipomenită harababură”? Doar ceva hilar, cu condiția să te situezi în afara sistemului care, pentru cei cuprinși acolo, este deosebit de tiranic.

Privind retrospectiv, înțelegem că minerii anilor ’90 au câștigat lupta, pierzând războiul. Am fost soldat în acel război, situat de partea nefericită a istoriei. Nefericită pentru noi, cei care, asemenea soldaților prinși în luptă, nu avem cum să mai scăpăm teferi. Sunt tare curios câți oameni normali, care atunci au împărtășit „minunatele idei” ale ideologiei care se strecura pervers, mai sunt acum mulțumiți de ceea ce au făcut? În realitate, niciunii. Cu o excepție: cei care-au devenit intelectuali, adică șoareci, ideologi ai veșnic noii „lumi noi”.

Privind retrospectiv, începând cu perioada premergătoare Revoluției Franceze – practic pe-atunci a început să apară „intelectualul” în societate – observăm o chestiune cât se poate de ciudată: pe măsură ce numărul lor se multiplică, pe atât le scade valoarea. E ca și cum ai avea o cantitate fixă de „substanță cerebrală” care ajunge să se împartă la mai mulți. Rezultă, desigur, mai puțin pe medie! Dacă, spre exemplu, în secolul al XVIII-lea aveam ca intelectuali de renume pe Jean-Jaques Rousseau, Voltaire sau, mai puțin cunoscuții Helvétius, Cousin sau Fontenelle, în secolul al XIX-lea deja avem ca intelectuali majori niște superficiali tip Jules Michelet, Edgar Quinet, Léon Gambetta sau Jules Ferry, iar în secolul XX n-ar mai fi cazul să deschidem discuția. Despre ceea ce se petrece în prezent, cred că puteți vedea singuri. După cum probabil remarcați, a apărut și aici o „democratizare”. De la cei care aveau – chiar și-n domeniul lor ideologic – ceva idei, s-a ajuns la o masă amorfă, în care modelul semidoctului e norma.

Vă spun toate acestea pentru a înțelege cam ce ar însemna restructurarea mocirlei pe care noi, în ziua de azi, o numim societate. Imaginați-vă că peste noapte ar dispărea 80-90% dintre universități și vreo 60-70% dintre licee, că învățământul obligatoriu s-ar limita la 6 clase, după care copiii ar fi puși să aleagă dacă-și continuă studiile într-o școală generalistă sau în una de meserii. Imaginați-vă că nu am mai avea surse de știri decât dintre cele care-și pot susține activitatea transparent, că ar dispărea toate ONG-urile, învățământul politic ș.a.m.d. Ceea ce numim acum intelectual, ar avea o pondere de sub 1% și s-ar limita la cei care într-adevăr gândesc în termen de idei, de sistem ș.a.m.d. O modificare de acest tip ar conduce la o societate mult mai pragmatică, în care fiecare își vede de treabă.

Ca să înțelegeți, mergând pe modelul actual, singura direcție viabilă este modelul chinezesc, cel care vrea să construiască veșnicul „om nou”. Știm bine că așa ceva e imposibil. Sau, ca să nu par negativist, poate că e posibil în China, doar că modelul nostru civilizațional este total diferit de cel chinezesc. În aceste condiții, reducerea așa-zisei clase intelectuale nu ar face decât să sedimenteze mult mai firesc societatea, care astfel va deveni bună doar pentru cei capabili să facă ceva. Ori cu brațele, ori cu creierul, dar să facă ceva, nu doar să răspândească mizerii propagandistice.

Autor: Dan Diaconu

Citiți și:
Dan Diaconu: Democraţie şi civilizaţie
Sinucidere prin progres – sfârșitul civilizației occidentale (I)

yogaesoteric
11 iunie 2024