Unirea sufletelor şi prefacerea stării lor

Fragment preluat din lucrarea Despre iubirea în cuplu de Emanuel Swedenborg

Nu încape nicio îndoială că, atunci când ne-a plăsmuit, planul iniţial al Creatorului a fost să sădească în noi tendinţa de a ne uni şi nu este mai puţin adevărat că această uniune trebuie să privească deopotrivă şi sufletele noastre. De aici rezultă că putem afirma în deplină siguranţă că înclinarea noastră spre a ne dori şi a ne căuta unul pe altul există în mod fundamental în voinţa femeii, precum şi în capacitatea de înţelegere a bărbatului.

Tendinţa spre uniune ocupă totuşi partea cea mai nobilă din noi, iar forţa principiului său este atât de mare încât, supravieţuind corpului nostru pământesc, sporeşte şi creşte fără încetare pe toată durata vieţii noastre spirituale. Deşi aceste tendinţe, aceste înclinaţii spre uniune sunt aceleaşi atât la bărbat, cât şi la femeie, ele se deosebesc în ceea ce priveşte forma lor. Astfel, observăm cum pasiunea bărbatului creşte brusc, până atinge intensitatea unor emoţii puternice sau obrăznicia unui curaj fără limite, pe când pasiunea femeii se ascunde cu sfială sub vălul pudorii şi respinge cu graţie şi cu stăpânire de sine mângâierile pe care totuşi le-a dorit. Prin asemenea mici strategii nevinovate şi îngăduite iubita îşi înflăcărează şi îşi înrobeşte iubitul; prin astfel de jocuri femeia îşi întăreşte slabele puteri naturale, sporindu-şi forţa. Deschizându-şi până la urmă inima spre iubire, cei doi iubiţi ajung împreună la starea de uniune, de linişte, înţelegere şi pace care le aduce fericirea pe pământ şi beatitudinea supremă în Cer, când îşi sfârşesc viaţa pământească.
Natura fiinţelor omeneşti a contribuit şi ea la întărirea acestui principiu, dăruind materiei din care sunt alcătuite un fluid ale cărui efuziuni hrănesc şi adapă neîncetat simpatia reciprocă între cele două sexe, când îşi plac unul celuilalt. Pe de altă parte, scurgerea acestui fluid spre făptura care îl produce, printr-un fel de reacţie împotriva propriei surse, dă naştere la ură, dezgust şi antipatie.

Poate că în diferitele trepte ale acestei emanaţii trebuie să căutăm motivul îndepărtării nepremeditate de obiectul iubirii unice sau al atracţiei involuntare care ne face să îndrăgim unele fiinţe pe care nu le cunoaştem sau, dimpotrivă, să le respingem şi să le dispreţuim fără să le fi cunoscut. Printr-un fel de comodă coborâre a respiraţiei în plămâni, din plămâni în inimă şi din inimă în sânge ajungem poate să ne dăm seama de minunatul efect al emanaţiei acelui fluid care poartă în toate părţile, ca într-un vas comunicant şi printr-o mişcare continuă şi constantă, particule desprinse din esenţa noastră, după cum şi noi primim deopotrivă particule din esenţa celuilalt.

În aceste adevăruri credeam până într-o zi, când moartea  i-a răpit în acelaşi timp pe un preot, pe un filosof şi pe un politician. Mi-am pus atunci în gând să văd cu ochii mei de ce fel de primire au avut ei parte în lumea spiritelor.

În clipa când am ajuns în Cer, ei tocmai erau întrebaţi despre noutăţile de pe pământ.
–Se petrec pe pământ, răspundeau ei, lucruri atât de neobişnuite, atât de extraordinare, încât spiritul omului nu poate nici să le conceapă, nici să le înţeleagă, nici să le creadă.
Un înţelept din lumea spiritelor a ridicat glasul şi le-a spus:
–Am primit înţelepciunea din Cer, sunt în dialog cu îngerii, am străbătut lăcaşurile tuturor inteligenţelor şi toate sferele diferite ale spiritelor. Fiecare dintre noi, într-o stare infinit mai desăvârşită, îşi va regăsi în aceste sfere existenţa sa din începuturi. Ne vom păstra aici până şi nevoile noastre omeneşti, doar pentru a retrăi plăcerea de a ni le împlini. Natura însăşi va da naştere din nou frumuseţilor ei.

Vom revedea în această lume peisaje, munţi şi câmpii; artele frumoase vor contribui şi ele la înfrumuseţarea vieţii veşnice; vom regăsi aici cetăţi, monumente şi palate, aurul, argintul şi pietrele preţioase vor fi din belşug. Într-un cuvânt, lumea sferelor subtile nu este altceva decât o reprezentare mult mai complexă a lumii noastre sau, mai degrabă, lumea noastră pământeană nu este decât o palidă imitaţie a celeilalte lumi. Acum, că nu mai aveţi nicio îndoială, şi-a continuat înţeleptul discursul, ca să cântărim mai bine gradul de nebunie la care au ajuns oamenii, spuneţi-ne ce gândesc ei despre aceste lucruri.

Preotul a luat cuvântul şi a mărturisit că, asemenea tuturor celor din tagma sa, a privit acest orizont miraculos drept un efect natural născut într-o minte înfierbântată, care se convinge singură cu uşurinţă de adevărul tuturor fanteziilor care se nasc în imaginaţia sa. De altfel, fie chiar şi ideea Judecăţii de pe urmă, înaintea căreia, potrivit părerii generale, sufletul ar trebui să se înfăţişeze fără trup, ar fi fost ea singură de ajuns să îi pună pe gânduri pe oameni şi să-i facă să renunţe la aceste închipuiri. Totuşi, atât de mare este puterea unei erori larg răspândite, încât adesea cu greu o poate dezrădăcina din mintea oamenilor evidenţa însăşi.

La fel ca şi teologul, politicianul a mărturisit că nici el nu a crezut nimic din aceste miracole, dar că neîncrederea şi prudenţa lui s-au întemeiat pe motive diferite, căci el nu a privit ceea ce se propovăduia despre cealaltă lume decât ca pe un mijloc de care cei mai abili s-au folosit pentru a-şi subordona semenii prin teamă şi naivitate. Acum însă el îşi recunoaşte eroarea şi deplânge orbirea omenească.

Filosoful a luat şi el cuvântul spunând:
–Am scotocit prin toate izvoarele Antichităţii, am studiat, am meditat şi am cercetat toate sistemele de gândire, dar nu am găsit niciodată adevărul. De aceea am ajuns să mă îndoiesc de orice. Nu am afirmat cu tărie nimic, dar nici nu am respins ceva.
Am pus mai presus îndoiala decât amorul propriu. Pot să spun că, cel puţin, am luptat împotriva orgoliului meu mărturisindu-mi neştiinţa şi neputinţa, iar ori de câte ori nu am fost sigur ce este adevărat şi ce este fals, am preferat să mor în lipsa mea de certitudine.
–Dar de ce, i-au întrebat pe nou-veniţi spiritele locului, de ce nu v-aţi adresat, în sfera îngustă a inimilor voastre, propriilor voastre dorinţe? Aţi fi constatat o mare disproporţie între mărimea acestor dorinţe şi neputinţa de a vi le satisface în lumea voastră, fapt care v-ar fi dovedit cu uşurinţă necesitatea lumii noastre; aţi fi recunoscut singuri principiul imensităţii dorinţelor în cadrul nevoii primordiale de a iubi şi de a fi iubit; aţi fi înţeles că explicaţia golului din sufletul vostru se află în iubirea cerească şi în cuvintele înţeleptului trimis să vă lumineze. Dar pentru aceasta, în loc să fi socotit învăţăturile lui nişte simple viziuni, dezvăluirile şi recomandările lui nişte vise ciudate şi nişte himere, ar fi trebuit să căutaţi în ele, să descoperiţi şi să înţelegeţi adevărul.

În acel moment, o coloană de foc a apărut dintr-o dată spre Răsărit; mi-am îndreptat paşii spre locul în care am văzut-o ivindu-se şi am ajuns într-un loc încântător numit Adramandon sau Grădina Logodnicilor. Am văzut acolo cum o pereche fericită săvârşea, în inocenţa extazului, sărbătoarea inimilor şi uniunea sufletelor lor.
Din tot ceea ce am văzut, am rămas cu convingerea că, în spaţiul nedefinit al curgerii timpului, viaţa omului nu este altceva decât o continuă migraţie. Aşa cum o vedem, începând cu copilăria, care se pierde în adolescenţă, la fel cum adolescenţa se varsă în vârsta pubertăţii, aceasta în cea a virilităţii, iar virilitatea, în sfârşit, în vârsta bătrâneţii, viaţa noastră se prezintă mereu ca un fel de schimbare progresivă, caracterizată printr-o tendinţă irezistibilă către o treaptă de perfecţiune superioară.
La fel cum un arbore, începând cu prima clipă când sămânţa din care a ieşit a fost fecundată, nu fiinţează niciun moment fără să treacă prin schimbarea unei noi epoci de vegetaţie, tot aşa şi omul exterior se schimbă în fiecare clipă a vieţii sale, până în momentul destrămării finale; sufletul îşi continuă însă evoluţia la infinit, în eternitatea timpurilor, pentru a ajunge, atât cât îi este cu putinţă, la treptele superioare ale desăvârşirilor succesive. Căci, după cum iubirea nu are hotare, la fel cunoaşterea, înţelegerea şi înţelepciunea nu au sfârşit.

Am mai aflat atunci că această înlănţuire de schimbări succesive nu este aceeaşi la ambele sexe. În timp ce bărbatul caută lumina, femeia, dimpotrivă, nu caută decât căldura. Atraşi fiecare în parte către acelaşi centru, coexistenţa lor începe cu momentul în care, după ce au parcurs amândoi cercurile diferite ale schimbărilor progresive specifice sexului, ajung în cele din urmă în acel centru comun în care legăturile perfecte ale iubirii în cuplu statornicesc pentru totdeauna fericirea lor. În acel moment, bărbatul devenind mai viril, iar obiectul dorinţelor sale mai arzător şi mai atrăgător, amândoi îşi află în acest punct al uniunii împlinirea tuturor dorinţelor şi izvorul tuturor bogăţiilor.

Câtva timp mai târziu, m-am regăsit în aceeaşi lume a spiritelor, într-un moment în care nişte fiinţe recent eliberate din lanţurile nenorocirilor omeneşti erau întrebate ce anume le uimeşte mai tare în acest spaţiu nou al spiritelor.
–Cel mai mult ne miră, au răspuns nou-veniţii, faptul că nu aflăm aici odihna veşnică pe care am sperat-o şi că, dimpotrivă, ne întâmpină alte cunoştinţe de asimilat şi alte datorii de împlinit. Ne uimeşte mai ales faptul de a regăsi aici, dar într-o stare atât de diferită de a noastră, aceeaşi obligaţie de a acţiona neîntrerupt pentru dobândirea fericirii.

–Cum ar fi fost, le-a răspuns unul dintre înţelepţii care conduceau întrunirea, cum ar fi fost dacă fericirea la care vă aşteptaţi ar fi constat dintr-o odihnă veşnică şi din răgazul fără niciun gust al unei serbede lenevii? Cât de mare este nestatornicia spiritului omenesc! Ce om ar fi vrut realmente să-i fie destinată o asemenea apatie perpetuă? Ce om ar fi acceptat să-şi petreacă atât de prosteşte o viaţă fără mişcare, fără zbucium şi fără nicio preocupare? Cine nu ştie că plictiseala revarsă dezgust asupra celor mai senine zile şi că plictiseala se naşte din lipsă de ocupaţie şi din lenevie? O astfel de imagine v-aţi format deci despre Cerul vostru! Aceasta este aşadar înspăimântătoarea imagine cu care aţi înlocuit ideea reală pe care v-aţi fi putut-o face voi înşivă, discutând între voi, comparând lucrurile şi trăgând consecinţele propriilor voastre raţionamente. Acum puteţi să recunoaşteţi că pentru spirit nu există odihnă, deoarece prin natura sa spiritul nu a fost creat pentru odihnă. Spiritul poartă în el o tendinţă spre mişcare şi spre acţiune de care nu se poate lipsi; de aceea, în această nouă lume regăsiţi aceleaşi exerciţii spirituale şi aproape aceleaşi îndeletniciri ca şi în lumea voastră, doar că pe o treaptă superioară de desăvârşire.

Pe pământ, înţelepţii caută adevărul fără să-l găsească, pentru că la tot pasul ei cad în eroare şi pentru că peste tot corupţia a lăsat în urma ei minciuna. În ce ne priveşte însă, cu toate că nu fără efort, ajungem să cunoaştem adevărul, flacăra lui subtilă ne atrage treptat spre vatra lui, potrivit dorinţei pe care o avem fiecare de a ajunge la el şi potrivit gradului de înfocare cu care îl dorim. Din acest motiv, veţi remarca printre noi spirite care vă vor părea că au naivitatea unor copii, după cum veţi găsi şi spirite care vădesc, ca să mă exprim printr-o comparaţie foarte cuprinzătoare, înţelepciunea şi experienţa unor bătrâni. Aceste diferenţe au impus între noi deosebirea dintre cel care porunceşte şi cel care se supune, ca şi cea dintre cel care dă lecţii şi cel care ascultă.

 Dar, ca să nu rămâneţi cu dorinţele neîmplinite, veniţi, urmaţi-mă într-una dintre cetăţile noastre, ca să vă convingeţi singuri de adevărul spuselor mele.

Mi-a fost îngăduit şi mie să îi însoţesc şi am putut să observ marea mirare a nou-veniţilor când înţeleptul care îi îndruma i-a poftit să intre într-o bibliotecă imensă; fiecare despărţitură a imensului spaţiu anunţa, prin etichete bogat împodobite, atributele diferitelor ştiinţe şi arte frumoase, ale diferitelor opere care se aflau depozitate acolo.
De această dată, nou-veniţii nu s-au mai putut stăpâni să scoată sunete de uimire şi de admiraţie.
–Vai, au exclamat ei într-un consens deplin, noua noastră viaţă este un nou vis! Cum de-a fost cu putinţă ca lumea voastră, pe care ne-am imaginat-o întotdeauna ca fiind lipsită de orice materie, să ne ofere un peisaj atât de variat!
–Îmi dau seama încă o dată, reluă înţeleptul, că, în imaginea pe care v-aţi format-o despre lumea spirituală, nu aţi fost în stare să o concepeţi decât ca pe un spaţiu nedefinit, care nu putea cuprinde decât vidul şi, în consecinţă, inexistenţa oricăror corpuri posibile; dar, dacă aţi fi analizat temeinic posibilitatea existenţei tuturor fiinţelor, aţi fi făcut distincţie între corpurile materiale, cum sunt indivizii pe pământ, şi corpurile subtile, aşa cum aţi devenit voi de când vă aflaţi printre noi. Corpurile din prima categorie sunt alcătuite din elemente ale globului pământesc, celelalte din materia subtilă a sferelor noastre cereşti.

Aici trebuie căutată deosebirea esenţială între constituţia oamenilor şi a noastră, ca fiinţe spirituale. Aveţi deci de ce să vă miraţi! Vă stă acum la îndemână să profitaţi de tot ceea ce aţi aflat. Voi aveţi acum ocazia să decideţi care va fi calea pe care o veţi alege spre a ajunge la Binele suprem. Dar să ţineţi seama că pentru a ajunge la suprema fericire nu există decât o singură cale: este calea trecând prin legăturile iubirii, singurele care, înflăcărându-vă inimile, vă pot cuprinde în îmbrăţişarea lor.

Citiţi şi:
Viziunea alchimică asupra Universului  
O nouă tehnică psihoterapeutică: inducerea comunicării cu cei care au trecut în lumea de dincolo  

yogaesoteric
25 noiembrie 2009