Uniunea Europeană la 60 de ani: Fractură iminentă ori colaps?
Securitatea ţării, democraţia şi statul de drept sunt valori fundamentale pe care le împărtăşim şi promovăm. Iar când ele sunt periclitate, tragem un semnal de alarmă. O facem din nou, la 60 de ani de la fondarea Uniunii Europene.
Atmosfera prilejuită de această aniversare este sumbră. Coşmarul Uniunii Europene continuă. E un coşmar, însă, pe care, îndrăznim să o spunem, şi l-a creat singură. Aparenţele deseori înşală şi declaraţiile „cosmetice” nu pot ascunde faptul că Uniunea Europeană vopseşte direct peste rugină. Aşa a fost şi sâmbătă, 25 martie 2017, când liderii UE s-au întrunit pentru aniversarea fondării Uniunii Europene. Întrunirea s-a ţinut la Roma, unde acum 60 de ani a fost semnat Tratatul de la Roma, într-un context istoric total diferit. Tancurile şi trupele sovietice erau încă staţionate în inima Europei, provocările economice erau serioase, iar occidentalii aveau nevoie de o resuscitare psihologică. Începuturile Uniunii au fost umile, fondatorii ei fiind bărbaţi şi femei cu o orientare creştină bine cunoscută, dar care, din nefericire, e ignorată în zilele noastre sau chiar ascunsă.
Dar începutul umil a pus Uniunea Europeană pe o traiectorie a succesului. Europa s-a bucurat de securitate în raport cu lumea comunistă şi Uniunea Sovietică şi a cunoscut un succes economic fără precedent.
Ascensiunea
Traiectoria succesului unional a continuat şi după prăbuşirea sistemului comunist în Europa de Est în 1989 şi a Uniunii Sovietice un an mai târziu. Nu doar Europa ci întreaga lume occidentală erau pline de euforie privind perspectivele de succes care se reliefau pe orizontul Europei. O euforie care spera că Uniunea Europeană va depăşi Statele Unite, va deveni puterea politică şi economică dominantă a lumii, iar secolul XXI va fi Secolul Europei. Începutul noului mileniu dădea semnale pozitive în sensul acesta. În 1998, Uniunea Europeană a adoptat euro ca monedă rivală dolarului, iar în primul deceniu al secolului XXI majoritatea ţările Est Europene au fost absorbite în Uniunea Europeană. De ambele părţi ale Atlanticului comentatorii au început să pronunţe declinul, iar unii chiar decesul, Americii, şi să proclame pax europaea ca substitut a lui pax americana.
În 2002 Charles Kupchan, director pentru Afaceri Europene al Consiliului Securităţii Naţionale SUA sub Bill Clinton şi Barak Obama, a publicat The End of the American Era: US Foreign Policy („Sfârşitul Erei Americane: Politica Externă a SUA”). După cum chiar titlul cărţii denotă, autorul, expert în relaţiile Americii cu Uniunea Europeană, declară sfârşitul poziţiei dominante a Americii în politica mondială şi transferarea acestei poziţii influente Uniunii Europene. Rivalul principal al Americii în secolul XXI, pretindea Kupchan, urma să fie nu China ci Uniunea Europeană. Iar în 2005, Mark Leonard, director la European Council on Foreign Relations, a publicat mult aclamata Why Europe Will Run the 21st Century („De ce Europa va domina secolul XXI”), în care promova noţiunea că Europa şi-a redescoperit destinul ei istoric de lider al societăţii globale.
Euforia aceasta care, privind în urmă, o putem numi doar infantilă, a fost scurtă. Doar până în martie 2017 au fost deja publicate, doar în America, nu mai puţin de patru (4) cărţi, scrise de autori influenţi, care pretind să prezică prăbuşirea ori fracturarea inevitabilă a Uniunii Europene sub ochii noştri, şi chiar colapsul liberalismului european. Avem motive să fim sceptici privind aceste afirmaţii pesimiste care, de acum în zece ani vor fi, foarte probabil, privite ca fiind la fel de imature ca şi euforia începutului Mileniului III privind Uniunea Europeană. Dar, totuşi, ceva se petrece. Există semne care se manifestă direct sub ochii noştri că Uniunea Europeană, colosul cu picioare de lut, se clatină.
Declinul
Analizăm în cele ce urmează una din recentele cărţi care prezic dezintegrarea ori colapsul Uniunii Europene. Autorul ei este James Kirchick, iar titlul cărţii lui este The End of Europe: Dictators, Demagogues, and the Coming Dark Age („Sfârşitul Europei: dictatori, demagogi, şi Evul Mediu întunecat”) (Yale University Press). Kirchick este prea tânăr să se aventureze să facă astfel de afirmaţii alarmiste privind Europa. Dar, din nefericire, cărţi cu astfel de titluri se vând bine şi atrag atenţia. Kirchick a fost jurnalist la Radio Europa Liberă şi Radio Liberty, iar acum lucrează pentru Foreign Policy Institute în Washington. Treaba principală a celor ca Kirchick este să scrie, să-şi justifice salariul şi să atragă atenţia. Din când în când Kirchick, la fel ca intelectuali de seama lui de dincolo de Atlantic, petrec săptămâni la rând în Europa unde îşi formează opinii despre prezentul ori viitorul Uniunii Europene, iar la întoarcere scriu şi publică. Kirchick ne informeaza că, în opinia lui, Uniunea Europeană e divizată în patru, estul fiind divizat de vest de-a lungul liniei de demarcare a Europei Occidentale şi a Europei de Est din vremea comunismului, iar sudul Europei fiind demarcat de nordul Europei de o axă care se extinde de la Atlantic la Atena şi separă ţările înstărite ale Uniunii Europene de cele mai puţin dezvoltate din sudul Uniunii Europene.
Divizată în patru, zice Kirchick, Uniunea Europeană nu va mai putea dăinui mult. Axa nord-sud divizează ţările Uniunii Europene pe criterii de securitate. Ţările din estul Europei vor o Uniune fermă la adresa Rusiei care să le poată asigura securitatea. În contrast, ţările din vestul Europei nu au hotărârea necesară să înfrunte o Rusie agresivă cu un apetit pentru expansiune teritorială, nu vor să-şi mărească bugetul militar şi, mai ales, să pună la dispoziţia ţărilor din est militari occidentali pentru a le asigura securitatea naţională. Situaţia este şi mai complicată, adăugă Kirchick, având în vedere politica „America First” a lui Trump care îi pune pe est europeni între ciocan şi nicovală. Iar divizarea Europei între nord şi sud pe criterii economice, face ca ţările de la sudul axei, Portugalia, Spania, Italia, Cipru şi Grecia, să fie văzute ca un balast care ar putea cauza colapsul economic al Uniunii Europene. Peste problemele de securitate şi economice se suprapune migraţia musulmană interminabilă în Europa. În 2015, un milion şi jumătate de azilanţi musulmani au intrat în Europa, la fel ca în 2016. Trei milioane în doar doi ani!
Colapsul?
Kirchick simpatizează cu ţările estice privind dilema securităţii lor, observând, pe bună dreptate, că Rusia, anexând Crimeea, a întreprins prima anexare de teritoriu prin forţă de după al Doilea Război Mondial în Europa. Prinse între o Uniune Europeană care vrea să evite cu orice preţ o confruntare cu Rusia, o Administraţie Trump care propovăduieşte doctrina „America First”, şi o migrație islamică fără precedent în Europa, ţările Est Europene sunt forţate să privească cu simpatie către Rusia lui Putin, cazul Ungariei în acest sens fiind bine cunoscut. Ba mai mult, Kirchick e critic atât la adresa liderilor occidentali cât şi a Administraţiei Obama pentru că au ignorat avertismentele liderilor Europei de Est, în principal Havel şi Walesa, că Rusia începutului de Mileniu III a devenit o putere revizionistă care promovează o agendă a secolului XIX prin mijloace şi tactici ale secolului XXI. Kirchick este şi puţin sarcastic, criticând occidentalii şi amintindu-le că, la urma urmelor, est-europenii cunosc mult mai bine agresiunea rusească decât occidentalii. Zice el, „Central and Eastern European leaders… know a thing or two about Russian aggression” („Liderii Europei Centrale şi de Est ştiu câteva ceva despre agresiunea Rusiei”) pentru că au suferit-o pe pielea lor.
Kirchick este de asemenea aspru privind ceea ce el numeşte revanşismul maghiar. Numeşte Ungaria o democraţie fără democraţi şi este îngrijorat de tonul supra-naţionalist al liderilor maghiari. De fapt, Kirchick dedică un întreg capitol al cărţii lui Ungariei, paginile 40 – 70, ceea ce este mult pentru o carte deosebit de ambiţioasă în scop, cu doar 230 de pagini de text şi doar 8 capitole. Este aspru şi cu Franţa, fiind şocat de antisemitismul pe care-l întâlneşte acolo. În general, însă, Kirchick e şocat de mai tot ce vede în Europa de la colapsul economic din 2008 încoace: subminarea drepturilor omului, a libertăţii religioase şi a libertăţii cuvântului, invazia musulmană, atitudinile anti-capitaliste ale tinerilor europeni şi intoleranta faţă de cei care gândesc diferit de elita intelectuală la modă a Europei.
Nu e de mirare, adăugă el, că britanicii au ales să părăsească o corabie care, în opinia lui, se scufundă. La toate aceste probleme, Kirchick adăugă discuţii interesante despre demografia europeană. Poate fi Europa resuscitată, întreabă el, în final? Există speranţe, zice el, în special la tineretul european care nu vrea fracturarea Casei Europene pe care au clădit-o părinţii lor. Alternativa ar fi de neimaginat, Kirchick încheindu-şi cartea cu atenţionarea că un colaps european ar însemna reîntoarcerea la epoca întunericului: „such a collapse would usher în nothing less than a new dark age” (pagina 230).
Prezentismul – boala Europei
Celelalte trei cărţi publicate tot la începutul acestui an prevăd colapsul liberalismului european. Tema lor comună este o critică aspră a ceea ce autorii numesc prezentismul european, o maladie a gândirii intelectuale europe de început de mileniu. Prezentismul este explicat ca o atitudine, o înţelegere greşită a istoriei care pretinde că prezentul va dăinui veşnic, că istoria este într-un punct neutru, s-a oprit din mişcare, şi că gândirea europeană liberală contemporană, fondată pe ideile iluminiştilor veacului XVIII, va rămâne neschimbată şi va dăinui veşnic. Că e unică şi cea mai bună reţetă cunoscută istoriei pentru organizarea socială şi politică a societăţii umane. Gândirea aceasta, zic autorii, e o prejudecată intelectuală, un bigotism european, o aroganţă de imense proporţii. Amintim în mod special cartea lui Pankaj Mishra Age of Anger („Epoca mâniei”), în care autorul atacă din nou şi din nou elita intelectuală globală (a se citi occidentală) care refuză să îngăduie oamenilor de rând să-şi trăiască viaţa în mod tradiţional, şi să-şi păstreze identitatea proprie, definită la nivel de familie, clan, neam ori ţară.
Teza fundamentală a lui Mishra, jurnalist indian care locuieşte la Londra, este că rădăcinile mizeriei condiţiei umane contemporane şi starea de mânie a cetăţenilor lumii pot fi trasate înapoi în timp până la iluminiştii francezi. Dispreţul acestora faţă de viaţa de zi cu zi a oamenilor de rând, inabilitatea lor de a înţelege rolul şi rostul religiei pentru fiinţa umană, rolul central pe care familia şi căsătoria îl au în dezvoltarea personalităţii umane, solidaritatea umană bazată pe criterii de credinţă, limbă şi tradiţii. Europa zilelor noastre este dezancorată, zice Mishra, pentru că elitele ei s-au lansat împotriva acestor formule tradiţionale de identificare a fiinţelor umane, falimentând, în sensul că nu au putut să le înlocuiască cu un substitut viabil şi adecvat, sufletul uman. El însuşi vizibil frustrat de elita intelectuală occidentală, Mishra ne aminteşte că „the twentieth century is a graveyard of such attempts, or, rather, is filled with graveyards of people crushed by such attempts” („Secolul 20 este un cimitir al acestor încercări ori, mai bine spus, el însuşi e plin de cimitire pline de oameni striviţi de astfel de încercări”).
România şi prezentismul german
Din nefericire, România şi ţările din est au devenit victime ale prezentismului occidental, provincii ale Noului Sfânt Imperiu Roman (German). Spulberat de tancurile sovietice şi americane pe câmpurile de bătălie acum mai bine de 70 de ani, prezentismul german, atunci manifestat în ideologia nazistă, încă este în viaţă astăzi şi persistă prin dominaţia economică a Germaniei. Dominaţia militară nu mai este un deziderat al Germaniei, dar dominaţia economică şi politica încă sunt la ordinea zilei. Şi asta se simte pregnant în direcţia pe care elita europeană o trasează Europei, nu de români ori ţările est europene ci de elita politică germană.
Fie că este vorba de Europa cu viteze multiple, federalizarea ori reconfigurarea Uniunii Europene, ce vedem din nou şi din nou, este un grup mic de politicieni care desemnează traiectoria Europei. Din acest grup fac parte, fără excepţie, oameni cu nume anglo-saxone, fie germani, scandinavi ori olandezi. Numele est europene lipsesc cu desăvârşire, doar din când în când observând, ici şi colo, un nume francez, italian ori spaniol. Prezentismul german şi occidental este o mare provocare pentru România, dar mai ales pentru diplomaţia ei. Este o provocare la fel de serioasă şi pentru celelalte state est europene. A refuza să fii o provincie a Noului Sfânt Imperiu Roman ar fi un act de suicid. Ungaria şi Polonia au învăţat lucrul acesta pe pielea lor. Rămâne de văzut cum România se va poziţiona şi cum îşi va juca de bine cărţile într-o Uniune Europeană care sub ochii noştri se clătină, se reconfigurează, ori, posibil, se îndreaptă spre colaps.
Citiți și:
Noua Ordine Mondială în era Trump. Posibilitatea unei noi Yalte şi a destrămării UE declanşate?
Uniunea Europeană este, de fapt, dincolo de aparențe, antipodul democraţiei
yogaesoteric
8 mai 2017