Urmașii „Haiducilor lui Dumnezeu” din Făgăraș au un Testament nemuritor: apărarea aproapelui cu o mână de frate

Conform mărturiei doctorului Nicolae Burlacu, sprijinitor al rezistenței armate anticomuniste, în noaptea de 14/15 noiembrie 1957 a avut loc execuția ultimului grup de luptători anticomuniști cu arma în mână din Munții Făgărașului – „Haiducii lui Dumnezeu”.

Luptătorii anticomuniști au fost prinși în urma unei capcane a Securității, prin trădarea profesorului Ioan Grovu.

Dar Dumnezeu „a pedepsit aici pe pământ vânzarea de frați de atunci”, avea să scrie legendarul luptător făgărășan Ion Gavrilă Ogoranu.

În data de 6 august 1957 (Schimbarea la Față), luptătorii condamnați au fost transportați la Jilava. Pe drum, echipajele de Miliție și Securitate au oprit la intrarea în Azuga, la un izvor de apă. Gardienii au dus apă și condamnaților, spunându-le: „Beți, măi băieți, că nu se știe care dintre voi vor mai bea din această apă”.

Peste 30 de ani, trădătorul Grovu, recompensat de comuniști cu postul de director al liceului din Victoria, se îndrepta cu mașina spre București, însoțit de soție și de contabilul liceului. În dreptul izvorului, mașina a derapat. Singurul care a murit a fost Grovu.

Dumnezeu „a pedepsit aici pe pământ vânzarea de frați de atunci”, a scris Gavrilă Ogoranu.

Luptătorii din munți nu ar fi putut rezista fără sprijinul localnicilor. Peste 10.000 de țărani din Țara Făgărașului au fost arestați sau anchetați pentru gesturile lor creștinești de sprijinire a luptătorilor pentru libertate.

Este o parte din epopeea rezistenței armate anticomuniste din Munții Făgăraș, a luptătorilor din munți pentru care, așa cum a spus unul dintre membrii grupului de rezistență făgărășean, Nicolae Mazilu, „libertatea a luat chipul lui Dumnezeu”.

„Copiilor și nepoților să nu le fie rușine să se numească români”, spunea Ion Gavrilă Ogoranu. Pentru cei de azi „Haiducii lui Dumnezeu” au lăsat un document nemuritor:

Testamentul Grupului Carpatin-Făgărășan

„Pe potecile munților, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria și conștiința libertății neamului nostru, alături de durerea ceasului de față, în inima și creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri și gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri și gânduri, izvorâte și călite în dragoste pentru neamul nostru.

Și așa am înțeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori și luceferi, într-o ploaie de stele, și care izvorăște din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeași dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Și-n această dâră de foc, din urma și dinaintea noastră, noi, câțiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră ființă pământeană: libertatea noastră, tinerețea noastră, renunțările la o viață tihnită. Și de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăși viața noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiții deșarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogățire în viitor. Niciunul dintre noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinții noștri, nu am exploatat munca și viața nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viață au cunoscut mai mult foamea și lipsurile, decât tihna și belșugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învățat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei.

Exiști în măsura în care iubești; și te înalți în măsura în care te jertfești pentru această iubire.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înțelegem și să-l studiem în virtutea nu știu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Așa cum e. Așa cum își iubește copilul părinții lui. Și nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu și-ar schimba copilul ei. În inima și conștiința noastră n-au încolțit niciodată visuri și gânduri de emigrare prin nu știu ce țări fericite. Voim să rămânem aici părtași ai durerilor și bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim și noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm și nu lăudăm în cuvinte deșarte pe Ștefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălțăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oșteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Și ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulțumire ale lui Ștefan.

Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcașului lui Ștefan, oșteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor și moților lui Horea și Iancu.

Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt și cald al familiei românești.

În acești ani am găsit în suflete de români, adesea umili și nebăgați în seamă, atâta noblețe și atâta frumusețe, încât nu o viață, dar și o mie de vieți de ai avea, merită să le jertfești. Ne-am lovit însă și de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiție prostească, zgârcenie și mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune și dezgust. Am fost nevoiți să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda și, nu odată, otrăviți cu roadele amare ale josniciei omenești, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri și din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viață. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor și-au dat viața pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuți din rânduri, ne-ați legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieșim decât biruitori sau morți. Și mai ales am simțit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omenești ne-ar fi dus la moarte și deznădejde.

Aici, pe crestele munților, am simțit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Și noi, prin suferința noastră, am învățat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuți, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înțelege drama de pe Golgota.

Aceste gânduri, adânc frământate în nopți lungi de iarnă, îngropați în zăpezi pe crestele Carpaților sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate și orașe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă și să desăvârșească marea și strălucita biruință românească.”

Grupul Carpatin-Făgărășan

Muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, 1954

Citiți și:
Sfinții închisorilor și războiul cultural împotriva națiunii române
Creștinismul – vocație a neamului nostru. Ce i-a răspuns martirul Mircea Vulcănescu cinicului Emil Cioran când acesta din urmă l-a întrebat unde ne sunt sfinții

yogaesoteric
30 noiembrie 2025