„Utopia queer” (I): Magnus Hirschfeld și originile curcubeului ‒ Republica de la Weimar
Nu demult s-a sărbătorit la București „cultura queer”. Printr-un personaj degeaba ascuns după o mască dotată cu coarne, afișul festivităților ne avertizează că ni se pregătește „o nouă tradiție” („mortală”, cum s-ar zice în argoul dâmbovițean, iar, în cel anglo, „sick”) și anume, „hormoni și tranziție”, care ar face parte din „utopia queer”.
Cel puțin așa interpretez eu opera grafică în chestiune ‒ dacă nu cumva, întrucât personajele din afiș stau într-o sală de cinema, se ia pe ele ceva care rulează pe ecranul nevăzut din fața lor și e totul doar o iluzie.
În orice caz, mi-am spus că, pentru a înțelege și eu viața spectaculară a urbei și a nu rămâne, înapoiată, cu gura căscată la film, e nevoie ‒ în lipsă de tradiții locale în acest departament de specialitate ‒ să caut câte ceva despre istoria „culturii queer” și a ei „utopie” la frații noștri mai luminați aflați la Apus.
Cum povestea e mai lungă, urmează și o parte a II-a a articolului, în care voi schița și ceva din moștenirea istorică în domeniu, pe care o duc azi mai departe diverse instituții trans- și internațional-globaliste, inclusiv prin manifestări ca aceasta organizată la București din bani publici.
Magnus Pater Queer
Nici n-a apucat bine să-mi răsune în conștiință, ca referință istorică, „viciul berlinez”, și aflu că, în 2024, pe fondul faptului că Berlinul este „capitala curcubeului”, senatul orașului a declarat ziua de 14 mai „Ziua lui Magnus Hirschfeld”.
Pe afișul ceremoniilor, Hirschfeld este descris ca „Sufletul Comunității Queer – Queer, Evreu, Doctor, Învățător luminat, Cercetător sexolog, Pionier al emancipării queer, Co-fondator al primei mișcări homosexuale mondiale din lume”.
Iar de la Magnus Hirschfeld (n.1868 ‒ d.1935) la „hormoni și tranziție” nu e nici măcar un pas, întrucât Institutul de Sexologie (Institut für Sexualwissenschaft) înființat de el la Berlin, în 1919, a fost primul stabiliment din lume care a oferit tratamente hormonale și operații de „schimbare de sex”.
În plus, așa cum scrie laudativ Peter Tatchell, un activist contemporan nouă, Magnus Hirschfeld se distinge prin aceea că „a lansat, în 1897, la Berlin, prima organizație pentru drepturile persoanelor gay din lume, Comitetul Științific Umanitar (Wissenschaftlich-humanitäres Komitee)..….. care a deschis calea emancipării homosexualilor……. Motto-ul său era «Dreptate prin Știință». În Marea Britanie, o astfel de mișcare nu avea să apară decât un secol mai târziu, în anii șaizeci. Hirschfeld a fost, deci, într-adevăr, un om care și-a depășit cu mult vremurile”.
De altfel, Hirschfeld a reluat tema „dreptății prin știință” pentru homosexuali în filmul Anders als die Andern (Diferiți de ceilalți), apărut în 1919, primul film cunoscut care celebrează cuplurile homosexuale.
Filmul se încheie cu o paradă de figuri istorice proeminente, sugestia fiind că regii și artiștii antichității erau, mai toți, homosexuali. Ocazie cu care Hirschfeld devine și precursorul canalului Netflix, unde se vede zilnic cum ideologia identitară nu capturează doar prezentul, ci, atentând la viitor, și trecutul.
Unde dai și unde crapă
Ideea unei mișcări de „eliberare a homosexualilor” i-a venit lui Hirschfeld nu doar pentru că era el însuși unul, ci și pentru că a fost extrem de inspirat de așa-zisele „grădini zoo umane”, care erau uzuale pe-atunci pe la târgurile industriale din marile capitale occidentale, unde erau expuși oameni aduși de prin coloniile mai exotice ca să aibă întreaga suflare civilizată la ce se holba.
Știm de la Wikipedia că Hirschfeld a vizitat o astfel de „expoziție” la Berlin, în 1896, și i-a venit ideea ‒ nu să înceapă o mișcare de eliberare a coloniilor, sau măcar a acelor oameni închiși ca niște animale la zoo ‒ ci, mult mai fascinant, să facă un studiu despre sexualitatea indivizilor-exponat, ca un prim pas în studierea sexului pe întreaga planetă.
Discutând cu exoticii (probabil printre zăbrele), Hirschfeld a aflat destule încât să înceapă să scrie volumul Die Homosexualität des Mannes und des Weibes (Homosexualitatea la bărbați și femei), finalizat în 1914, în care ajungea la concluzia că Anglia ‒ iar nu vreo colonie germană din Noua Guinee ‒ era, totuși, țara cu cei mai mulți homosexuali de pe pământ.
Pe de o parte, asta i-a atras, destul de deconcertant, acuzații de „anglofobie”. Pe de altă parte, i-a atras o invitație de la „un grup de studenți, bărbați tineri, frumoși” de la Cambridge, care, într-o ceremonie secretă, purtând numărul C33 (numărul de pușcăriaș al lui Oscar Wilde), au recitat în cor poemul acestuia, The Ballad of Reading Gaol (Balada închisorii din Reading) moment care „l-a cutremurat pe Hirschfeld până în adâncurile ființei”.
Eliberarea femeilor (de copiii lor)
Pe lângă homosexuali, Hirschfeld voia să-i mai elibereze și pe transsexuali, și femeile, și lumea, în general, de diverse aspecte pe care el le vedea, din afară, împovărătoare.
Mai exact, cu privire la femei, el voia să le elibereze de sarcini. În 1905, el s-a alăturat unei organizații numite „Liga de protecție a mamelor”, care, în ciuda denumirii, milita pentru legalizarea relațiilor sexuale între femei și a avorturilor ‒ niciuna dintre aceste activități nefiind, în mod uzual, suspectată de a conduce la maternitate.
Eugenia salvează utopia
Generos, Hirschfeld s-a aplecat și asupra chestiunii mariajului, deși nu intra nici măcar în zona lui de intenții, cu atât mai puțin de practică.
Potrivit unui comentariu parțial amar apărut în jurnalul britanic Spiked, într-un volum de sexologie publicat în 1908, Hirschfeld milita împotriva mariajului pentru persoane „indezirabile” ‒ care includeau pe cei cu dizabilități, precum și pe cei care aveau infractori sau „nebuni” în familie („……. și e normal, pentru că nu este bine să ne căsătorim decât cu cei mai sănătoși, mai bine proporționați, mai inteligenți și mai manierați, dacă vrem să înnobilăm rasa”).
Pe scurt ‒ dacă asta nu a rezultat îndeajuns din interesul lui „științific” pentru exponatele umane de la zoo ‒ Hirschfeld era, ca mulți alți utopiști umaniști ai vremii (vezi frații Huxley, H.G. Wells sau Bertrand Russell), eugenist.
De altfel, el a contribuit la fondarea Societății Medicale pentru Sexologie și Eugenie (Ärztliche Gesellschaft für Sexualwissenschaft und Eugenik) în 1913, unde a și efectuat cercetări privind „semnele degenerării”, cum ar fi asimetria facială, și modalități de „cultivare” a unei rase superioare.
Ordo ab Chao
În ce-i privește pe transsexuali, Hirschfeld, practic, i-a inventat, nominal. Mai exact, el a fost autorul unei taxonomii care identifica 64 de posibile tipuri de sexualitate „intermediară”, în care a inclus și persoane pe care le-a numit „transvestiți”, termen inventat chiar de el în 1910.
În 1923, tot el a inventat și termenul de „transsexual”, făcând o distincție între „transsexualism” și „intersexualitate” (adică hermafroditismul nativ).
Dar cele 64 de nuanțe de gri nu erau suficiente. Hirschfeld insista că identitatea sexuală și preferințele sexuale se modifică de-a lungul vieții ființei; în Homosexualitatea la bărbați și femei, el susținea că ar exista mii de „sexualități”, aspect care se vede mai bine astăzi.
Afaceri la nivel înalt
Hirschfeld milita pentru legalizarea homosexualității, pe care o considera naturală, bună și înnăscută, ba chiar „un al treilea sex” („suflete de femei captive în trupuri de bărbați”) ‒ ceea ce a și dus la o schismă în mișcare, întrucât unii colegi credeau, dimpotrivă, că amorul între bărbați este forma supremă de virilitate, așa că s-au desprins și și-au creat propria organizație.
Înarmat cu aceste idei, Hirschfeld a jucat un rol major într-un scandal de proporții istorice, cunoscut ca „afacerea Eulenburg”.
În 1906, în timp ce Germania abia își revenea după criza Marocului, în care Wilhelm al II-lea reușise să și-i pună în cap și pe francezi, și pe britanici, umblând pe cal alb, ca un eliberator, prin Tanger, un jurnalist pe nume Maximilian Harden afirma, într-o serie de articole publicate în Die Zukunft, că, după ce bătrânul Otto von Bismarck fusese împins să demisioneze, împăratul (zis de prieteni și „Liebchen”) căzuse, dimpreună cu politica externă germană, sub influența unui grup de homosexuali (cunoscuți sub numele de Cercul Liebenberg), conduși de prințul Philipp Eulenburg.
Afacerea Eulenburg a devenit repede cel mai mare scandal din istoria Germaniei imperiale. Presa internațională s-a umplut de caricaturi și comentarii dintre cele mai ofensatoare la adresa aristocrației germane.
Nici faptul că, în 1908, generalul Dietrich von Hülsen-Haesler, aghiotant al împăratului, a căzut mort în timp ce făcea piruete pentru Wilhelm și prietenii lui, fardat, coafat și îmbrăcat într-un tutu roz, nu a ajutat prea mult atmosfera ‒ deși s-au făcut mari eforturi de mușamalizare.
Totul pentru știință
Printre cei prinși la mijloc în tăvălug a fost și comandantul general al Berlinului, alt aghiotant al lui Wilhelm al II-lea, Kuno von Moltke, despre care Harden spunea că ar fi avut o aventură sexuală cu Eulenburg, motiv pentru care ‒provocarea la duel fiind respinsă ‒ von Moltke l-a dat în judecată.
Au urmat două procese, în care Hirschfeld a jucat un rol crucial, depunând mărturie ca „expert medical”; era pentru prima dată când homosexualitatea era discutată public, la scenă deschisă, și nu mai era privită ca un păcat sau un viciu, ci tratată ca subiect „științific”.
Hirschfeld a profitat de moment ca să-și promoveze teoriile și să forțeze acceptarea homosexualității în societate, obținând „Dreptate prin Știință” pentru „al treilea sex”.
Într-o primă fază, Hirschfeld a declarat că von Moltke era homosexual ‒ bazându-se pe faptul că acesta ar fi fost „efeminat”, dar și pe mărturiile fostei neveste a acestuia, Lilly von Elbe, prima femeie din istoria judiciară a Germaniei care și-a descris neîmplinirile sexuale în public.
În al doilea proces, Hirschfeld și-a modificat părerea despre Moltke, iar femeia a fost declarată, tot pe baze științifice, „isterică”.
Procesul, care a zdruncinat profund societatea germană, i-a afectat grav reputația lui Hirschfeld pentru tot restul vieții. Ziarul Vossische Zeitung publica un editorial care îl condamna pe Hirschfeld drept „un pervers care activează în interesul perverșilor în numele unei pseudoștiințe”.
Casus belli
Mai important, întregul scandal s-a dovedit o imensă gafă politică. Se pare că societatea ‒ nici în Germania, nici aiurea ‒ nu era pregătită pentru nivelul de progres științific la care ajunsese Hirschfeld.
În plus, s-a creat și un val intens de anti-semitism, întrucât atât Hirschfeld, cât și jurnalistul Harden, care expusese scandalul, erau ambii evrei.
Efectele scandalului asupra politicii externe germane au fost atât de mari încât, în opinia lui Harden, întreaga tevatură contribuise substanțial la declanșarea Primului Război Mondial și prăbușirea Imperiului german.
Hirschfeld însuși scria, în februarie 1933, în Die Freundschaft, că afacerea Eulenburg condusese la „victoria unei anumite tendințe politice care, în cele din urmă, a dus la evenimentele războiului mondial”.
Astfel, se poate spune că Hirschfeld a pus un umăr serios la instaurarea „utopiei queer” care avea să fie Republica de la Weimar ‒ utopie în care Hirschfeld și institutul lui de sexologie aveau să joace un rol central.
Institutul de Sexologie
Ajung, în sfârșit, la celebrul institut, înființat în 1919 ‒ la un an de la instaurarea Republicii de la Weimar. Norocul i-a surâs lui Hirschfeld când a primit o sumă fabuloasă pentru a efectua una dintre primele operații de „schimbare a sexului” din istorie.
Cu banii respectivi, și-a cumpărat un sediu luxos la Berlin ‒ o vilă spațioasă situată în Tiergarten, la câțiva pași de Palatul Bellevue și Poarta Brandenburg.
Potrivit aceluiași articol din Spiked, ca primă măsură, la Institutul de Sexologie, Hirschfeld și-a pus în operă teoriile eugenice, încurajând sterilizarea și castrarea voluntară pentru „cultivarea unei rase mai bune”.
În ce îi privește pe cei cu inteligența redusă și alte categorii „inapte”, Hirschfeld credea în sterilizarea forțată.
Pe de altă parte, el a dus ideile lui privind „cel de-al treilea sex” la concluzia lor logică și chirurgicală, astfel că, în 1930, la institutul lui Hirschfeld, avea loc prima operație de ceea ce s-ar chema azi „afirmare a identității de gen”.
Pacientul a fost Lili Elbe (nume care coincide cu cel al fostei neveste a lui Moltke, martora „isterică” din afacerea Eulenburg).
Născut Einar Magnus Andreas Wegener în 1882, în Danemarca, Elbe a fost inițial castrat de un chirurg afiliat institutului, după care a urmat o vaginoplastie, un transplant de ovare și, în fine, un transplant de uter. Anul următor, Elbe a murit din cauza infecțiilor cauzate de aceste proceduri experimentale.
Ceea ce nu i-a afectat cariera chirurgului în cauză, Erwin Gohrbandt, care a ajuns mai târziu să lucreze în programele de sterilizare forțată implementate de naziști, devenind lider în Tineretul Hitlerist și medic la Luftwaffe, poziție din care a făcut experimente pe oameni la Dachau.
Întorcându-ne la Hirschfeld și al lui institut: pe lângă operații de „schimbare de sex” de la bărbat la femeie (cele de la femeie la bărbat neavând să apară decât pe la finalul anilor patruzeci) și tratamente hormonale, institutul se mai ocupa și cu reprezentații „de teatru” pe teme sexuale.
În plus, institutul găzduia și un „muzeu al sexului”, precum și o bibliotecă de lucrări privind sexualitatea, printre care și cărți rare, diagrame și protocoale pentru „schimbarea de sex”.
Toate astea făceau din Institutul de Sexologie un centru cultural reprezentativ pentru ce se petrecea, în general, la Berlin în acea perioadă.
Nazismus locus classicus
Dar să încep cu sfârșitul, care a venit pe data pe 6 mai 1933, când naziștii au întreprins un raid incendiar la Institutul de Sexologie. Nu e om azi care să nu fi văzut acele celebre fotografii cu naziștii care dau foc la cărți în Bebelplatz. Imaginile sunt, de regulă, folosite ca avertisment pentru pericolele cenzurii de stat.
Nu era prima acțiune de acest tip a naziștilor, care urmăreau, în principal, să distrugă literatura grupurilor politice rivale ‒ comuniști, socialiști ‒ dar și editurile și librăriile evreiești (considerate „ne-germane”).
Operele lui Hirschfeld nu figurau pe lista celor 301 cărți pe care naziștii își propuneau să le elimine din librării. Cu toate astea, studenții naziști au executat acel raid la Institutul de Sexologie, aparent într-o mișcare spontană, și au pus pe foc tot ce au găsit acolo. Există și o fotografie celebră cu camionul naziștilor parcat în fața institutului și poza lui Hirschfeld lipită pe el, la vedere.
S-a speculat mult pe marginea motivelor acestui atac. Potrivit Spiked, unii spun că, de fapt, studenții voiau să distrugă documente compromițătoare despre naziști de seamă, documente care s-ar fi găsit la institut, teorie negată și azi vehement de Societatea Magnus Hirschfeld, mai ales că un martor ocular spunea că studenții nu s-au atins de hârtiile medicale.
În plus, se pare că, după câteva vizite de la Gestapo, directorul institutului pusese deja cele mai importante dosare personale la adăpost, trimițându-i-le lui Hirschfeld, care, la acel moment, se mutase în Elveția.
Materiale explozive
O un alt posibil motiv de atac ar rezulta, poate, din conținutul acelor materiale arse la institut, care, contrar sugestiilor din manualele de istorie, nu erau opere ale marilor clasici ai literaturii germane.
Ne putem face o idee despre ce tip de materiale au fost distruse în flăcări grație, în particular, eforturilor mult-lăudate ale lui Mel Gordon (1947-2018), profesor de arte dramatice la Universitatea Berkeley și un mare colecționar de artefacte și documente legate de Hirschfeld și al lui institut.
Un articol publicat în 1997 celebrează, printre altele, faptul că profesorul Gordon a reușit să „recreeze” institutul lui Hirschfeld într-un eveniment-expoziție organizat pentru publicul larg la Berkeley, în California, cu reprezentații scenice, expoziții de materiale autentice de colecție, filme și conferințe. Eforturile lui Gordon au primit finanțare de la Institutul Goethe din Germania.
Mel Gordon este și autorul unui tom foarte apreciat și apreciativ, plin de fotografii (și acesta sponsorizat de Institutul Goethe), despre „voluptățile” Berlinului în perioada Republicii de la Weimar, intitulat Voluptous Panic: The Erotic World of Weimar Berlin (Panica voluptuoasă: Universul erotic al Berlinului în epoca Republicii de la Weimar), la care voi reveni.
Pentru moment, e suficient să spun că tomul lui Gordon conține cele mai precise descrieri ale institutului lui Hirschfeld și ale comorilor documentare ale acestuia, pe care urmau să le distrugă naziștii.
Citez din Gordon:
„Arhiva și biblioteca științifică a Institutului (care conține cea mai mare colecție grafică și literară de pornografie din Europa) se află într-o clădire mai mică din curte.
Divertisment: Muzeul este deschis publicului și conține mii de artefacte erotice și materiale pictoriale, categorisite potrivit taxonomiei sexuale unice întocmite de Hirschfeld.
Mașinile de masturbare și instrumentele sexuale mecanice adunate de peste tot din lume, inclusiv din Oceania și Africa de Sud-Est, sunt favoritele publicului.
De interes deosebit sunt și cele 1.200 de desene fanteziste executate de persoane condamnate pentru crime sexuale sadice cu mutilare (Lustmord) și cele 8.000 de fotografii și obiecte selectate din colecțiile fetișiștilor din Berlin.
Manuale și reviste de sex, literatură științifică despre sex, afrodiziace tradiționale din Asia și Africa, stimulente erotice dezvoltate la Institut ‒ toate acestea sunt de vânzare la ghișeul muzeului.”
Sau, în cu totul alte cuvinte, aspecte pe care jurnalul Morning Star le descrie, în 2023, deplângând distrugerea colecției ca „o resursă publică dedicată explorării diversității sexualității umane în moduri extraordinar de progresiste pentru acele vremuri”.
Raidul nazist de la institut este un element extrem de important în „culturile queer ale protestului” (care este și tema manifestărilor din această toamnă de la București), după cum rezultă din multe analize și articole (vezi, de exemplu, aici, aici și aici).
Asta deși, așa cum se va vedea în partea a II-a, expertul Mel Gordon susține că institutul nu a fost atacat de naziști din cauza preocupărilor sale și a rolului său central în cultura Berlinului la acel moment, care cultură, în opinia lui, era cât se poate de agreată de publicul larg.
Voluptuosul Berlin
După cum o arată cronologia evenimentelor rezumate mai sus, Institutul de Sexologie al lui Magnus Hirschfeld și-a suprapus existența și și-a împletit destinul cu Republica de la Weimar (1918-1933) ‒ o epocă de o „utopie queer” care amenință să pună în umbră chiar și epoca noastră.
Știm asta ‒ utopia ‒ de la martori oculari și participanți, din multe volume de memorii, dar și de la pasionații de subiect, ca profesorul Gordon, care, așa cum menționam, a produs și o monografie monumentală pe subiect.
Iau ca exemplu mărturiile scriitorului britanic Christopher Isherwood, pederast și mare admirator al lui Hirschfeld, care, în volumul lui de memorii, „franc și faptic corect”, scris sub titlul Christopher and His Kind (Christopher și cei de felul lui), dă detaliile explicite ale aventurilor lui sexuale cu adolescenți disperați de sărăcie din Berlinul Republicii de la Weimar.
New York Times, urmărind indicațiile autorului, a publicat chiar și un „ghid al Berlinului lui Isherwood” și pare foarte excitat de atmosferă:
„Isherwood descrie cu umor un Berlin «dens de pseudo-viciu»: «Aici, băieți urlând, îmbrăcați în haine feminine și purtând monoclu, fete tunse scurt, ca băieții, îmbrăcate în frac, ca la Eton, se jucau de-a Sodoma și Gomora, oripilând trecătorii și confirmându-le temerile că Berlinul era cel mai decadent oraș din Europa». Isherwood vorbește în cartea lui despre experiențele lui la Institutul lui Hirschfeld, la care a și locuit în anii treizeci, menționând activismul admirabil al lui Hirschfeld.”
După ce a locuit o vreme la institutul lui Hirschfeld, unde spunea că a fost „pus față în față cu propriul trib” și unde Hirschfeld recomanda, „științific”, celor veniți la el pentru tratament și îndrumare, „cât mai multe petreceri gay și cât mai mulți amanți”, Isherwood s-a mutat temporar la o familie săracă din Kreuzberg ‒părinții numitului Otto, care avea „16 sau 17 ani” și pe care Christopher a fost bucuros să-l seducă, deși, de fapt, tânărul era interesat de femei, nu de bărbați.
Dar Otto nu a fost decât unul dintre mulții băieți pe care Christopher îi seducea cu cadouri sau îi plătea, direct, pentru sex. Întrucât, pentru Christopher, după cum o spune chiar el în propriile jurnale, „Berlinul era despre băieți”.
Paradisul regăsit
Unde „băieți” însemna minori. Una dintre marile atracții ale Berlinului în perioada Republicii de la Weimar era prostituția infantilă.
Aflăm în detaliu aceste aspecte tot din monografia profesorului Gordon, despre care revista Salon a publicat, în noiembrie 2000, un articol elogios intitulat „Paradise regained” („Paradisul regăsit”). Citez din articol:
„Într-adevăr, imensa varietate de gusturi sexuale pe care o documentează Gordon în Voluptous Panic este uluitoare. De exemplu, Gordon cataloghează 16 tipuri diferite de prostituate, de la «telefoniste» la fete de 12-17 ani, care erau extrem de scumpe, și care, după aspect, erau numite «Marlene Dietrich» sau «Lilian Harvey». Aceste fete puteau fi comandate prin telefon și erau trimise la client cu taxiul.”
În cartea lui atât de elogiată, profesorul Gordon imortalizează ceea ce el vedea a fi fost un adevărat paradis al libertății ‒ un Berlin în care:
„Copii de 10 ani se vindeau prin gări. Un grup de rusoaice de vreo 14 ani, refugiate de teama Terorii Roșii din abatorul comunist al lui Stalin, făceau bani buni la Berlin ca dominatoare în ritualuri sado-masochiste. Fetițe mici erau ușor de găsit pentru sex, nu doar în bordelurile cu copii și prin farmacii, ci puteau fi comandate și prin telefon, fiind livrate clienților cu taxiul. Mai bizare erau cuplurile mamă-fiică, care își ofereau serviciile simultan clienților.”
Detaliile continuă; eu mă opresc.
Printre cei care au documentat traficul sexual în Berlinul epocii a fost scriitorul Stefan Zweig. El scria:
„Baruri, parcuri de distracții și locante deochiate apăreau peste tot ca ciupercile după ploaie. Pe Kurfürstendamm se plimbau de colo-colo bărbați pudrați și rujați, și nu toți erau prostituați de meserie; nu era băiat de liceu care să nu vrea niște bani de buzunar, iar prin barurile prost luminate puteai zări chiar și funcționari guvernamentali și bărbați din lumea finanțelor curtând fără rușine tineri marinari beți. Nici măcar Roma pe vremea lui Suetoniu nu văzuse asemenea orgii ca acelea de la balurile berlineze, unde sute de bărbați costumați în femei și sute de femei îmbrăcate în bărbați dansau înlănțuiți sub ochii plini de bunăvoință ai poliției. În acest colaps al tuturor valorilor, se instaurase un soi de demență. Tinere fete se lăudau cu propria lor perversiune; să ai șaisprezece ani și să mai fii bănuită de virginitate era deja o mare rușine…….”
(Observ un comentariu făcut de o tânără pe un site de promovare turistică a Berlinului, care numește cele descrise de Zweig drept o „utopie”, regretând că n-a apucat și ea să trăiască aceste momente de maximă „creativitate” și sperând că ele vor fi recreate cât de curând.)
Un jurnalist, italianul Luigi Barzini, descria astfel scena berlineză a epocii:
„Am văzut proxeneți care ofereau orice, oricui: băieți mici, fete mici, tineri robuști, femei libidinoase, animale. Umbla vorba că un gâscan căruia îi tăiai gâtul în momentul extatic potrivit asigura cel mai delicios frison dintre toate ‒ pentru că permitea omului să guste în același timp și sodomia, și bestialitatea, și homosexualitatea, și necrofilia, și sadismul ‒ toate odată. Și gastronomia, unde mai pui, pentru că gâscanul putea fi mâncat după aceea.”
Pepiniera
Le vremea respectivă, în jurul Berlinului existau sute de găști de băieți, copii ai străzii, adesea victime ale abuzului și traficului sexual, care trăiau din prostituție, violență și criminalitate. Un articol bine documentat pe acest subiect a apărut pe Crime Reads.
Aceste cete de copii erau cunoscute ca „găști sălbatice” sau „ghilde sălbatice” și, spre finalul Republicii de la Weimar și în zilele de început ale regimului nazist, existau șase sute de astfel de grupuri ‒ formate, de regulă, din băieți între 14 și 18 ani ‒ care bântuiau pădurile din jurul Berlinului.
Despre „ritualurile de inițiere” la care erau supuși nou-veniții în aceste grupuri ‒ adesea copii săraci, atrași cu promisiuni de libertate și aventură ‒ chiar nu pot să scriu.
Cert este că, potrivit relatărilor din Crime Reads, care face trimiteri la studii istorice, mulți dintre acești copii au fost apoi atrași în Tineretul Hitlerist și în Sturmabteilung (SA, ramura paramilitară a partidului nazist la începuturi).
Șeful SA, Ernst Röhm, a devenit, potrivit Wikipedia, „primul politician homosexual cunoscut” din Germania (asta dacă ignorăm toate cele aflate în timpul afacerii Eulenburg, evident), fiind expus ca atare în presa anti-nazistă în 1931-1932.
Cu toate încercările inițiale ale lui Hitler de a-l proteja, Röhm a devenit o mare problemă de imagine pentru naziști, așa că a fost ucis în vara lui 1934, în așa-zisa „Noapte a cuțitelor lungi” ‒ o operațiune de purgă ordonată de Hitler.
Alți copii din aceste grupuri au fost trimiși în Polonia, ca vârf de lance al colonizării „ariene”, sau în Rusia ‒ carne de tun pentru frontul de est. Cei considerați iremediabil „antisociali” au fost trimiși în lagărele de concentrare.
Povestea continuă în partea a II-a.
Autor: Levana Zigmund
Citiți și:
O activistă LGBT de top a explicat la Davos tehnica infiltrării homosexualilor în mass-media și cum a colaborat cu Hollywood pentru a introduce agenda homosexualistă și transgender în toate filmele artistice
Miliardarii din spatele mișcării pentru drepturile homosexualilor
Marx şi Engels, doi homosexuali împătimiţi care au distrus lumea prin gândirea lor smintită
yogaesoteric
4 noiembrie 2024