Citiți prima parte a articolului
Aceste chinuri însă au dispărut când am ajuns la un loc curat şi frumos, unde se afla o mare împrejmuire, ceva ca un zid căruia nu i se vedea nici începutul, nici sfârşitul. În zid se vedea o poartă în formă de cruce şi la dreapta intrării stătea un înger păzitor. Această îngrădire şi îndeosebi cetatea aveau o prealuminoasă podoabă. În acest loc sau staţiune, nu ştiu cum să-l numesc mai bine, se afla o mulţime de suflete, din acelea pe care le văzusem când mergeam prin văzduh, unele erau mai luminoase, altele mai puţin. În jurul lor se aflau mulţi îngeri, dar şi mai mulţi diavoli cu chipuri monstruoase. Diavolii se sileau să împiedece sufletele pe care îngerul porţii le lăsa să intre.
Din tot ce vedeam, nu puteam înţelege nimic. Mă întrebam în sine: de ce unele suflete stăteau în cete? De ce aceasta, de ce aceea? Și iarăşi îngerul meu îmi răspunde fără să-l întreb: „Duşane, n-ai putea să le înţelegi, dacă ţi le-aş spune pe toate”. Apoi îngerul m-a băgat înăuntru prin poartă. Drumul de aici şi până la poarta următoare era drept ca o săgeată şi foarte strâmt. La dreapta şi la stânga drumului, pe toată lungimea lui, se vedea o prăpastie adâncă şi înfricoşătoare. Aşa erau şi toate celelalte intervale dintre staţiile acelui drum, numai că drumul de la o staţie la alta devine tot mai strâmt, ajungând la ultima poartă să aibă lăţimea abia a unui picior de om.
După puţin mers, am ajuns la staţia a doua, mai frumoasă şi mai luminoasă decât cea dinaintea ei. Şi aici erau suflete cu însoţitorii lor îngeri şi înger păzitor la poartă. Aici diavolii cu mai multă înverşunare se sileau să oprească sufletele, cărora li se îngăduise să intre prin poartă. Se sileau din răsputeri să le tragă în vreo parte, dar fără izbândă, pentru că sufletele care putuseră intra prin poarta în formă de cruce aici erau ferite de năvala dracilor şi treceau. Îngerul meu împreună cu mine am trecut prin toate aceste porţi. Fiecare staţie era mai frumoasă decât cea dinaintea ei; îngerii care stăteau la intrări erau îmbrăcaţi deosebit şi porţile erau tot mai luminoase, cu cât înaintam de la prima spre cea din urmă.
La poarta staţiei celei din urmă stătea un tânăr preafrumos, asemenea cu îngerul meu conducător. În mâna stângă ţinea o carte, iar în dreapta sabie. Ne-a salutat, plecându-se bucuros şi am trecut înăuntru prin ultima poartă. Aici trecerea era şi mai strâmtă.
Abia am trecut de această poartă şi îndată ne-am aflat într-o mare lumină. Până la ultima staţie, se vedea obişnuita lumină pământească. Deosebirea dintre această lumină şi lumina cea nouă în care intrasem este aşa de mare, ca deosebirea dintre o zi plină cu soare şi noaptea cea mai întunecoasă.
Uimit de puternica lumină, am început să mă uit căutând cu ochii soarele, dar îngerul meu mi-a explicat că am trecut de sistemul solar şi ne găsim sub bolta împărăţiei cereşti, că cerurile strălucesc de la faţa lui Dumnezeu şi că aici nu este niciodată noapte, ci de-a pururi ziuă.
Frica şi cutremurul care mă stăpânise aproape necontenit până în acel loc acum au dispărut şi deodată m-am umplut de o negrăită linişte şi mare bucurie.
Din înălţimea bolţii cereşti se vedea în jos măreaţa privelişte a unui foarte mare oraş. Case, biserici, parcuri şi alte nenumărate frumuseţi cereşti se vedeau peste tot în acest nemărginit spaţiu ceresc şi toate luminau şi străluceau cu o neobişnuită lumină. Privirea mi-a fost atrasă de către două râuri uriaşe, care curgeau domol prin acest oraş. Unul din râuri avea apa albă, iar altul galbenă. Îngerul mi-a înţeles şi de data aceasta mirarea mea şi mi-a explicat că e vorba de lapte şi miere. Uitându-mă la aceste râuri, am observat că din ele se răsfiră un mare număr de mici pârâiaşe, care în curgerea lor se apropiau de toate plantele şi le udau.
Uimit de această privelişte, am simţit în suflet un fel de tresăltare, care fără să vreau m-a făcut să întind mâinile înspre ea. Doream să ating cu mâinile acele lucruri, să le mângâi, dar îngerul meu m-a tras şi am coborât repede din acel loc înalt.
Bucuria şi uimirea mea nu mai aveau margini, văzând toate cele ce ne înconjurau. Nu ştiam unde să mă uit mai întâi. De lângă mine şi până departe, cât puteau cuprinde ochii, mişuna atâta viaţă, cum nu-şi poate închipui cineva să vadă în alta parte, decât în Paradis.
Terenul Paradisului era ca de sticlă şi limpede ca cristalul, iar acele pârâiaşe curgeau la vale pe teren. În jurul nostru la diferite distanţe se aflau preafrumoase case de tot felul de mărimi şi forme. Fiecare era împodobită cu o artă desăvârşită. Mi-au atras atenţia acoperişurile acestor case paradisiace, care se asemănau oarecum cu acoperişurile bisericilor ruseşti cu multe turle. Lumina care le scălda din toate părţile dădea acestor construcţii o şi mai mare frumuseţe.
În jurul acestor palate cereşti se întindeau parcuri uriaşe, pline de copaci minunaţi şi de flori, care răspândeau o negrăită mireasmă şi parfumul lor purtat de o adiere uşoară se revărsa peste tot. Cu uimire am observat că fiecare floare înfloreşte necontenit şi îşi schimbă culoarea şi odată cu aceasta are o nouă şi îmbătătoare mireasmă. Împreună cu aceste plante am văzut şi o mulţime felurită de copaci roditori, împodobiţi cu rod ca cu nişte frumoase panglici. Roadele acestor pomi erau foarte mari şi pline de must, care se vedea cum curge prin ele. Îngerul mi-a explicat că pomii rodesc de 12 ori pe an.
Prin toate părţile Raiului pe unde mă conducea îngerul am văzut o mare mulţime de oameni, de toate vârstele. Bătrânii erau de o frumuseţe desăvârşită şi minunată. Din semnele bătrâneţii păstrau numai părul alb şi barba ondulată, pe când feţele lor erau ca ale unor tineri. Şi mai mult am admirat pe copii, care în multe privinţe se asemănau cu îngerii. Mă uitam cum se jucau diferite jocuri prin parcuri: unii făceau coroniţe de flori şi alte podoabe şi păsările coborau pe umerii lor, băteau din aripi, cântau şi se veseleau de jocurile lor. Am observat că îmbrăcămintea copiilor şi a celor vârstnici nu era la fel şi aveau culori diferite; croiala şi alte amănunte se armonizau plăcut cu felul lor de slujire. În jurul capului, copiii aveau aureole mai mici decât ale îngerilor şi ale sfinţilor. Pentru viaţa lor pământească curată şi virtuoasă, Dumnezeu le dăruise în Rai toate bucuriile.
Împreună cu aceşti locuitori ai Raiului se afla şi o mulţime nenumărată de îngeri. Desăvârşirea şi frumuseţea îngerilor este cu neputinţă a o descrie. Străluceau mai puternic decât soarele şi de pe îmbrăcămintea lor se revărsau lumini ca fulgerele. Îngerii făceau ceată cu tinerii, cu cei în vârstă şi împreună cu ei slăveau pe Dumnezeu. Mergând prin Rai am observat un lucru mai minunat decât toate. Împreună cu îngerul meu umblam neobişnuit de uşor şi foarte repede. Într-o clipă am ajuns la un loc de o minunată frumuseţe ce întrecea prin lumină şi podoabă pe toate cele văzute până atunci în Rai. În faţa noastră, nu departe, la dreapta, se vedeau adunate într-o mare ceată puterile cereşti cele mai înalte. La fel, în partea stângă, se vedeau în cete deosebite una de alta marii aleşi ai lui Dumnezeu. Nu pot găsi cuvinte potrivite pentru a descrie minunatele frumuseţi ale acestora.
În faţa acestei adunări, îngerul meu încetineşte mersul, se întoarce spre dreapta, începe să-mi explice şi să-mi arate cu mâna: „Aceştia sunt îngerii, aceştia sunt arhanghelii”; apoi se întoarce spre stânga şi zice: „Aceştia sunt cuvioşii, aceştia sunt proorocii”. Se întoarce iarăşi spre dreapta şi continuă: „Aceştia sunt heruvimii, aceştia serafimii”. Şi iarăşi îngerul se întoarce spre stânga şi-mi arată cu mâna zicând: „Aceştia sunt monahii, aceştia mucenicii, care au fost munciţi pentru Domnul Iisus Hristos şi s-au învrednicit de slava cerească”. Apoi se întoarce iarăşi spre dreapta şi zice: „Aceştia sunt Apostolii”.
Aici îngerul meu s-a oprit şi din ceata apostolilor s-a desprins Apostolul Petru şi a stat înaintea noastră. În acelaşi timp din stânga apare şi Cuvioasa Maică Paraschiva şi vine alături de Apostolul Petru. Călătorii pe care îi transportasem în acea zi de la Kralievo la mănăstirea Ziţa stăteau înaintea noastră în mare slavă şi strălucire. Pe capete purtau steme strălucitoare şi hainele pe care le purtau străluceau cu o neobişnuită lumină şi podoabă. Pe umărul drept şi pe piept avea coroane nespus de frumoase, care îi împodobeau ca nişte decoraţii. Frumuseţile Raiului erau mai presus de orice desăvârşire. În tot drumul făcut prin Rai, niciodată nu-mi trecu prin minte că o să revăd pe călătorii mei. De aceea, surprins de această întâlnire şi vedere a lor, îi priveam de jur împrejur fără să-mi pot lua ochii de la ei. Din această bucurie duhovnicească, m-au trezit cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Ştii, Duşane, pe cine ai dus cu maşina astăzi?” Fără să-mi ascund bucuria, am răspuns cu mare însufleţire: „Ştiu!”. Apoi Apostolul continuând cuvântul mi-a zis: „De acum să nu mai fii om necredincios, ci credincios şi să te botezi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
Apoi Apostolul a făcut semnul crucii, arătându-mi cum să-l fac şi eu. Când eram copil eu nu făceam semnul crucii corect, de aceea, Apostolul mi-a arătat cum trebuie să-l fac şi apoi a continuat să mă sfătuiască: „În rugăciune să te rogi la toţi sfinţii: la prooroci, la apostoli, la îngeri, la arhangheli, la heruvimi şi serafimi, dar mai presus de toţi la Maica Domnului, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu Maria, a cărei slavă şi cinste este mai mare decât a tuturor îngerilor din Cer. Ea este grabnică ajutătoare, celor ce cheamă ajutorul ei cu credinţă şi rugăciune. De acum să te laşi de obiceiurile rele înrădăcinate în tine şi să sărbătoreşti pe Sfânta Petca-Paraschiva, patroana familiei, care se roagă pentru toţi cei ce ţin sărbătoarea ei. Aceasta pe care ai văzut-o şi o vezi – şi mi-o arătă cu bucurie – şi ţi-a arătat-o sfântul Arhanghel Gavriil. Fericit eşti tu, ai tăi şi toţi care o cinstesc; dar numai aceasta nu-ţi este de ajuns, dacă apoi nu vei merge pe calea arătată de Domnul nostru Iisus Hristos. Şi tu, Duşane, poţi în puţina viaţă cât ţi-a mai rămas, să te mântuieşti prin post şi prin rugăciune şi să ţii până la sfârşit poruncile lui Dumnezeu.”
Cuvintele marelui Apostol au mişcat adânc sufletul meu. Sub puterea acestei învăţături stăteam nemişcat şi ascultam acele lumini ale lui Dumnezeu. Din această stare m-a scos Arhanghelul Gavriil continuând explicaţiile: „Aceştia sunt proorocii lui Dumnezeu, aceştia mucenicii cei mari”. Astfel mi i-a arătat la rând pe toţi şi ei la fiecare prezentare zâmbeau liniştit şi se înclinau uşor.
După această întâlnire, îngerul meu m-a dus mai departe în Rai. Am înţeles atunci că am străbătut distanţe uriaşe şi că ochii mei puteau deosebi la mari depărtări cele mai mici amănunte ca şi cum le vedeam de aproape. În Rai vedeam mult mai bine şi mai departe decât atunci când mă aflam pe nor şi priveam învierea morţilor. Îmi dăduse Domnul această putere în timpul când îmi arăta lumea cea duhovnicească.
Mergând prin Rai am întâlnit nenumărate şi foarte frumoase biserici care erau construite din aur şi împodobite cu pietre scumpe. Uşile lor erau larg deschise şi dinăuntru se auzeau minunatele cântări ale cetelor îngereşti, ale arhanghelilor şi ale sfinţilor de la săvârşirea măreţelor liturghii cereşti. Îngerul meu mă purta peste tot şi unde voia ca să văd ceva mai bine, încetinea mersul, dar nu se oprea niciodată. Nu ştiu cât am mers astfel, când deodată îngerul s-a oprit. În faţa noastră a apărut la o mare depărtare o ridicătură şi deasupra ei o cruce mare. Pe cruce se vedea Domnul Hristos răstignit şi deasupra crucii un porumbel mare cu aripile deschise. Din Cruce se revărsa în toate părţile în chip de raze o lumină orbitoare, iar la baza ei se afla mulţime de îngeri cu multe aripi, arhangheli, apostoli, prooroci şi sfinţi, care slăveau pe Domnul răstignit. În spatele Crucii se vedeau biserici şi clădiri foarte mari. Toate cele văzute erau aşa de luminoase, măreţe şi împodobite încât am rămas mut în faţa acestor frumuseţi cereşti. Atunci, îngerul meu mi-a zis: „Acolo, Duşane, este tronul Domnului, dar nu eşti vrednic să mergi mai departe”.
Apoi îngerul s-a întors şi am ieşit repede din Rai. De acolo ne-a luat iarăşi norul pe care am intrat şi ne-a dus undeva spre apus. De această dată, de pe nor nu se mai vedea partea spre care mergeam. Am avut impresia că nu am călătorit mult în această direcţie, deoarece norul a început să coboare cu mare iuţeală şi ne-a lăsat undeva departe într-un fel de prăpastie. Am ieşit de pe nor şi îngerul m-a băgat într-un loc întunecos, aşa de des şi de negru, cum niciun fel de întuneric nu i se asemăna. Din adâncul acestui infern ne-a izbit o putoare îngrozitoare, din pricina căreia abia mai puteam respira. Simţeam că ne găsim în faţa a ceva înfricoşător, dar nu-mi dădeam seama ce putea fi. Spaima şi cutremurul m-au cuprins în cel mai înalt grad şi m-am alipit de îngerul care mă conducea, ca să mă păzească şi ocrotească în această înspăimântătoare călătorie.
Bănuielile mele s-au adeverit repede, pentru că în adânc a apărut o mare nesfârşită, care ardea cu flăcări înfricoşătoare. În scurt timp am ajuns şi ne-am oprit în faţa ei. Mai târziu, mi-am dat seama că ne aflam pe un loc înalt, în faţa unui lung zid, care ne despărţea de focul cel veşnic şi de chinurile veşnice.
Priveliştea care mi-a apărut în faţa ochilor mi-a tulburat aşa de tare mintea că am rămas ca înlemnit. Ochii mi se învârteau şi frisoane reci îmi străbăteau tot trupul, parcă eram paralizat, simţeam numai că trăiesc. Când m-am uitat iarăşi, am văzut în faţa mea un fel de crater de vulcan, în care fierbea apa sulfuroasă împuţită şi deasupra jucau flăcări uriaşe. „Această mare, mi-a spus îngerul, nu are peste tot aceeaşi adâncime. Acolo unde înălţimea flăcărilor ajunge la 40 de metri, marea este mai adâncă.”
Cuprins de această neînchipuită spaimă, am văzut o mare mulţime de animale înfricoşătoare, care au fost făcute pentru ca muncile să fie şi mai groaznice. Şerpi uriaşi cu unul sau mai multe capete se încolăceau şi sugrumau pe păcătoşi şi îi trăgeau în adâncul acestei mări de foc. Se vedeau şi alte animale cu forme şi mărimi înspăimântătoare, din ale căror guri însângerate ieşeau mâini, picioare şi alte părţi ale trupului omenesc. Printre acestea colcăiau viermi, scorpioni şi alte fiinţe respingătoare, care se mişcau necontenit, săreau ca înnebunite, se aruncau şi năvăleau ca turbate asupra sufletelor osândite în acest loc de chinuri. Se auzeau strigăte, ţipete, tânguiri şi plângere de glasuri ale multor oameni.
În această mare de foc, sufletele omeneşti sunt părăsite ca peştii în apa adâncă. Din toate părţile năvălesc asupra lor nenumărate roiuri de astfel de animale, care îi muşcă, îi rup, îi sparg şi îi sfâşie până la ultima bucată. Iar trupurile îmbucătăţite şi mutilate îşi iau din nou întreaga formă omenească.
Uitându-mă îngrozit la această privelişte, eram gata să cad de frică în acest foc, dar îngerul m-a ţinut şi mi-a zis: „Nu te teme, Duşane. Acum ne aflăm în iad. Aceşti şerpi şi celelalte vieţuitoare respingătoare, care se scaldă în această apă sulfuroasă clocotită, i-a făcut Dumnezeu astfel ca apa clocotită şi focul să nu-i vatăme. Acestea, precum vezi, în veci vor muşca, vor mânca şi vor suge pe aceşti păcătoşi. Toţi împreună vor fierbe şi se vor prăji în foc, dar niciodată nu vor arde, nici nu vor muri.”
Nu puteam suferi priveliştea acestor chinuri şi de multe ori am închis ochii ca să nu le mai văd. Odată nu m-am stăpânit şi am întors capul spre întuneric şi de acolo mi-au apărut nişte fiare negre cu ochi ca de foc şi cu gurile căscate. Urlând au început să zboare în jurul nostru cu o iuţeală uimitoare, făcând un zgomot care cutremura iadul ca nişte trăsnete teribile. Înţelegând starea mea critică, îngerul mi-a zis: „Nu te teme! Aceştia sunt draci pe care îi deranjăm. Nu pot suporta prezenţa noastră, dar nu îndrăznesc să se apropie…” Apoi îngerul a adăugat: „Vezi, Duşane, cum se chinuiesc acum şi aşa se vor chinui în veci toţi cei care nu cred în Dumnezeu, toţi care leapădă Numele lui Dumnezeu, toţi cei care se închină la dumnezei mincinoşi. Adică acei al căror Dumnezeu constă în case, vile, automobile, podoabe, în viaţă degenerată, în stomacurile lor. Împreună cu ei se vor chinui şi acei care cred în Dumnezeu, dar se feresc s-o facă la arătare sau dacă îi întreabă cineva. Veşnicele chinuri îi aşteaptă şi pe acei care nu cinstesc pe tatăl şi pe mama lor şi pe aproapele lor. În acest foc se vor chinui şi acei care în viaţă au iubit mai mult păcatul, precum sunt: mincinoşii, cei ce au jurat strâmb, lacomii, batjocoritorii, răutăcioşii, cei ce urăsc, hoţii, criminalii, desfrânaţii, iubitorii de argint şi cei asemenea lor. Ca să scapi de aceste chinuri, trebuie neapărat să te pocăieşti, să te spovedeşti de toate păcatele tale, când te vei întoarce pe pământ”.
După aceste cuvinte, îngerul m-a apucat de mână şi fulgerător am ieşit din iad.
(va urma)
Citiți și:
Mărturisirile unui copil care susţine că a fost în Rai şi L-a întâlnit pe Iisus
Vor fi 14 zile de foc şi întuneric! Nici îngerii din ceruri nu știu când anume vor veni aceste clipe groaznice…
yogaesoteric
16 septembrie 2017