Vedere din centrul Universului (I)

Un interviu cu Joel R. Primack şi Nancy Ellen Abrams
 de Elizabeth Debold

traducere de Paula Suciu

În ultimele câteva decenii, dialogul cultural pe tema ştiinţei şi a religiei a început să semene tot mai puţin cu o dezbatere savantă şi tot mai mult cu un scandal public. Credincioşi şi atei se ceartă la radio, în publicaţii şi pe toate căile posibile. Miza e mare: Cine suntem noi? De unde venim? Identitatea noastră ultimă ca fiinţe umane e în joc. Suntem oare copiii lui Dumnezeu sau doar accidente întâmplătoare într-un univers indiferent? Cu alte cuvinte, este importantă existenţa noastră pentru cineva mai presus de noi?

În mijlocul acestor polemici aprinse, ceva cu totul remarcabil se naşte din  grupul din ce în ce mai mare al oamenilor de ştiinţă a căror dragoste şi preocupare pentru universul în care trăim ar putea în cele din urmă să lase în urmă aceste dispute. Descoperirea Hubble şi expediţiile spaţiale ne-au oferit imagini extraordinare care ne fac să ne minunăm de universul din care facem parte: nebuloase incandescente din care se nasc stele şi supernove strălucitoare care dau formă elementelor din care suntem alcătuiţi. Universul este cu mult mai vast, mai creativ, mai frumos şi mai misterios decât şi-ar putea imagina cineva. Măreţia realităţii în mijlocul căreia ne aflăm – vastele întinderi ale spaţiului întunecat, distanţele infinitezimale parcurse de către particulele subatomice şi expansiunea spaţio-temporală care se extinde pe durata a miliarde de ani-lumină – nu este mai puţin uimitoare. Un astronom pe nume Carl Sagan a spus cândva: „O religie care recunoaşte măreţia universului aşa cum a fost ea revelată de către ştiinţa modernă ar putea fi capabilă să smulgă rezervele de veneraţie şi sentimentul de evlavie autentic care este cu greu trezit în oameni de credinţele tradiţionale. Mai devreme sau mai târziu o astfel de religie se va naşte.”

Dar pentru ca o astfel de religie să ajungă să se consolideze în inimile oamenilor, ea trebuie să ne spună cum să ne raportăm la această imagine copleşitoare pe care ştiinţa ne-o oferă. Noi unde ne integrăm? Suntem doar nişte simpli martori la spectacolul pe care-l oferă stelele îndepărtate? Chiar şi oamenii de ştiinţă cei mai materialişti ezită în această privinţă, considerând, aşa cum spunea Sagan că, deşi universul poate fi central pentru noi, noi nu suntem centrali pentru el.
Din acest motiv am fost destul de mult intrigaţi atunci când cartea lui Joel Primack şi Nancy Ellen Abrams – Vedere din centrul Universului (The View from the Center of the Universe) – un veritabil tur de forţă al cosmologiei contemporane – a aterizat la noi în birou acum o bucată de vreme. Aceşti autori susţin că fiinţele umane sunt de fapt centrale pentru cosmos şi că ultimele cercetări ale ştiinţei pot demonstra acest fapt. Ei nu vor să spună că ne situăm în centrul geografic al cosmosului, ci doar că avem un rol fundamental în cosmos, împreună cu o varietate de alte dimensiuni fascinante de a căror existenţă abia începem să fim conştienţi.

Dinamica echipă formată din soţ şi soţie este în mod unic capabilă să ne trezească o nouă viziune asupra cosmosului. Primack, un fizician renumit a fost unul din iniţiatorii principali ai teoriei materiei întunecate reci, care este parte integrantă a înţelegerii comun acceptate despre felul în care structurile întunecate ale materiei formează universul. Materia întunecată este o substanţă invizibilă care, aşa cum arată teoria, umple cea mai mare parte a cosmosului şi exercită o forţă gravitaţională asupra materiei pe care o vedem.

În 1988, Primack a devenit membru al Societăţii Americane de Fizică şi a făcut parte recent dintr-o comisie a Academiei Naţionale de Ştiinţă pentru a defini următorul pas pe care NASA ar trebui să-l urmeze în cercetare. Abrams este filosof, istoric al ştiinţei, avocat, analist politic şi compune cântece. Ea a oferit la modul global sugestii despre modul în care naţiunile pot lua decizii politice inteligente în domenii în care cercetarea ştiinţifică este crucială, dar controversată. Însă interesul ei pentru raportul dintre ştiinţă şi mit a fost cel care a condus-o spre acest „parteneriat” fructuos cu Primack. În ultimii zece ani cei doi au predat împreună un curs binecunoscut la Universitatea Santa Cruz din California, intitulat „Cosmologie şi cultură”, curs care a constituit punctul de plecare în cartea lor.

Primack şi Abrams aspiră să schimbe cultura prin intermediul acestei noi viziuni cosmologice. Ei se află într-o misiune eroică de a infuza o viziune nouă, ştiinţifică şi exactă asupra creaţiei, care ne va inspira să facem saltul dincolo de conflictul şi diviziunea care domină la ora actuală pe planeta noastră. „Dacă intenţionăm să parcurgem următoarea perioadă de tranziţie prin care va trece Pământul… într-o stare de echilibru mintal şi în spiritul dreptăţii, va trebui să inspirăm celorlalţi o înaltă creativitate, o profundă responsabilitate şi cantităţi imense de entuziasm şi speranţă” scriu ei. „Pentru a realiza ceea ce par a fi miracole, oamenii au nevoie de idei mari şi inspiratoare.”

Abrams şi Primack susţin că munca lor poate da naştere unei noi spiritualităţi. Conform definiţiei lor, a fi spiritual înseamnă a experimenta legătura noastră cu Universul prin intermediul înţelegerii ştiinţifice. Totuşi, uimirea pură în faţa miracolului existenţei, pe care aceşti doi materialişti convinşi vin s-o împărtăşească, sparge barierele ştiinţei ducându-ne dincolo de acestea. Deşi ei nu vor folosi cuvântul „Dumnezeu”, măreţia viziunii lor ne pune în legătură cu acel fel de minunare pe care oamenii l-au asociat de-a lungul timpului cu tărâmul etern al transcendenţei.

O nouă teorie a Cosmosului

Întrebare: În munca dumneavoastră explicaţi că, pentru prima dată în istorie începem să ne formăm o imagine a universului care chiar ar putea să fie adevărată. Ce putem învăţa despre Cosmos?

Nancy Ellen Abrams: Mai întâi daţi-mi voie să vă ofer o imagine de ansamblu pentru a înţelege ce vrem să facem. În fiecare civilizaţie cunoscută există ideea că aceasta se află în centrul universului. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că oamenii respectivi au înţeles ceva profund despre ei înşişi, dar nu au înţeles niciodată la modul profund universul. Ei doar au privit, au văzut stelele şi le-au interpretat în conformitate cu ceea ce era în concordanţă cu cultura lor. Nu aveau cunoaşterea a ceea ce se află dincolo de stelele vizibile. Ei s-au pus pe ei înşişi în centrul universului, pentru că acest lucru este specific fiinţei umane. În fiecare cultură aceasta este baza înţelegerii realităţii care ne înconjoară, modul în care noi ne integrăm în ea.

Ori în ultimii 400 de ani, încă de pe vremea lui Newton şi Galilei, oamenii n-au mai putut face la fel. În viziunea newtoniană, Pământul este doar o planetă oarecare, a unei stele oarecare, într-un loc deloc special. Deci nu ne mai puteam vedea pe noi înşine ca fiind în centrul universului de acum încolo. Cu toate acestea încă avem religii care se raportează la imagini mult mai timpurii ale universului şi care au fost, într-o mare măsură, în contradicţie cu ştiinţa newtoniană.
De câteva secole avem acest conflict între ceea ce ştiinţa ne-a spus despre locul nostru în univers şi nevoia fiinţelor umane de a explica lumea în care trăiesc într-un mod care să le pună în centrul acesteia şi prin urmare să le dea un sens.

Joel Primack: Însă acum avem această teorie care pune într-o nouă lumină ceea ce ştiinţa a observat în legătură cu cosmosul, pentru a putea pune întrebarea la care oamenii ar dori cu adevărat să ştie răspunsul: Ce înseamnă toate acestea pentru noi?

Î: Care este această nouă teorie? Cum a apărut ea?

Primack: Cosmologia a fost timp de secole sursa de amuzament a oamenilor de ştiinţă. Era domeniul în care raportul dintre teorie şi realitate era practic zero. Existau o mulţime de teorii şi foarte puţine elemente care să ducă la validarea lor. Acest lucru a fost valabil aproape pe tot parcursul secolului XX, până la mijlocul anilor ’90. Atunci au început să apară o mulţime de date noi prin intermediul noilor instrumente – nu doar faimosul telescop spaţial Hubble, dar de exemplu şi satelitul Hipparcos. Nu este la fel de cunoscut, însă acesta ne-a permis să datăm obiectiv vârsta celor mai bătrâne stele. De îndată ce aceste date ne-au parvenit, am realizat că multe dintre presupunerile noastre anterioare erau greşite. Spre exemplu, distanţa celor mai bătrâne stele şi de asemenea şi vârsta lor fuseseră supraestimate; a reieşit că vârsta lor era de 12 miliarde de ani, nu de 16 miliarde aşa cum se credea anterior. În 1997 şi 1998, două echipe independente au descoperit în mod surprinzător că universul se afla într-o expansiune crescândă de circa cinci miliarde de ani. Acest lucru a condus la teoria că trebuie să existe ceva dincolo de ceea ce este vizibil şi care face ca universul să se expansioneze atât de rapid. Am numit acest lucru „energie întunecată”, care este o particularitate a spaţiului, o respingere a spaţiului de către spaţiu, care accelerează expansiunea universului. Din acestea şi din multe alte dovezi am dedus că universul este compus în mare parte din elemente invizibile: energie şi materie întunecată.

Î:Dacă materia întunecată este invizibilă, de unde ştim noi că cea mai mare parte a universului este făcută din ea?

Primack: Oamenii au ajuns încă din anii ’30 la concluzia că materia vizibilă nu este totul. Galaxiile se rotesc mult prea rapid pentru a fi ţinute laolaltă doar de forţa gravitaţională a materiei care este vizibilă ochilor noştri. Multe descoperiri, aparţinând unor oameni de ştiinţă ca Fritz Zwicky, Vera Rubin, Mort Roberts şi altora, ne-au arătat că cea mai mare parte a materiei care alcătuieşte galaxiile este invizibilă. Este ceea ce numim materie întunecată.

Am lucrat asupra subiectului materiei întunecate o bună bucată de vreme. Sunt coautor al materialului iniţial publicat în 1984 care a propus teoria materiei întunecate reci. Până în 1990 aveam puţine informaţii să susţinem această teorie. În lumina noilor informaţii însă, predicţiile detaliate ale teoriei materiei întunecate reci sunt confirmate din nou şi din nou. Nu există informaţii care să nu concorde cu această teorie la nivel macrocosmic. Toate datele confirmă că teoria prezisese radiaţia big-bang-ului, distribuirea galaxiilor, formarea galaxiilor şi aşa mai departe. Predicţiile teoriei au fost realizate cu ceva timp înaintea observării acestor fenomene, iar observaţiile, pe măsură ce apăreau, confirmau predicţiile până în cele mai mici detalii.

Este pentru prima oară când cosmologia se află într-o astfel de situaţie. Acest lucru este firesc pentru o ştiinţă avansată, unde se fac predicţii care se adeveresc ulterior. Însă în cosmologie acesta este un fapt revoluţionar. La fiecare câteva luni primim noi observaţii de mare importanţă, care confirmă mereu predicţiile. Acest lucru ne dă, ca oameni de ştiinţă, încredere că suntem pe drumul cel bun.

Î: Ce este materia întunecată? Cum funcţionează ea?

Primack: Înainte de toate, nu e nimic misterios în modul în care funcţionează materia întunecată, ea funcţionează la fel ca obişnuita gravitaţie. Ceea ce este misterios în legătură cu ea este faptul că universul este în cea mai mare parte alcătuit din această chestie invizibilă. Materia întunecată este prietenul nostru. Ea apare în universul timpuriu cu foarte mici diferenţe de densitate de la un punct oarecare la altul. Diferenţele sunt atât de fine cum ar fi, de exemplu, diferenţa dintre suprafaţa unei mingi de fotbal şi a unei aceleiaşi suprafeţe pe care ar fi o bacterie. Este o diferenţă foarte, foarte fină. Noi credem că acele diferenţe au fost cauzate de fenomene care au apărut la nivel cuantic în etapele foarte timpurii ale big-bang-ului, moment pe care noi îl numim „inflaţia cosmică”.

Gravitaţia însă, amplifică foarte mult micile diferenţe în densitate. O zonă care este un pic mai densă decât ceea ce este în jurul ei se expansionează mai lent. O zonă ceva mai puţin densă decât ceea ce o înconjoară se expansionează ceva mai rapid. În timp ce materia întunecată din acele zone care sunt puţin mai dense decât media se extinde odată cu expansiunea universului, acest lucru se petrece mai lent, astfel că ea devine mai densă decît ceea ce este în jurul ei. Iar partea care devine mai densă se strânge puţin şi devine ca un bulgăre de materie întunecată care nu se mai expansionează. Universul continuă să se expansioneze în jurul ei, însă bulgărele de materie întunecată se opreşte din expansionare. Înăuntrul acelei zone materia obişnuită poate fi atrasă spre centrul materiei întunecate. Pe măsură ce se îndreaptă spre acesta ea începe să se rotească din ce în ce mai rapid, la fel ca o patinatoare având braţele desfăcute, care-şi strânge braţele în timpul unei piruete. Fizicienii numesc aceasta „conservarea momentumului angular”. Este ceea ce cauzează rotaţia galaxiilor. Astfel se obţin aceste splendide spirale ale galaxiilor care, în mod evident, se rotesc. De vreme ce universul a fost într-o continuă expansiune timp de milarde de ani, acele regiuni care încep să devină uşor mai dense se transformă în galaxii – sau grupuri de galaxii pe o scară mai largă. Acele regiuni care devin tot mai puţin dense în comparaţie cu media se transformă în viduri sau regiuni unde universul nu pare să aibă nicio galaxie.
Energia întunecată face ca expansiunea să devină tot mai rapidă pe o scară mai largă. Iar materia întunecată împiedică expansiunea galaxiilor. Ea protejează galaxiile de forţa extraordinar de distructivă a energiei întunecate care risipeşte tot. Din acest motiv îmi place să spun că materia întunecată e prietenul nostru. Materia întunecată menţine în viaţă galaxia noastră şi pe toate celelalte.

Î: Există vreo corelaţie între ceea ce dumneavoastră numiţi energie întunecată şi impulsul creator originar care a generat big-bang-ul?

Primack: Noi credem că da. Dar acesta e unul dintre cele mai mari mistere, deoarece noi nu ştim cu adevărat ce este energia întunecată. Suntem destul de siguri că în stadiile incipiente ale big-bangului, universul s-a expansionat extrem de rapid – aceasta este inflaţia cosmică pe care am amintit-o mai devreme. Nu este vorba despre o expansiune obişnuită, ci de o expansiune exponenţială unde, într-o perioadă dată de timp, mărimea unei regiuni date se dublează şi apoi, în aceeaşi perioadă de timp dată se dublează din nou şi din nou. Acum universul începe să facă aceasta din nou sub influenţa energiei întunecate. Aşa că noi credem că ar putea foarte bine să existe o conexiune între energia întunecată extraordinar de puternică care a generat inflaţia cosmică la începutul existenţei universului şi energia întunecată care operează în zilele noastre.

Î: Deci, în timp ce energia întunecată face ca universul să se expansioneze, materia întunecată adună praful stelar din univers pentru a crea stele şi galaxii. Aşa este?

Primack: Aşa este. Bulgării de materie întunecată ţin totul închegat. Calitatea specială a atomilor obişnuiţi în opoziţie cu materia întunecată este cea care face ca atunci când ei se ciocnesc unul de celălalt, lucru care se petrece în mod firesc din când în când, ei radiază în jur o parte din energia lor şi astfel cad în mijlocul unui bulgăre de energie întunecată. Primele stele au fost create în felul acesta din hidrogenul şi heliul provenit în urma big-bang-ului. Nori de atomi cad împreună, devin foarte denşi şi astfel se transformă în stele. La sfârşitul vieţii lor, o fracţiune minusculă a masei lor devine praf stelar – particule de carbon, oxigen, nitrogen şi alte metale mai grele. Apoi, în generaţia următoare, metalele mai grele pot alcătui planetele care înconjoară stelele.

Noi de fapt putem vedea acest proces având loc chiar acum. Mii de sisteme planetare se formează în momentul acesta. Putem observa acest lucru cu telescoapele noastre spaţiale. Probabil că tot în acest mod s-a format şi sistemul nostru planetar în jurul unei stele de generaţie veche. Acest lucru se poate petrece doar în mijlocul halourilor gigantice de materie întunecată, care sunt cuiburi sferice de materie întunecată. Când îţi imaginezi o galaxie, îţi imaginezi aceste spirale frumoase, dar trebuie să te gândeşti că la o scară de zece ori mai largă decât galaxiile pe care putem să le vedem noi există de fapt aceşti bulgări gigantici de materie întunecată care ţin în realitate galaxiile împreună împotrivă forţei distructive a energiei întunecate, care la o scară mai largă distruge tot ce există. Nancy descrie foarte frumos acest fenomen folosindu-se de o analogie nautică.

Abrams: Uneori în discursurile mele explic acest fenomen în felul următor, pentru că îl face parcă mai uşor accesibil: Imaginaţi-vă că întregul univers este un ocean. Oceanul este energia întunecată care umple întregul univers. În acest ocean navighează miliarde de nave-fantomă de materie întunecată. În vârful celor mai înalţi stâlpi ai celor mai mari nave se găsesc nişte faruri foarte mici de lumină. Acele faruri de lumină sunt ceea ce vedem când privim stelele şi galaxiile din univers. Nu putem vedea nici navele şi nici oceanul. Însă ştim că ele există din teorie, mai precis datorită teoriei lui Joel, cea a materiei întunecate reci.
Pentru că avem această teorie şi această imagine nouă a universului, putem să înţelegem că acele lucruri invizibile sunt acolo şi că acele luminiţe mici nu sunt suspendate. Ele sunt farurile de pe nave reprezentând galaxiile pe care le putem vedea.

În centrul Cosmosului

Î: În această nouă viziune ştiinţifică pe care o prezentaţi – pe care uneori o intitulaţi teoria întunecată dublă, care include energia şi materia întunecată – dumneavoastră afirmaţi că noi ne aflăm în centrul universului şi că trăim vremuri de importanţă majoră. Această centralitate cosmică este cea la care vă referiţi prin sintagma „vedere din centrul universului”. Ne puteţi explica câteva din principalele moduri prin care noi ca fiinţe umane suntem centrale în raport cu universul?

Primack: Să vă enumăr câteva lucruri. Mai întâi, trebuie să menţionez că noi suntem alcătuiţi din cele mai rare substanţe din univers. Atomii constituie doar cinci la sută din materia universului. Materia întunecată are masa de cel puţin cinci ori mai mare decât materia obişnuită. Ceea ce rămâne este energie întunecată. Cel puţin şaptezeci la sută din masa energiei din univers este energie întunecată, ceea ce este cu adevărat misterios.
De aici reiese că atomii sunt relativ rari. Şi aproape toată masa de atomi este alcătuită din hidrogen şi heliu. Toate elementele grele – carbonul, oxigenul, azotul, fosforul, fierul, până la uraniu – sunt generate în stele şi supernove, în explozia ce marchează sfârşitul vieţii unei stele. Aceste elemente grele, după cum spuneam, sunt împrăştiate în spaţiu sub forma prafului stelar.

Noi suntem alcătuiţi din aceste elemente grele. Unii le numesc CHON, de la carbon, hidrogen, oxigen si nitrogen (azot) – cele mai comune elemente în organismele vii. Desigur, nu poţi face fiinţe vii fără o anumită cantitate din alte elemente grele. Toate acestea îşi au originea în stele şi au fost adunate laolaltă în anumite locuri, cum ar fi planeta noastră. Iată din ce suntem alcătuiţi. Toate elementele grele puse laolaltă reprezintă doar o sutime din unu la sută din ceea ce formează universul.

Pentru a demonstra cât de important este locul nostru în univers am creat ceea ce numim Piramida Densităţii Cosmice. Este inspirată din piramida de pe spatele bancnotei de un dolar. La bază are treisprezece rânduri de cărămidă, deasupra cărora se află o piatră unghiulară care pluteşte, având în mijlocul ei un ochi. Toată lumea cunoaşte acest simbol. El a fost pus acolo pentru a reprezenta cu totul altceva – cele treisprezece colonii şi Ochiul Providenţei privind binevoitor către această aventură a unei ţări noi. Însă piramida era un simbol mult mai vechi la momentul când guvernul american a început să-l folosească. Noi am luat acest simbol şi l-am reinterpretat. Vârsta simbolului piramidei reflectă faptul că aceste simboluri funcţionează pentru fiinţele umane. Oamenii le apreciază, rezonează cu ele. Însă interpretarea noastră le face realistice şi precise.

Am reinterpretat piramida pentru a reprezenta întreaga materie vizibilă din univers. Baza grea a piramidei e formată doar din hidrogen şi heliu, exact ca şi compoziţia stelelor. Aceasta e compoziţia aproape a tuturor atomilor din univers. Cu toate că aceştia sunt foarte, foarte uşori, ei tot cântăresc cu mult mai mult decât tot praful stelar care formează compoziţia pietrei unghiulare. Ochiul din interiorul pietrei unghiulare reprezintă viaţa inteligentă – porţiunea de praf stelar care este capabilă să vadă toate aceste lucruri, să reflecteze asupra lor, să-i afle sensurile. Ochiul este cu mult înafara proporţiei în comparaţie cu cantitatea de praf stelar existent. Dacă ar fi să reprezentăm viaţa inteligentă la aceeaşi scară de mărime cu toate celelalte elemente, ea ar fi aproape invizibilă, un punct minuscul în vârful piramidei. Aceştia suntem noi.

După asta am mărit această imagine de pe bancnota de un dolar şi am facut-o mult mai mare. Sub pământ se află o piramidă întunecată imensă, ascunsă, care reprezintă atomii invizibili, materia şi energia întunecată.
Deci chiar dacă suntem foarte, foarte, foarte mici – suntem chiar în punctul cel mai înalt al piramidei – suntem susţinuţi de tot ceea ce se află dedesubtul nostru. Nu am putea exista fără cantitatea imensă de materie întunecată care se află sub pământ sau fără energia întunecată, care este în permanenţă responsabilă cu creşterea întregului univers.

Fiinţele umane se află în centrul universului, iar ultimele dovezi ştiinţifice ne arată acest lucru

Primack: Ne situăm, de asemenea, în mijlocul tuturor scărilor de mărime posibile. Scara umană este aproape exact poziţionată între cea mai mică dimensiune posibilă, uneori numită de fizicieni lungime Planck, şi totalitatea universului vizibil, cel mai mare lucru pe care-l putem vedea. Acesta trebuie că este un adevăr pentru toate formele de viaţă inteligentă.

Î: De ce spuneţi asta?

Primack: Ei bine, cam toţi atomii au aceeaşi dimensiune şi îţi trebuie enorm de mulţi atomi pentru a obţine ceva atât de complex cum este creierul uman, care este cel mai complicat lucru pe care l-am putut descoperi în univers. Nu poţi avea aceeaşi complexitate dacă eşti la fel de mic, să zicem, ca o furnică. Trebuie să fii suficient de mare, trebuie să ai mulţi atomi.
Aţi putea crede că mai mare înseamnă şi mai bun – asta ar însemna că o creatură de dimensiunea unui munte ar fi mai inteligentă decât oamenii. Totuşi, fiinţele de dimensiuni mari, cum ar fi dinozaurii sau balenele, sunt atât de mari încât există o întârziere notabilă între momentul în care ele trimit o informaţie din creier şi momentul în care ea ajunge la coada lor. Este de o importanţă crucială ca informaţia să fie transmisă repede. Nu poţi gândi mai repede decât se poate transmite informaţia. Gândirea se realizează, atât în minte cât şi în supercomputere, la modul că o procesare foarte intensă se produce în zone mici în care datele pot fi transferate dintr-un loc în altul, foarte rapid. Dacă vrei să construieşti un supercomputer mare, trebuie să pui laolaltă multe cip-uri. Însă aproape toată munca se face în aceste cip-uri. Aceasta înseamnă că dacă avem un organism gânditor mare vom avea, de fapt, o comunitate de minţi mai mici. Viteza comunicării – în cele din urmă, viteza luminii, care este cea mai rapidă formă de transmisie a informaţiei – limitează dimensiunea aproximativ la dimensiunea fiinţei umane.

Recapitulând, suntem făcuţi din cele mai rare lucruri din univers. Suntem la mijlocul scării universului, unde lucrurile sunt foarte interesante. Suntem mult mai mici decât galaxiile şi universul. Suntem mult mai mari decât atomii şi particulele subatomice.

Abrams: Am hotărât să dăm un nume acestei zone de mijloc a scărilor de mărime în care se află oamenii. Am ales numele Midgard. Am ţinut să-i dăm un nume pentru că este ceva foarte special. Avem o înţelegere intuitivă despre gama de scări de mărime – de la mărimea unei furnici la cea a soarelui. Pentru majoritatea oamenilor această gamă este realitatea, chiar dacă ea practic nu este realitatea, este numai o părticică din ea. Am ales numele Midgard deoarece în mitologia nordică aşa este numit tărâmul civilizaţiei şi al stabilităţii – lumea umană în mijlocul oceanului planetar. De o parte se află lumea giganţilor, iar de cealaltă lumea zeilor.
Aceasta este, desigur, o viziune metaforică. Nimeni nu trebuie să creadă acum că luăm lucrurile la modul literal, ci metaforic, este o descriere destul de bună a scărilor de mărime din univers. În afara  acestei zone de mijloc se află într-adevăr o lume a uriaşilor – giganţii galaxiilor şi a roiurilor de galaxii a orizontului cosmic. Acestea sunt lucruri la care noi ne putem doar gândi, nu le putem experimenta direct. La fel stau lucrurile şi în lumea microscopică. Suntem în totalitate dependenţi de domeniul minuscul al celulelor şi de cel şi mai mic al particulelor atomice. Acestea au fost primele. Din ele suntem noi alcătuiţi. În acest sens ele sunt, după cum ne place să le numim în cartea noastră, „micii dumnezei“. Noi suntem cu adevărat prinşi între aceste două lumi.
În aproape întreaga istorie a omenirii, nimeni nu a avut ştiinţă de aceste două lumi. Numai Midgard a fost cunoscută oamenilor. Odată cu apariţia aparaturii şi teoriilor moderne, cum ar fi teoria cuantică, am putut fi în stare să spunem „aşa este universul pe aceste scări diferite de mărime“. Acest fapt s-a petrecut de-abia în ultimul secol. Noi avem acum cunoştinţă de domeniul „micilor dumnezei“ şi de cel al giganţilor. Cunoaştem aceste lucruri datorită ştiinţei.
 
Citiţi continuarea interviului:
Vedere din centrul Universului (II)

Articol preluat din revista What is enlightment?

Citiţi şi:

La limitele universului: antimateria

Spiritul ştiinţific, între evidenţă şi negare

yogaesoteric
februarie 2009

Also available in: Français