Vina tăcerii – când a îndura istoria devine complicitate

În emisiunea lui Robert Turcescu „Sub semnul întrebării”, de pe 15 decembrie, de la Metropola TV, excepționalul român Dan Puric a adus pe masă o zicere a lui Albert Camus. Care mi-a oferit un moment de meditație. Îl împărtășesc cu voi. „Unii fac istoria, alții o îndură.” (Albert Camus)

Există o vină care nu strigă și nu se vede. O vină fără gest, fără semnătură, fără urme de sânge pe mâini. Este vina tăcerii. Camus o intuiește atunci când desparte lumea în cei care fac istoria și cei care o îndură, căci între cele două categorii se strecoară o responsabilitate uitată: aceea de a nu fi rămas tăcut.

Cei care fac istoria își asumă păcatul acțiunii. Ei greșesc vizibil, hotărât, uneori monstruos. Dar cei care o îndură poartă un păcat mai subtil: acela de a fi văzut și de a fi tăcut. De a fi simțit nedreptatea și de a fi ales liniștea. De a fi preferat pacea exterioară adevărului interior. Tăcerea, atunci când devine obișnuință, nu mai este protecție. Ea devine complicitate.

Din perspectivă spirituală, omul nu este chemat doar să nu facă răul, ci și să nu-l lase să se petreacă prin absența sa morală. Tăcerea nu este un spațiu gol; ea se umple de ceea ce refuzăm să rostim. Iar când omul tace în fața nedreptății, răul găsește un loc unde să se așeze și să crească.

A îndura istoria poate fi o cruce atunci când este trăită cu conștiință și rugăciune. Dar când îndurarea se preface în amorțire, în resemnare confortabilă, ea încetează să mai fie jertfă și devine renunțare. Nu orice suferință mântuiește. Doar aceea care nu își pierde adevărul.

Cei care tac ajung, fără să vrea, să-și predea libertatea. Încet, aproape imperceptibil, își mută centrul vieții din inimă în frică. Învață să nu vadă, să nu audă, să nu întrebe. Astfel, istoria nu mai este doar ceva ce li se petrece; devine ceva ce li se petrece prin ei.

Vinovăția tăcerii nu constă în lipsa curajului spectaculos, ci în refuzul fidelității față de propria conștiință. Omul este responsabil nu doar pentru ceea ce face, ci și pentru ceea ce lasă să fie făcut în numele lui. Iar tăcerea, în acest sens, este o formă de delegare a răului.

Și totuși, speranța spirituală nu este anulată. Tăcerea nu este un destin definitiv. Ea poate fi spartă printr-un singur act de adevăr: o rostire, o ridicare lăuntrică, o refuzare a minciunii. Nu este nevoie ca toți să facă istoria; este suficient ca fiecare să nu-și mai trădeze sufletul.

Poate că judecata finală nu va fi despre ce am transformat în lume, ci despre unde am tăcut când era necesar să vorbim. Despre câte nedreptăți au trecut prin noi fără să le oprim măcar cu un „nu”. Iar în fața acestei judecăți, istoria mare va tăcea. Va rămâne doar conștiința – singurul loc unde adevărul nu poate fi evitat.

În lumina credinței ortodoxe, această frază capătă o greutate duhovnicească tulburătoare. Istoria nu este doar scena faptelor omenești, ci și locul în care se vădește conștiința fiecăruia. Cei care fac istoria prin putere, decizie sau violență poartă păcatul lucrării rele. Dar cei care o îndură în tăcere riscă un păcat mai puțin văzut și tocmai de aceea mai primejdios: păcatul omisiunii.

În învățătura Bisericii, nu suntem judecați doar pentru răul pe care îl facem, ci și pentru binele pe care nu l-am făcut, deși l-am cunoscut. „Cel ce știe să facă binele și nu-l face, păcat are” (Iacov 4, 17).

Tăcerea în fața nedreptății nu este neutră; ea devine o lepădare a adevărului prin absență. Omul nu mai apără minciuna, dar nici adevărul. Iar această nehotărâre îl scoate din lucrarea luminii.

Cei care „îndură” istoria ajung adesea să-și numească frica prudență și resemnarea smerenie. Dar smerenia nu este fuga de adevăr, ci statornicia în el. A îndura fără mărturisire nu este cruce, ci ocolirea ei. Crucea presupune asumare, durere conștientă și fidelitate față de Hristos, nu simpla supraviețuire într-o lume nedreaptă.

Păcatul omisiunii se naște acolo unde conștiința a fost luminată, dar voința a ales liniștea. Când omul vede nedreptatea, minciuna, abuzul și spune: „nu este treaba mea”, el își retrage sufletul din comuniune. Tăcerea devine o formă de negare tacită a adevărului. Nu prin cuvânt, ci prin absența lui.

Mărturisirea, în sens ortodox, nu este doar un act de spovedanie personală, ci și o poziționare existențială. A mărturisi înseamnă a te poziționa de partea adevărului chiar și atunci când aceasta atrage suferință. Sfinții nu au transformat istoria prin forță, ci prin refuzul de a tăcea. Ei nu au făcut istoria lumii, dar au judecat-o prin lumină.

Cei care tac pentru a-și salva confortul pierd, fără să-și dea seama, libertatea lăuntrică. Pentru că adevărul nerostit nu dispare; el se preschimbă în apăsare, în teamă, în dezbinare interioară. Astfel, istoria nu mai este doar îndurată din afară, ci devine o robie dinăuntru.

În cele din urmă, nu vom fi întrebați câte evenimente am transformat, ci unde am ales să tăcem când conștiința ne chema să vorbim. Mărturisirea nu este eroism public, ci fidelitate tainică. Un „nu” spus răului. Un „da” spus adevărului. Chiar și în șoaptă.

Poate că nu tuturor ne este dat să facem istoria. Dar tuturor ne este poruncit să nu ne lepădăm de adevăr prin tăcere. Pentru că tăcerea, atunci când este aleasă în fața răului, devine ea însăși un cuvânt – și încă unul greu, pe care sufletul îl va duce înaintea lui Dumnezeu.

Domnul să vă miluiască.

Autoare: Zoe Dantes

Citiţi şi:
Zoe Dantes: Teoretic sunteți salvați. Practic, suntem morți!
Tăcerea complice

yogaesoteric
8 ianuarie 2026