de profesor yoga Gregorian Bivolaru
Citiți a doua parte a articolului
După cum am precizat în a doua parte a acestui articol, stările de saturaţie spirituală pot fi recunoscute prin observarea cu multă atenţie şi luciditate a anumitor semne evidente şi caracteristice. Primul simptom, prezentat anterior, este lipsa bucuriei de a trăi. Continuăm acum trecerea în revistă a acestor semne ce însoţesc apariţia stărilor de saturaţie spirituală.
2. Confuzia psihomentală, inerţia, apatia surdă şi depresia
Un alt semn-simptom al apariţiei stărilor de saturaţie spirituală este confuzia psihomentală, inerţia evidentă, apatia surdă exacerbată şi, mai ales, stările din ce în ce mai puternice, acaparatoare, de depresie. Fiinţele umane care se confruntă cu aceste trăiri ajung la un moment dat să hrănească şi chiar să se complacă în tendinţe suicidare. Multe îşi fac foarte mult rău prin atitudinile lor autodestructive, prin modul lor pervers şi bizar de a gândi. Ele provoacă astfel indirect mult rău şi celor apropiaţi.
Yoghinii avansaţi ai Indiei şi marii înţelepţi au indicat ca astfel de fiinţe umane să înceapă neîntârziat să pună în mod atent şi sistematic în acţiune în existenţa lor de zi cu zi Legea dumnezeiască fundamentală a dăruirii oculte. Lor le sunt întotdeauna binevenite acţiunile realizate trup şi suflet, ce implică realizarea altruistă, plină de abnegaţie a metodelor specifice sistemului KARMA YOGA.
Le sunt stringente ca aerul relaţiile amoroase bazate pe iubire reciprocă, pe continenţă sexuală deplină, pe transfigurare şi pe sublimarea în etajele superioare ale fiinţei a energiilor subtile imense ce rezultă în felul acesta. Este bine ca aceste energii să fie ascensionate, focalizate şi acumulate fie (în special) la nivelul centrului subtil fundamental de forţă SAHASRARA, fie la nivelul centrului subtil de forţă ANAHATA CHAKRA, fie la nivelul centrului subtil de forţă AJNA CHAKRA (spre a face să crească stăpânirea de sine şi a arde eventuala karma nefastă din existenţele anterioare).
În cazul unor asemenea fiinţe umane sunt binevenite TAPAS-urile angrenate perseverent şi sistematic pentru trezirea, dinamizarea şi echilibrarea centrilor subtili de forţă sus-menţionaţi. Lor le sunt indicate tratamentele cu plante de leac ce vizează trezirea şi dinamizarea unor stări euforice, echilibrarea psiho-mentală, trezirea şi aprofundarea gradată a comuniunii cu Dumnezeu şi chiar binecunoscutul amestec Humoricus. Este necesar ca toate acestea să fie realizate atent, sistematic, perseverent pentru o perioadă de minim 3 ani.
Pentru astfel de fiinţe umane sunt întotdeauna adecvate şi chiar binevenite TAPAS-urile realizate pe un interval de 120 de zile ce vizează trezirea şi dinamizarea armonioasă a centrului subtil de forţă AJNA CHAKRA. Astfel se trezeşte şi se amplifică gradat capacitatea de control. Se poate utiliza chiar tehnica de LAYA YOGA cu BIJA MANTRA AUM.
Este indicat ca aceste fiinţe umane să postească în fiecare duminică timp de minim 7 ani. În timpul somnului, le sunt binevenite şedinţele de cromoterapie ce alternează lumina galbenă, cea verde şi cea violet. Este important ca ele să se angreneze necondiţionat, însufleţite de o exemplară dăruire, în acţiuni ce vizează ajutorarea copiilor orfani sau activităţile benevole fie într-o grădină, fie într-un cadru natural cu multă verdeaţă. Aceste fiinţe umane vor evita să repete erorile ce le-au caracterizat.
Vor urmări să nu mai experimenteze nu contează ce fel de eşecuri pe calea spirituală. Pentru aceasta, se vor angrena pline de abnegaţie, urmărind să facă din ce în ce mai mult bine, implorându-L pe Dumnezeu să le ajute să devină canale prin care El îşi manifestă pentru ceilalţi oameni Atribute Dumnezeieşti cum ar fi: iubirea, compasiunea, bunăvoinţa, iertarea, blândeţea etc. Procedând astfel, vor anihila în universul lor lăuntric stările de saturaţie spirituală şi se vor purifica din ce în ce mai mult, spre a deveni instrumente divine în şi prin care se manifestă forţa tainică a focului spiritual dumnezeiesc care se va trezi din ce în ce mai mult în fiinţa lor.
3. Pierderea creativităţii; dispreţuirea talentelor înnăscute
Un alt semn-simptom al saturaţiei spirituale arată că fiinţa umană în cauză se îndepărtează fie treptat, fie surprinzător de repede de orice activitate care era anterior considerată a fi divin integrată şi eminamente creatoare. La început îşi pierde creativitatea, focul pasiunilor ei elevate se stinge sau abia mai pâlpâie şi efervescenţa copleşitoare, inspiratoare care cândva o însufleţea se estompează. Ţelurile pure, nobile se risipesc şi sunt înlocuite de rutină.
Entuziasmul ei dispare cu desăvârşire. Aproape totul devine pentru ea o banală modalitate de a câştiga bani sau de a dobândi faimă. Scopul existenţei sale este satisfacerea feluritelor dorinţe materiale. Foamea de bani şi dorinţa aproape obsesivă de afirmare personală trec pe locul întâi. În cele din urmă, o asemenea fiinţă umană ajunge să-şi nege, să-şi desconsidere sau chiar să-şi urască talentele cu care a venit în această existenţă şi să-şi dispreţuiască creativitatea.
Dacă a fost nativ înzestrată cu unele haruri sau dacă a simţit aspiraţia imperioasă de a se exprima şi de a se transforma prin intermediul emoţiilor elevate arhetipale, artistice, va constata că, pe măsură ce alege acest mod de viaţă ce o face să se scufunde în stări de saturaţie spirituală, toate aceste talente sunt înnăbuşite, par că se îndepărtează pentru totdeauna de ea, rămân undeva departe şi îi apar ca o nostalgică amintire pe care urmăreşte să şi-o reprime.
Să presupunem că atunci, cândva, la începuturi, o astfel de fiinţă umană picta cu mult talent, cu entuziasm, însufleţită de aspiraţia altruistă, sinceră de a crea ceva arhetipal, ideal, frumos, sublim. Asta o făcea să aibă stări împlinitoare, elevate. O ajuta să-şi exprime în felurite moduri (ce evidenţiau susţinerea divină) viziunile, multe dintre ele spirituale. Avea atunci destul de clar în conştiinţă şi în suflet sentimentul îmbătător că în felul acesta, acţionând cu abnegaţie şi spontaneitate, dăruieşte celorlalţi ceva pur ce o făcea să intuiască şi să simtă că viaţa ei avea un ţel.
Când se confruntă cu stări acaparatoare de saturaţie spirituală, o asemenea fiinţă umană îşi pierde atât entuziasmul, cât şi viziunea pregnant iluminatoare, divină, inspiratoare. Ea ajunge apoi pe nesimţite să-şi pună întreaga activitate creatoare, altruistă în slujba unor scopuri meschine în care ego-ul domneşte întotdeauna precum un rege tiranic. Asemenea fiinţe umane îşi prostituează talentul şi îl subordonează cerinţelor banale ale celor materialişti, sceptici şi obtuzi. Ele ajung să considere că trebuie să facă de fiecare dată totul doar pentru scopuri egoiste, financiare, comerciale.
La un moment dat devine evident că, de fapt, creativitatea lor originară se converteşte într-o afacere. Ele se îndepărtează de ţelurile pure, sublime şi ajung să piardă din vedere că au intenţionat cândva să exprime în mod spontan şi altruist pura, arhetipala şi dumnezeiasca frumuseţe care le trezea stări pregnante de transfigurare.
În cazul lor creativitatea este pervertită şi dobândeşte o caracteristică schiloditoare eminamente banală, practică, aproape complet lipsită de valenţele spirituale ce existau cândva, la începuturi.
Dat fiind că la începuturi conştiinţa lor a atins unele niveluri sublime, arhetipale, ideale sau geniale, astfel de fiinţe umane ajung ca din când în când să aibă vagi sclipiri de luciditate, ce le fac să sesizeze starea de confuzie, de alienare şi de rigidizare în care se complac. O astfel de priză de conştiinţă poate însă dezlănţui, mai ales când ele au devenit foarte închistate şi pervertite sufleteşte, o paradoxală stare de ură faţă de creativitatea pe care o aveau cândva. Datorită acestui conflict ce se instalează într-un mod viclean, ele ajung să renunţe adeseori cu obidă la acea stare creatoare şi se cufundă pentru o lungă perioadă de timp în negare sau chiar în manifestări aşa-zis artistice, prin care urmăresc să compenseze fără succes puritatea şi autenticitatea pe care au avut-o cândva, dar care de fapt sunt snoabe, excentrice şi în mod vădit aberante.
În acest sens copilul genial din fiinţa lor, îngerul lor inspirator dispare. Până la urmă, astfel de fiinţe umane devin mecanice, se cufundă în rutină şi au tendinţa să se comporte întocmai ca o maşinărie automatică. Un exemplu semnificativ este viaţa multor compozitori care aveau cândva un talent extraordinar, erau capabili de creaţii divin inspirate, geniale, dar au degenerat treptat de îndată ce au început să se ocupe într-un mod silnic, extravagant, snob de genuri de muzică precum metalic, rock, rap, cu toate că în rarele momente de luciditate deveneau conştienţi că ceea ce fac nu este bine şi chiar simţeau în adâncul inimii că nu sunt mulţumiţi de ceea ce fac. Din nefericire, ei nu au putut înţelege ca atare aceste momente de luciditate şi nu s-au oprit, nu au făcut eforturile binefăcătoare adecvate ce ar fi putut să-i ajute să-şi redobândească entuziasmul, talentul primordial, inventivitatea genială pe care le-au avut cândva.
Dacă nu-şi dau seama că de fapt conştientizarea stării cumplite de mediocritate în care se află este o sclipire de geniu de natură să amorseze neîntârziat un proces de regenerare, de revenire la acel moment al începutului, astfel de fiinţe umane se cufundă din ce în ce mai adânc într-o stare cumplită de rigidizare, de osificare, de împietrire psiho-mentală. Cu privire la acest aspect, genialul sculptor român, ce a fost şi un practicant YOGA, Constantin Brâncuşi a spus: „în momentul în care încetăm să mai fim copii, chiar dacă apoi continuăm să trăim, suntem de fapt morţi”.
4. Egolatria
Un alt semn-simptom al saturaţiei spirituale este faptul că fiinţa umană în cauză se retrage din ce în ce mai mult în găoacea micuţă, ridicolă în fond, a propriilor interese meschine. În felul acesta, îşi pierde senzitivitatea elevată, receptivitatea sublimă, pură ce o făcea să intuiască şi să simtă nevoile divin integrate, aspiraţiile sublime, dar şi eventualele suferinţe ale celorlalţi. O astfel de fiinţă umană face eforturi disperate, preponderent egotice, adeseori tiranice şi caută să-şi organizeze viaţa cu o excesivă scrupulozitate. Procedează apoi cu o mare abilitate, într-un mod manipulativ, viclean, astfel încât toţi ceilalţi, dacă se poate tot restul lumii, să nu facă altceva decât să-i servească la nesfârşit propriile interese egotice.
În felul acesta lunecă într-o stare exacerbată de egolatrie. Saturaţia spirituală în care se complace şi se afundă îi amplifică din ce în ce mai mult ego-ul (AHAMKARA). O asemenea fiinţă umană face cu abilitate şi viclenie eforturi spre a folosi tot ce are la dispoziţie pentru a-şi satisface în toate modurile posibile exacerbarea aproape monstruoasă a unei individualităţi egotice, tiranice, plină de fiţe şi limitată.
Când este privită cu atenţie şi luciditate din perspectiva sublimă, pură, înălţătoare a spiritualităţii indiene, apare cât se poate de clar că ego-ul unei astfel de fiinţe umane s-a exacerbat, devenind, în viziunea ei, centrul lumii. Pentru că se complace cu o bizară fervoare într-o astfel de situaţie, ea acţionează astfel încât ca întreaga viaţă să-i depindă în mod fantasmagoric de ceva utopic, iluzoriu, care în ultimă instanţă nu are niciun fel de realitate.
În cazul ei, ego-ul (AHAMKARA) realizează o stranie simbioză cu intelectul care, cu toate că poate să devină puternic, dacă este analizat într-un mod atent, apare ca ceva distorsionat, care nu mai reflectă aproape deloc înţelepciunea dumnezeiască. Intelectul interferează cu organul expansionat al ego-ului (AHAMKARA), făcând să apară drept nişte măreţe realizări propriile proiecţii iluzorii, efemere, amăgitoare.
Ego-ul unei asemenea fiinţe umane creşte şi devine un ego monstruos. Transcenderea unui astfel de ego (AHAMKARA) nu este uşor de realizat, dacă avem în vedere că tocmai fiinţa umană în cauză a făcut astfel încât acest sărman pitic pipernicit să devină un uriaş. Prin datul său specific, ego-ul (AHAMKARA) este doar un pitic. Chiar dacă este un gigant, natura sa caracteristică este întotdeauna cea a unui pitic. Un ego exacerbat apare, în toată hidoşenia sa, întocmai ca un sărman pitic supradimensionat.
O asemenea fiinţă umană va trebui să facă, până la urmă, un efort imens de lungă durată şi aproape supraomenesc spre a-şi transcende şi a-şi anihila ego-ul supradimensionat care, chiar dacă pare a fi un uriaş, este în realitate un greţos pitic.
5. Fanatismul
Un alt semn-simptom al saturaţiei spirituale este că fiinţa umană în cauză este caracterizată de o cumplită rigidizare a gândirii. Aceasta o face să îmbrăţişeze (sau chiar să creeze ea însăşi) anumite dogme penibile, osificate şi unele doctrine utopice care, în viziunea sa aberantă, prezintă un caracter absolut. Poate ajunge chiar la stări exacerbate de fanatism. O asemenea fiinţă umană este în pericol să-şi piardă spontaneitatea şi libertatea interioară. Adeseori, ea nici măcar nu simte că se îndepărtează din ce în ce mai mult de înţelepciunea şi lumina dumnezeiască.
Pe măsură ce stările de saturaţie spirituală se accentuează, ea renunţă aproape oripilată la idealurile divine pline de înţelepciune pe care le-a avut cândva şi ajunge să se simtă ruşinată sau stingherită de principiile veritabile pe care în trecut le-a considerat a fi ţelul vieţii ei. Se teme în mod aberant şi nejustificat că propria existenţă nu va mai putea fi o dovadă vie şi concludentă a căii pe care o urmează sau pe care a urmat-o cândva şi pe care a abjurat-o.
O asemenea fiinţă umană face eforturi lipsite de fundament spre a demonstra, zice-se practic, valorile care în realitate sunt utopii, pe care le afirmă ostentativ. Caută cu o furibundă încrâncenare un refugiu fie în dogmatism, fie în cel mai ridicol fanatism. Se apără apoi cu o turbată încăpăţânare când dogmele ei îngheţate îi sunt atacate.
Ea consideră, datorită prostiei în care se complace, că o fiinţă umană fanatică este cu totul dăruită ţelurilor sau lucrurilor în care crede cu îndârjire. Aceasta nu este adevărat. Căci, dincolo de aparenţe, o fiinţă umană fanatică acţionează aproape întotdeauna cu o vădită teamă, încercând în felul acesta să mai salveze, dacă se poate, corabia ce navighează haotic pe apele oceanului şi despre care ea ştie totuşi instinctiv că pluteşte în derivă.
Fanatismul nu exprimă decât o stare de criză prelungită în care fiinţa umană în cauză se întoarce exact într-o direcţie opusă celei reprezentate de primele sale căutări ale Adevărului, atunci când era animată de o credinţă puternică, pură, ce o determina să se comporte întocmai ca un copil plin de candoare. În cazul său, dezagregarea credinţei pure a început cândva, pe nesimţite, cu mult timp înainte, şi a continuat în inima sa, aşa cum un aisberg se topeşte în apa oceanului pe măsură ce se încălzeşte. În cazul unei asemenea fiinţe umane, expresia ultimă a dogmatismului este cel mai adesea un apogeu al unei mari tensiuni lăuntrice nefaste.
6. Lipsa aspiraţiei spirituale
Un alt semn-simptom al saturaţiei spirituale este că fiinţa umană în cauză îşi pierde în întregime atât aspiraţia, cât şi interesul pentru autoperfecţionarea spirituală. Aceasta se petrece deoarece ea nu mai năzuieşte să-şi expansioneze conştiinţa în nemărginire spre a deveni astfel tangentă cu Infinitul. Îşi pierde complet interesul de a-şi purifica inima, de a-şi lumina conştiinţa prin intermediul înţelepciunii dumnezeieşti, de a-şi vindeca şi de a-şi trata cu multă bunăvoinţă trupul, de a-şi armoniza şi de a-şi perfecţiona relaţiile divin integrate cu semenii, cu întreaga natură şi mai ales cu Macrocosmosul – trupul tainic al lui Dumnezeu Tatăl.
O asemenea fiinţă umană îşi orientează din ce în ce mai mult atenţia către felurite aspecte şi detalii ce sunt, dincolo de aparenţe, superficiale şi lipsite de o reală valoare.
De cele mai multe ori, după o anumită perioadă de timp, ea trăieşte stări accentuate de confuzie ce o fac să se confrunte cu felurite conflicte lăuntrice, unele sfâşietoare, apoi alunecă în stări depresive şi, în cele din urmă, se confruntă cu riscul sinuciderii.
Starea din ce în ce mai accentuată de rigidizare, de osificare ce survine la asemenea indivizi care s-au angrenat cândva pe calea spirituală este, din nefericire, un fenomen straniu adeseori întâlnit. În marele labirint al vieţii de pe această planetă există mult mai multe fiinţe umane decât ne-am putea imagina ce se învârt într-un astfel de labirint fără noimă şi sens. Acest fenomen tainic este numit de marii iniţiaţi procesul indescriptibil al stingerii focului.
Când flacăra abia mai licăreşte în universul nostru lăuntric, trebuie să aspirăm să o facem să crească, să devină mai mare, mai puternică şi, mai mult decât atât, trebuie să realizăm eforturi susţinute adecvate spre a ne cuceri şi depăşi limitările, conştientizând cu multă luciditate şi detaşare ceea ce este esenţial să conştientizăm, controlând şi surmontând greşelile, erorile, obişnuinţele nefaste, penibile, şi viciile. Când reuşim aceasta, constatăm în mod direct, practic, exemplar că focul cel pur dumnezeiesc din noi ajunge să strălucească din ce în ce mai mult cu o mare intensitate. El devine plin de efervescenţă, exemplar, purificator.
Stările de saturaţie spirituală nu pot surveni la o fiinţă umană ce aspiră în mod sincer şi frenetic să dobândească realizarea ultimă de Sine, revelarea Sinelui suprem nemuritor ATMAN, care se dăruieşte total şi necondiţionat în aceste eforturi susţinute şi adecvate ce vizează nu numai cucerirea, ci şi transcenderea deplină a ego-ului (AHAMKARA), ce ne limitează şi ne paralizează, făcându-ne să ne complacem într-o stare net inferioară, larvară.
Citiţi continuarea articolului.
Citiți și:
Entuziasmul – exaltarea sufletului către Dumnezeu
Recunoaşteţi fără încetare aspiraţiile spirituale care există în universul vostru lăuntric!
yogaesoteric
22 septembrie 2016