Vlad Voiculescu declanşează «revoluţia» neoliberală a managementului spitalicesc

 

Medicalnet.ro: Ordonanța de adio a domnului Voiculescu

Unul din lucrurile cele mai parșive pe care le poate face un politician (fie el un politician mai mic și mai nereprezentativ, cum este domnul Voiculescu, fostul ministru al Sănătății) este acela de a amesteca chestii bune și chestii rele într-un act normativ care urmează a fi votat sau aprobat cu toate acestea la grămadă.

Astfel, când persistența fostului guvern aflat la guvernare după momentul electoral era la fel de probabilă precum calificarea României la Cupa Mondială, oamenii se apucau să reformeze. Se dorea reformarea managementului spitalelor. Întâmplător reformarea managementului spitalelor este un lucru bun. Și, la fel ca oricine altul, putem crede că managerul ar trebui să fie competent, cinstit și să nu facă politică de niciun fel la locul de muncă (în afara politicii spitalului, desigur).

Că veni vorba de competență și de performanță, trebuie să ne amintim cu toții faptul că sistemul nostru de sănătate fiind de fapt ca extracție, funcționare și cutume comunist, eficiența și performanța la noi se judecă diferit decât în America. Pentru cei care nu cred că sistemul este comunist le voi atrage atenția că se bazează pe principiul socialist „Luăm de la toți după posibilități și le dăm la toți după nevoi”, ceea ce nu se poate practic, deci efectul este că nu prea dăm la nimeni mare lucru. Oamenii plătesc pentru sănătate prea puțin și din puținul pe care îl dau, o parte este deturnată în scopul atingerii obiectivului dintotdeauna a elitei politice, respectiv cel mai mic procent de PIB pentru sistemul sanitar din Europa.

Eficiența la nivel spitalicesc în România în context nu se bazează, cum s-ar crede, pe diagnostice mai exacte, pacienți mai bine tratați, timpi de așteptare mai mici sau altele asemenea ci, pur și simplu, pe manipulare de date statistice și de DRG, acoperirea spatelui la orice control, mimarea cât mai bună a interesului pentru pacienți cu minimalizarea costurilor de îngrijire ale acestora.

Un spital bine condus în zilele noastre produce bani din internări cât mai multe (eventual peste capacitatea fizică de a interna), a căror complexitate poate fi manipulată din calculator, și care oferă cât mai puține analize scumpe pacienților. Practic se măsoară, ca acum 50 de ani, „realizărili” la hectar și hectarele, nu pâinea de pe masa beneficiarilor.

În context, sigur că un altfel de management și o altă viziune ar fi folositoare deși, probabil, nu ar merge decât odată cu transformarea și punerea pe baze reale a întregului sistem. Criterii de internare aplicabile fără limitări. Plata pe procedură, pe analiză și pe medicamentele folosite și nu pe cine știe ce sumă arbitrară iese din înmulțirea internărilor cu complexitatea cazurilor (în viziunea australiană a DRG). Ambulator performant, decontat integral, pentru rezolvarea cazurilor care pot fi rezolvate fără internare. Și probabil multe altele la care eu nu mă gândesc pentru că eu nu am stofă de manager.
Dar la noi ar putea veni și cel mai tare manager din America, în fața sistemului nu ar putea decât să facă exact ce fac ai noștri.

În context, ce s-a gândit dl Voiculescu să facă? Să ia și el o măsură, înainte de plecare. Să nu mai fie, domle, oameni politici la conducere în spitale (fapt care nu este neaparat rău, dacă nu am ști cu toții că probabil și pe viitor tot cu voie de la prefectură sau de la minister se vor face numirile).
Să nu mai fie cumetrii. Perfect asta, doar că nu pricepem ceva: până acum erau cumetrii și voi doar vă uitați la ele? Ce v-a ținut să intrați, fără ordonanță de urgență, ca un cuțit încins în unt, atunci când ați văzut cumetrii, legături mafiote cu firme, contracte oneroase și altele asemenea? Adică dați o lege de tip „Nu mai fura, hoțule” cu aerul unei mari descoperiri personale când, de fapt, taman voi, guvernul și taman tu, fostul ministru al Sănătății, ar fi trebuit să identificați și să dați afară, fără o lege nouă, pe managerii vinovați de asta?

Dar cel mai mult ne place paragraful Tolontan al legii. Acea găselniță care sună aşa: „Până în acest moment, exista obligaţia managerilor din spitalele clinice de a fi cadru universitar sau medic primar. Această măsură îngrădea în mod nejustificat accesul la această funcţie…”.
Din nou precizăm că nimănui nu îi place prea mult gerontocrația și tirania câte unui domʼ profesor din sistem. Și că poate cineva, cumva, ar trebui să reglementeze mai clar anomaliile de la acest nivel.

Mai credem, de asemenea, că activitatea de management ar trebui să fie asumată ca o activitate în sine care nu merge în paralel cu cea medicală. Ca atare nu credem că cei care aleg să lucreze ca manageri mai trebuie să consulte sau să opereze în afara situației improbabile că, după ce au muncit ca niște robi în spital 8 ore pe zi ca să îl managerieze, mai au energia necesară să se ducă la vreun centru privat ca să își completeze veniturile oferind și servicii medicale.

Pe de altă parte însă, buni sau răi, acestea sunt vârfurile medicinei. Medicii primari și cadrele didactice. Ei sunt, cel puțin teoretic, măcar până vom inventa alt mod de măsurare și de apreciere a competenței medicale, cei mai buni. Așa că nu era absolut nimic nejustificat în a promova acești oameni în detrimentul celor care nu au atins nivelul lor profesional la conducerea instituțiilor medicale.

Posibil ca viziunea ministerială să fi tins spre un sistem medical cârmuit de economiști, ingineri cu competențe în domeniu managerial, băieți deștepți cu școala vieții, absolvenți ai cursurilor de management de la vreuna din facultățile din Deva sau ziariști implicați de la Gazeta Sporturilor.

Unii suntem prea bătrâni ca să simţim că asta ar fi ceva bun și continuăm să credem că, în măsura în care se găsesc medici doritori să își asume managementul vreunei unități sanitare (și mirarea constantă este că se găsesc) aceștia ar trebui să o facă prioritar. Poate ne înșelăm, poate nu. Fapt este că genul acesta de schimbări necesită dezbatere și nu doar semnătura unui ministru efemer, aflat în plin proces de terminare a mandatului.

Răzvan Constantinescu: DE CE ESTE ABERANTĂ ORDONANŢA PRIVIND MANAGERII DE SPITALE?

Aşa cum foarte bine sublinia doctorul Constantin Cucu într-un articol recent, „unul dintre lucrurile cele mai parșive pe care le poate face un politician (fie el un politician mai mic și mai nereprezentativ, cum este domnul Voiculescu, fostul ministru al Sănătății) este acela de a amesteca chestii bune și chestii rele într-un act normativ care urmează a fi votat sau aprobat cu toate acestea la grămadă.”

Exact! În asta constă ticăloşia: vopseşti o ordonanţă de urgenţă cu principii frumoase, cu „la vară o să fie cald”, cu prevederi logice, benefice (cum ar fi transparenţa, reforma, publicarea proiectelor de management ale candidaţilor, unele aspecte legate de incompatibilitate etc.) pentru a impresiona sufletele candide din presă, dar strecori şi porcării inacceptabile (le vom trece în revistă în cele ce urmează). Scopul: acapararea managementului spitalicesc şi oferirea lui pe tavă unor companii care sunt de mult în aşteptare.

Acelaşi fenomen care s-a încercat (deocamdată fără succes) cu SMURD-ul şi cu piaţa asigurărilor de sănătate. De asta a fost adus Vlăduţ, ce să facem?

1. Mai întâi să stabilim despre ce vorbim.
Prima remarcă se referă la o confuzie edificatoare pentru priceperea presei noastre de astăzi: Prevederea ca un manager de spital să fie cadru universitar de predare sau medic primar este în prezent valabilă numai pentru spitalele universitare. Cu alte cuvinte, ea operează la Cluj, Iaşi etc., dar nu la Codlea, Huşi, Tulcea…

2. Această prevedere este logică atât timp cât acele spitale sunt implicate direct şi decisiv în procesul de instruire al studenţilor şi rezidenţilor, iar managementul şi viaţa spitalicească, situaţia din saloane şi laboratoarele de investigaţii sunt influenţate masiv de acest aspect. Numai un „tehnocrat” poate crede că un spital universitar este ca o fabrică, mofturile precum demersul didactic fiind elemente secundare care pot fi programate după orele de „producţie”.

De altfel, profesorul Vasile Astărăstoae, fost Preşedinte al Colegiului Medicilor din România, iniţiase un proiect (destul de înaintat, dar care nu a fost dus la îndeplinire până ce autorul a fost neutralizat) de trecere a spitalelor universitare sub managementul unitar al universităţilor de medicină, cu atât mai mult cu cât majoritatea medicilor (în unele unităţi, exclusiv) sunt cadre universitare, iar majoritatea echipamentelor de investigaţie şi tratament sunt achiziţionate, de-a lungul timpului, aproape exclusiv din fondurile UMF-urilor, aparţinându-le, din punct de vedere contabil, acestora. Iniţiativa era justificată de necesitatea unei coordonări a tuturor spitalelor din centrele universitare pentru evitarea disfuncţionalităţilor legate de curiculă, orar, programe, dotări, circuit al studenţilor, rezidenţilor şi pacienţilor etc.

Ca exemplu, profesorul de chirurgie plastică Dragos Pieptu face un inventar al managerilor spitalelor ieșene: „din 16 spitale, 3 ies din discuție (Militar, Mitropolie, privat); dintre cele 13 rămase, numai 4 au manageri UMF-işti, iar dintre cele 9 cu non-UMF-işti, 5 sunt conduse de economiști.” Domnul fost ministru Voiculescu vroia să-i excludă, deocamdată, pe cei 4 din 13 (16). Asta era problema sistemului medical românesc!

3. Deşi numeroase studii – în special din SUA, ţara cu managementul sanitar considerat a fi cel mai evoluat – arată că managerii medici sunt mai performanţi decât managerii economişti, „tehnocraţii” implantaţi insistau cu aducerea unui management extern pentru spitalele noastre. Proaspăta OUG nu numai că permitea oricui să poată deveni manager, asta nu era chiar o problemă, dar excludea cadrele universitare de predare prin prevederea că managerii vor putea preda sau opera doar după orele 16 (până atunci ocupându-se exclusiv de problemele de management). Cu alte cuvinte, stupizenia ajunge până la a considera că orarul universităţilor putea fi modificat, transformând studenţii la medicină în seralişti, astfel încât un director de curs sau un şef de lucrări să-şi ţină orele de curs şi stagiile după orele 16, și, de asemenea, pacienţii care aveau ghinionul să fie ai managerului urmau să fie operaţi în faptul serii! Cine ar renunţa la meseria lui pentru a deveni manager? Poate un medic sau un profesor din cale-afară de tehnocrat! Acesta este un bun exemplu pentru utopia limitocrată a decidenţilor „de laborator” – şcoliţi sub clopote de sticlă şi fără legătură cu realitatea – care, deşi (poate) bine pregătiţi teoretic, nu fac faţă, din cauza lipsei de experienţă în viaţa reală, stârnind stupoare sau ilaritate la orice mişcare. Cui trebuiau să lase locul actualii manageri care nu vor accepta să-şi facă meseria la ceas de seară şi nu vor mai participa la concursuri? Alo, Olanda, se aude?!

4. Spre deosebire de o uzină sau o bancă, domnule Voiculescu, ori un colhoz, un spital nu are (sau, poftim, are în măsură infimă) griji privitoare la pieţe de desfacere, marketing, know-how, strategie de piaţă, creşterea productivităţii muncii etc., iar contabilitatea sanitară este extrem de simplă! Puteţi pricepe asta? Particularitatea managementului spitalicesc este că are drept dificultate majoră, predominantă, aspectele legate de resursa umană. Vă vine să credeţi sau nu, factorul uman, psihologia specifică a tagmei medicale joacă un rol determinant în buna funcţionare a unei unităţi spitaliceşti. Nu aprovizionarea cu tifon, nu repararea trotuarelor, nu văruirea saloanelor ori spălarea veceurilor (ca să vorbesc pe limba ministerială), nici măcar lupta permanentă cu furtul CAS la decontări nu sunt elementele determinante pentru un bun manager de spital, ci armonizarea relaţiilor dintre factorii umani, organizarea activităţii acestora, a circuitului bolnavilor, a secvenţializării gesturilor medicale. Ştiu că este greu, nu s-a învăţat asta la cursurile de scurtă durată ale London School of Economics. De asta sunteţi consternaţi când constataţi că (citez): „99% dintre managerii de mari spitale din Occident nu ar putea deveni niciodată manageri ai spitalelor noastre, pentru că nu sunt nici medici primari și nici cadre universitare în medicină”. Exact! Chiar dacă ar putea deveni, nu ar face faţă. Deloc. Din motivele expuse în acest paragraf. Pentru că spitalul universitar nu este unitate de producţie, dar mai ales pentru că sistemul medical românesc are încă unele particularităţi legate pregnant de specificul arealului. S-a mai făcut un pic de lumină?

5. Viziunea mecanicist-stahanovistă a tehnocraţilor este reflectată şi de prevederea aberantă ca funcţiile de şef de secţie să fie scoase la concurs. Cu alte cuvinte, un asistent universitar poate (dacă are cine să-i facă un proiect frumos colorat sau dacă are un unchi în industria pharma) să devină şeful (pe linie profesională!) unui profesor universitar, de la care, în urmă cu câţiva ani, a învăţat carte, cu care mai ieri a dat examen. Ce nu pricep roboţeii ăştia cu soft virusat este că şefia de secţie, ca şi directoratul medical, sunt funcţii profesionale, nu administrative (precum cea de manager): contează experienţa în meserie, reputaţia medicală, prestigiul academic, nu abilităţile comerciale ori organizatorice. În prezent, în spitalele universitare, funcţia de şef de secţie revine, cu avizul UMF-ului, medicului cu cel mai înalt grad universitar ori celui cu vechimea cea mai mare; nu avem asistenţi universitari (chiar geniali, ca domnul Baciu, propus iniţial ca ministru la Sănătate) care să fie şefi în secţiile în care există conferenţiari şi profesori (că nu degeaba şi-au obţinut aceste titluri). Viziunea paralitică tehnocrată este aşa: „Bă, şeful trebuie să organizeze, să rentabilizeze! El trebuie să fie economist de la Spiru Haret sau de la ecologişti, ca doamna Prună, nu figurant de ăsta, de la umefeu! Managerul trebuie să facă tabelaşe, de pacienţi să se ocupe şpăgarii, clar?!”

6. Şi prevederea ca managerul de spital să nu poată avea o funcţie în conducerea unui partid politic (iniţial, prevederea era flagrant neconstituţională: se interzicea inclusiv calitatea de simplu membru de partid!) este stupidă. În afară de Sorin Oprescu, nu s-a auzit de alt manager de spital care să fi avut şi o funcţie de conducere într-un partid. Dar nu ştim care ar fi problema. Ca să nu mai vorbim că un şef de filială se poate suspenda fără probleme din acea funcţie pe perioada manageriatului, asta neinducând vreo protecţie faţă de eventualele influenţe „malefice” în deciziile manageriale. Mă rog, o tâmpenie. La fel ca şi interdicţia cu incompatibilitatea soţ-soţie în funcţiile de conducere ale aceluiaşi spital. Nu mai bine am îmbunătăţi sistemele de control? Că alea ar depista şi eventualele „şmecherii” pe care un manager le-ar face nu în favoarea rudelor, ci în favoarea prietenilor. Dar ofițeri acoperiți, precum în Justiție și presă, pot fi manageri de spital, domnilor tehnocrați? Nu stabilim și aici vreo incompatibilitate? Ca să nu mai câștige Siveco toate licitațiile pentru softuri care să nu funcționeze.

7. Ok, am înţeles, îi urâm, la grămadă, pe „profesorii doctori”, aceia care formează „Mafia din sănătate” (apropo, care sunt ăia?, cu nume şi prenume, că toţi freelancer-ii vorbesc despre „hoţia” şi „tirania” profesorilor universitari de medicină la general, fără a particulariza, sfârşind prin tradiţionalul „Jos Arafat!”), chiar dacă tot ei ne scot rudele din necaz, tot ei fac de atâţia ani, din rahat, bici – pentru a menţine la suprafaţă şi în performanţă un sistem sanitar lovit din toate părţile, mai cu seamă în media – în ciuda subfinanţării cronice intenţionate faţă de care niciun deontolog de ăsta slab şcolarizat şi prost informat nu protestează.

Dar cine ne garantează că economiştii din import nu vor constitui şi ei mafia lor care să înlocuiască mafia existentă şi atotpotentă, „a halatelor albe”, a nemernicilor de profesori universitari corupţi şi dictatori, a dinozaurilor care „iau toate deciziile”, a „dumnezeilor fără Dumnezeu”? Cum ar fi o mafie conectată cu cea a industriei pharma… Asta este problema, că actualii manageri au nişte şcoală în spate, sau faptul că nu avem sisteme de control capabile de a stopa abuzurile sau corupţia indiferent de cine ar ocupa vremelnic o funcţie sau alta? Că omul este om, indiferent dacă-i medic, economist, ajutor de funcţionar la Erste Bank sau redactor cu problemele sanitare la HoitNews!

Postludiu: Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii a depăşit cu mult numărul modificărilor/amendărilor permise pentru a mai putea fi în vigoare. Din acest punct de vedere, modificarea repetată a acesteia capătă nuanţe de ilaritate juridică.

DCNEWS/ Val Valcu: Voiculescu, marele blat. Cine îl sprijină din umbră

În realitatea de pe Facebook, clocotește reforma: o bătălie gigantică se duce cu baronii, bubuie bombele de presă, conspirații tenebroase pândesc vajnicii reformiști care luptă până la unu, unu și ceva, după care se odihnesc puțin, fiindcă seara au o sesiune de chat online.

Pentru puștii recenți, care descoperă în fiecare zi o revoluție devastatoare, cum este apa caldă din baie și gaura din covrig, fostul ministru Vlad V. Voiculescu părea a fi un adevărat titan, mai Titan decât parcul dintre Bd. Liviu Rebreanu, str. Lunca Bradului și intrarea Odobești.

De ce îi făcea presa statuie? Era campanie, ordin, habarnam-neală? Treaba lor. De ce îi făceau jocul ipoteticii săi „dujmani”, rectorii din Sănătate, baronii, oamenii sistemului, asta ar fi interesant de aflat.

Iată cum devenea cazul:
Vlad V. Voiculescu a demonstrat că stăpânește bine tehnicile de PR. Când nu poți rezolva o sarcină simplă, când nu poți face ceva concret, îți identifici un inamic, de regulă unul aparținând unei minorități, inventezi pericole ascunse, la nivel macro, gigantice și te bați cu ele, demonizând „străinul”, „trădătorul”, pentru a atrage masele de partea ta.
Concret: proiectele pentru spitale regionale din bani europeni n-au început. Niciun transplant pulmonar n-a fost realizat în mandatul dlui Voiculescu. Situația medicamentelor lipsă n-a fost clarificată. Nu s-a făcut nimic pentru revitalizarea ANM, nici nu a pornit bătălia să aducem în țară Agenția Europeană de profil, evacuată din Londra după Brexit.

„Revoluție în managementul spitalelor.” Chiar așa?

În schimb, a fost rezolvată prin OUG problema conducerii spitalelor și a secțiilor din spitale. La cât se cunoaște în presă din declarațiile oficiale (dezbaterea, la tehnocrați, nu este necesară, ajung like-urile), pare că nu este nimic nou sau revoluționar.

Conducerea spitalelor nu va mai fi încredințată doar universitarilor (ăștia sunt răii, corupții, baronii). Ok, dar încă din 2006 am avut directori de spital tanchiști, siderurgiști, economiști ș.a. Pe de altă parte, cu zeci de instituții de control pe cap, cu ANI, cu presă, cu scandaluri, nici nu mi se pare că universitarii se mai bat pentru a conduce spitalele. E mai mult pe dos: după ce ajunge câte unul director sau secretar de stat vrea să intre în ierarhia universitară.

„Excludem politica din sănătate.” Zi să-ți zic!

Excludem politica din spitale prin OUG, se lăuda fostul guvern! Cum e asta? Inițial s-a spus că nu mai au voie directorii să dețină carnet de partid, ceea ce era neconstituțional. În textul final a ajuns că nu mai au voie să dețină funcții de conducere în partide. Nu e rău, dar nici nu rezolvă nimic: de la Oprescu încoace nu a mai fost un șef de partid-director de spital. Așa-zisa măsură reformistă dă bine pe Facebook, dar nu are o miză.

„Afinii de gradul patru.” Oi, oi, oi!

Urmează, în ordonanță, o serie de prevederi prin care se aruncă anatema conflictului de interese asupra directorilor de spitale, peste legislația ANI, până la afinii de gradul patru. Poate o fi legal, avocații și judecătorii știu mai bine, poate necesar, dar moral cum stăm cu conflictul până la afinii de gradul patru în cazul fostului ministru? Din două surse se afirmă că nu este în relații bune cu vărul său, fost șef în industria de medicamente. Dar OUG pe care tocmai a publicat-o știe asta?

Habar n-ai tu!

Aceeași ordonanță se referă și la șefii de secții. La început, aceștia erau văzuți drept manageri, nu drept medici. Poate așa e în sistemul bancar, dar în spitale ideea este fundamental greșită. Secția de spital prestează activități medicale, deci nu poate fi condusă decât de medici. Altfel, e ca și cum ai pune un economist să conducă un batalion, în armată. Cât despre „deschiderea” pe care o oferă OUG în spitalele universitare, unde orice cadru didactic va putea fi șef de secție… susținerea arată doar că Vlad V Voiculescu nu cunoștea sistemul.

Adică, șeful de lucrări sau asistentul care va conduce secția unui spital universitar învață, la facultate, de la profesor, iar în spital îl conduce pe acesta cu mână de fier? Pe de altă parte, profesorii, mult prea ocupați, inclusiv cu activități didactice care cad sub incidența legislației ANI, nu se mai bat să conducă secțiile, ca pe vremuri. Dimpotrivă, s-a ajuns la unele spitale să nu existe candidați pentru șefia de secție. Reglementarea este, deci, prea puțin utilă și mult prea tardivă.

Mihaela Rădulescu, asistenta medicală din juriu

Cât privește susținerea concursului de management în fața publicului, aceasta este doar o manevră de PR: PR-ul fostului ministru, dar și al viitorilor candidați. Dacă tot e spectacol, să facem „Românii au talent” pentru spitale, cu vot prin sms și Mihaela Rădulescu, îmbrăcată în asistentă medicală, la pupitru.

Ordonanța servită pe post de reformă sanitară nu rezolvă însă două probleme fundamentale privind directorii de spitale: competența și motivarea. De exemplu, în cazul în care concurentul care se clasează pe primul loc nu se mai prezintă, automat devine manager cel clasat pe locul doi, dacă a luat notă de trecere. Deci, poți ajunge director cu nota cinci, dacă ai cheița de la spatele iepurașului care a concurat de fațadă.

În concluzie, nu putem vedea gestul unor rectori/directori de a polemiza cu ministrul pe tema acestei OUG decât ca parte dintr-o conspirație pentru promovarea lui Vlad Voiculescu. Uitați cum luptă baronii cu reforma! Mai contează că aceasta n-a avut încă loc?

DCNEWS: Ordonanță manageri spitale. Ciuvică îl face praf pe Voiculescu: NESIMȚIRE

Fostul guvern a adoptat o Ordonanță de Urgență care îi privește pe managerii de spitale. Modificările vizau, de exemplu, felul în care sunt numiți conducătorii spitalelor. Din acea ordonanță de urgență aflăm că se vor face licitații pentru posturile de manager ale spitalelor sau că un manager nu va mai putea fi și doctor decât după ora 16:00. De menționat că ordonanța de urgență a intrat în discuție fără dezbatere publică, totul fiind practic în secret.

Mugur Ciuvică a spus că este inadmisibil ce a făcut guvernul Cioloș.
„Ce mi se pare mie cel mai rău lucru este nesimțirea guvernului Cioloș de a da o Ordonanță de urgență cu o lună înainte să-și încheie mandatul, el fiind un guvern tehnocrat, neales direct de cetățeni. Vrea să reformeze sistemul sănătății… Nici măcar un guvern ales nu face o reformă cu o lună înainte de a-și încheia mandatul. Obama a făcut Obamacare în urmă cu patru-cinci ani, nu cu o lună înainte să vină Trump în locul lui. Este o chestiune de bun-simț. Nu schimbi radical niște legi într-o țară cu o lună înainte să pleci acasă. Acest guvern își permite să facă schimbări pe care niciun guvern politic din lume nu le-ar face”, a spus Mugur Ciuvică la Antena 3, în emisiunea La ordinea zilei.

„Vlad Voiculescu a ONG-izat Ministerul Sănătății, nu l-a politizat. El e tehnocrat-ONG-ist. Și-a adus toți colegii acolo. Ideea că un ministru venit de nicăieri, fără să se consulte cu nimeni, dă o ordonanță de urgență peste noapte prin care schimbă sistemul sănătății… este o golănie tehnocrată”, a mai zis Mugur Ciuvică.

Citiți și:
Sistemul cardurilor de sănătate, eşuat lamentabil în alte ţări europene, este impus cetăţenilor români. Cui şi pentru ce serveşte?
Progresiştii încalcă din nou Constituţia. Primul protest împotriva legii Big Brother a dosarului medical electronic

yogaesoteric
15 ianuarie 2017