Vocea Internetului: Mișcarea lui Vexler nu a fost o scăpare nervoasă și nici un accident. A fost un act deliberat, făcut într-un moment calculat. Dar pe acestea nu ai cum să le rupi, Vexlere! Mihai Eminescu – Doina (două variante necenzurate)

Vexler a rupt afișul cu Eminescu
și întreaga mișcare s-a preschimbat într-un circ administrativ.
Nu mai contează cine a făcut legea sau ce prevede
contează gestul, simbolul
și ce stupid ajută la consolidarea inevitabilului.

În fața unei astfel de grotescă performanță, omul rațional se întreabă
dacă mai există un punct de sprijin, o logică,
sau dacă totul e doar o serie de coșmaruri împachetate în proceduralitate
și depuse în Parlamentul României.

Loc în care rămâi cu o tristețe rece:
Eminescu, simbolul neamului,
sfâșiat de un gest pueril,
iar noi, martorii,
suntem condamnați
să asistăm la absurditatea voinței de putere,
a unui alogen,
care substituie legea, rațiunea
și chiar respectul pentru trecut
cu o manifestare goală,
un act de exhibiționism.

Totul se reduce la o glumă amară,
la cacealmaua unui joc de gleznă
pe care îl numim politică.

Și nu mai ai niciun refugiu:
știi că legea va trece, iar gestul va rămâne
ca un memento al goliciunii morale.

Vexler a rupt afișul.
Noi am rămas cu amintirea unei țări
care se lasă mutilată cu zâmbetul pe buze.

Da. L-a rupt. Gestul este real și public.
Dar important este ce a fost acel gest
și ce rol a jucat.

Nu a fost o scăpare nervoasă
și nici un accident.
A fost un act deliberat,
făcut într-un moment calculat,
într-un context încărcat simbolic,
cu camerele pornite.
Un gest de marcare a terenului.

Ruperea afișului cu Eminescu
nu a avut ca țel
combaterea unui exces cu adevărat real.
A avut rolul de declanșator emoțional.

Să mute discuția din zona juridică,
unde legea avea vulnerabilități și critici legitime,
în zona morală,
unde orice obiecție poate fi discreditată rapid ca suspectă.

În acel moment,
mesajul nu a mai fost „apărăm legea”,
ci „uitați-vă cine sunt cei de partea cealaltă”.

Din clipa aceea,
dezbaterea nu mai era despre formulări vagi,
despre riscuri de interpretare,
despre precedent.
Era despre cine e cu „binele” și cine e cu „răul”.

Asta explică de ce, ulterior, legea a trecut fără probleme.
Nu a mai contat dacă legea ar fi avut argumente juridice slabe sau discutabile.
Nici dacă existau fisuri procedurale, contradicții sau riscuri de interpretare arbitrară.

Totul a devenit irelevant în momentul în care cadrul dezbaterii a fost manipulat și închis.

„Închiderea cadrului” înseamnă că s-a construit
o realitate simbolică și emoțională în jurul legii,
care a determinat modul în care orice reacție ulterioară a fost percepută.

Orice opoziție rațională, orice obiecție bazată pe argumente,
s-a preschimbat automat în defect moral
sau aliniere cu „dușmanul” simbolic pe care gestul comis de Vexler îl desemnează.

Gestul de rupere a afișului cu Eminescu este exact tipul de intervenție
care redefinește cadrul:
nu mai discuți despre textul legii,
despre amendamente sau consecințe juridice;
discuți despre cine e cu binele și cine e cu răul,
cine respectă simbolurile naționale și cine nu.

Orice contra-argument devine irelevant,
căci cadrul percepției publice a fost deja stabilit:
legea trebuie să treacă,
iar cine o contestă riscă să fie delegitimizat moral.

Prin urmare, succesul legii nu provine din soliditatea argumentelor,
ci din controlul asupra cadrului simbolic:
emotiv, moral și mediatic.

Legea trece „fără probleme” nu pentru că merită,
ci pentru că opțiunile de contestare au fost neutralizate
înainte de a putea conta.

Cine mai cere nuanțe după un astfel de gest
riscă să fie asociat simbolic cu ceea ce afișul ar fi reprezentat,
indiferent dacă asocierea e falsă.

De aceea afirm cu siguranță că a fost o cacealma.
Se vede și din mimica feței lui Vexler.

Nu în sensul improvizației,
ci în sensul regiei.

Un gest mic, făcut de un om și mai mic,
dar suficient pentru a securiza votul,
a bloca reexaminarea reală
și a face promulgarea inevitabilă.

Nu Eminescu a fost miza.
Ci neutralizarea oricărei opoziții rezonabile.

Restul a fost procedură.
Constituție. Termene. Automatism.
Legea oricum trecea.
Gestul a fost doar asigurarea că va trece liniștit.

Și atunci vin și spun:
„Vexlere, pe astea nu le mai poți rupe.
Dar dacă insiști, le poți aduce în prezent.
Le poți încărca cu valoare emoțională.”

Mihai Eminescu – Doina (două variante necenzurate):

Autor: Valentin Pelerin, preluare de pe facebook

Citiţi şi:
Ghilotina de catifea: Legea Vexler și instituirea cenzurii penale în România 2025. De la „anularea votului” la „anularea omului”
Legea Vexler: O armă ideologică împotriva Sufletului Românesc – Cenzură deghizată în lupta cu „extremismul”

 

yogaesoteric
17 ianuarie 2026