Vorbeşte-mi despre moarte

fragment din cartea Bardo Thödol – Cartea tibetana a eliberării prin ascultare,
în traducerea şi adaptarea Angelei Mayer şi a lui Marius Petre

Moto: „Numai ce nu-ţi poate fi luat de moarte
putem spune că este cu adevărat real. Orice altceva este iluzoriu
 şi este format din aceeaşi substanţă din care sunt formate şi visele.” – Osho

Conform lui Herodot, părintele istoriei, strămoşii noştri geto-daci se credeau nemuritori. Pentru ei, moartea nu era decât o cale de a merge la zeul lor suprem Zalmoxes. De aceea, moartea unui dac însemna pentru ei un prilej de bucurie, o sărbătoare.
În zilele noastre cu toate că nu reprezintă un sfârşit al fiinţei, ci  continuarea sub alte forme a existenţei acestuia, moartea este văzută ca un eveniment tragic. Omul se desparte de ceea ce îi era familiar, devine altceva, nu mai este alături de cei dragi. În concepţia poporului român moartea este acceptată ca o condiţie umană de care nimeni nu poate scăpa.

Religia budistă susţine faptul că omul este captivul unui ciclu nesfârşit de morţi şi renaşteri în funcţie de KARMA acumulată în timpul vieţii. Aşadar, pentru budişti există mai multe vieţi, iar moartea nu este decât o etapă de trecere între ele. Faptele bune sau rele săvârşite de ei într-o viaţă anterioară, constituie KARMA ce se oglindeşte în starea materială şi în virtuţile vieţii actuale. Budiştii cred în reîncarnare, cred că trupul nu constituie decât vasul în care se dezvoltă sămânţa sufletului. În filozofia indiană ciclul nesfârşit al reîncarnărilor poartă numele de SAMSARA.
Aşadar omul este răspunzător pentru calitatea vieţii pe care o duce, şi nu destinul, alte zeităţi sau demonii. Universul este locul unde se desfăşoară nenumăratele renaşteri ale fiinţei umane, într-un spectru care merge, în mod firesc, de la evoluat la mai evoluat.

Atitudinea în faţa morţii
„Moartea nu este o negare a vieţii, ci este un proces necesar evoluţiei”                                        

Din nefericire există două atitudini extreme în faţa morţii. Unii au o stare de disperare, iar alţii o stare de exaltare. Există persoane care proslăvesc moartea, şi sunt cunoscute cazuri de tineri care s-au sinucis pentru că erau convinşi că moartea este ceva minunat, o evadare din viaţa lor deprimantă. Ceilalţi trăiesc permanent, conştient sau nu, o stare de frică de moarte, angoasantă şi paralizantă. Fie că ne temem de ea şi refuzăm să o privim în faţă, fie că o romanţăm, trebuie să înţelegem că moartea nu este nici deprimantă şi nici exaltantă, ci pur şi simplu este un fapt al vieţii. Pentru cel care s-a pregătit şi a avut o practică spirituală consistentă, moartea nu vine ca o înfrângere, ci ca un triumf, ca o încoronare a momentului cel mai important al vieţii. Moartea este sigură pentru cel care se naşte şi naşterea este sigură pentru cel care a murit, dacă nu a atins desăvârşirea. Frica paralizantă îl face pe om şi mai muritor. Dacă nu învingem puţin câte puţin această frică nu vom realiza succese notabile în practica noastră spirituală, pentru că majoritatea stărilor spirituale autentice implică o stare de transcendere a realităţii cunoscute şi deschiderea faţă de realitatea spirituală, fiind asemeni unei „mici morţi”.
 
Pentru majoritatea oamenilor este dificil să mediteze asupra fenomenului morţii (cum este cazul iniţierii în Bardo Thödol), pentru a se gândi asupra vieţii lor. Gândiţi-vă la oamenii „de carieră” care muncesc ani la rând, după care trebuie să se pensioneze, doar pentru a constata că nu ştiu ce să facă cu ei înşişi, pe măsură ce îmbătrânesc şi se apropie de moarte. Oamenii au convingerea că nu au timp pentru o practică spirituală constantă, pentru că problemele vieţii le „înghit” întreaga energie şi tot timpul. Ei nu realizează cât timp irosesc cu lucruri fără nicio importanţă şi că meditaţia i-ar învăţa tocmai să îşi structureze într-un mod înţelept viaţa, să îşi aranjeze în mod corect priorităţile şi să devină mai eficienţi în tot ceea ce întreprind. Practica spirituală, la fel ca şi cele mai mari realizări în domeniu, necesită efortul cel mai tenace, răbdarea cea mai adâncă şi timpul cel mai îndelungat. Puneţi în căutarea voastră cât mai mult discernământ vă stă în putinţă, deoarece calea spirituală cere mai multă inteligenţă, mai multă cumpătare şi mai mult bun simţ, decât orice altă disciplină, căci este „în joc” Adevărul Suprem.

Unul dintre principalele motive pentru care perspectiva morţii ne produce atâta suferinţă este faptul că ignorăm adevărul nepermanenţei. Buddha spune: „Singurul aspect peren al vieţii este schimbarea!” Vrem cu disperare ca toate să continue neschimbate, încât ne forţăm să credem că lucrurile vor rămâne mereu la fel. Dar aceasta este o amăgire, pe care din nefericire mulţi dintre noi îşi clădesc viaţa. În mintea noastră, schimbările echivalează întotdeauna cu pierderi şi suferinţe. Dar nu este mereu aşa. Unii oameni pe care-i întâlnim în viaţă, la început pot părea neprietenoşi, iar după ce ajungem să-i cunoaştem mai bine, par mult mai simpatici. La fel este şi cu schimbările. Nu ar exista nicio şansă de a cunoaşte moartea, dacă aceasta s-ar petrece o singura dată, la sfârşitul vieţii. Dar, datorită necesităţii, existenţa nu este nimic altceva decât un dans al schimbării, al nepermanenţei.
 
De ce nu ne mai amintim existenţele anterioare? Pentru că oamenii, dacă şi-ar aminti tot răul pe care l-au făcut în existenţele anterioare, ar fi foarte nefericiţi, iar viaţa ar decurge în umbra amintirilor triste şi a remuşcărilor. Este preferabil ca această existenţă să pară singulară, pentru a extrage maximum ca experienţă din ea. Să nu uităm că sufletele mai evoluate au amintiri sau intuiţii din existenţele anterioare. Suntem îngroziţi de perspectiva schimbării, îngroziţi în fond de viaţă, căci a învăţa să trăieşti înseamnă a învăţa să accepţi schimbarea. O suferinţă prelungă înaintea morţii este rezultatul acţiunilor anterioare realizate de fiinţa respectivă, această suferinţă având ca scop răscumpărarea unor greşeli pe care acea fiinţă le-a făcut, răscumpărare realizată cu scopul de a evolua. Evoluţia în lumea fizică nu este posibilă fără suferinţă. Starea de demenţă senilă, care apare la bătrâni, arată că sufletul părăseşte temporar corpul fizic pentru a se familiariza şi mai mult cu lumile astrale şi a se pregătii de marea trecere. Apropiindu-se de moarte, Buddha a spus: „ Dintre toate urmele, a elefantului este cea mai mare. Dintre toate meditaţiile profunde, cea asupra morţii este cea mai importantă.”

Importanţa momentului morţii

„Nu ar trebui să ne temem de moarte, ci de o viaţă irosită.”

Motivul pentru care clipa morţii conţine o oportunitate excepţională de eliberare de ciclul încarnărilor este că atunci se manifestă în mod natural şi de o manieră vastă şi splendidă natura esenţială a fiinţei, anume Lumina Clară Originară. Dacă în acest moment crucial suntem capabili să recunoaştem această Lumină, vom atinge eliberarea de ciclul renaşterilor. Momentul morţii este de o importanţă majoră în ceea ce priveşte şansele multiple de evoluţie a sufletului, care se află pe acest prag. Dar revelaţia adusă de moarte este direct proporţională cu gradul de evoluţie al fiinţei respective. Gradul de evoluţie spirituală a fiinţei umane este direct proporţional cu gradul de familiarizare cu adevărata natură a minţii atins, prin practica spirituală, în timpul vieţii. Eforturile spirituale din această viaţă sunt esenţiale. Singurul lucru pe care îl avem cu adevărat este imediatul, clipa de faţă.

Toate tradiţiile vorbesc despre faptul că această viaţă umană este un dar extraordinar şi că are un potenţial pe care cu greu putem să ni-l imaginăm măcar. Dacă irosim prilejul de a ne transforma oferit de această viaţă, ar putea trece un timp foarte lung înainte de a ni se oferi altul. Există o povestire tibetană plină de tâlc care subliniază aceasta. Este vorba despre o broască ţestoasă oarbă, care rătăceşte pe fundul unui ocean de dimensiunea universului. Pe apă pluteşte un inel de lemn, pe care valurile îl poartă de colo-colo. La fiecare o sută de ani, broasca ţestoasă iese la suprafaţă. Budiştii spun că a te naşte ca fiinţă umană este dificil, dar a avea şansa să ajungi să fii iniţiat pe o cale spirituală autentică este mai dificil decât îi este broaştei să nimerească accidental cu capul în inelul de lemn. Şi mai rari sunt cei care, primind învăţătura spirituală autentică, o înţeleg şi o aplică. Se spune că sunt la fel de rari ca stelele în plină zi.

Existenţa umană este cu totul excepţională pentru că ea este cea care ne oferă posibilitatea de a transcende rezonanţele cu toate cele şase tărâmuri ale existenţei şi a ne elibera.  La cei mai mulţi dintre oameni, KARMA şi emoţiile negative umbresc capacitatea de a ne intui natura intrinsecă a minţii şi natura Realităţii. În consecinţă, ne agăţăm de fericire şi de suferinţă ca de nişte realităţi şi în acţiunile noastre stângace şi ignorante, continuăm să plantăm seminţele naşterii noastre viitoare. În momentul morţii, două lucruri au importanţă: ceea ce am făcut în timpul vieţii şi starea noastră mentală din acel moment, al doilea aspect fiind definitoriu. Chiar dacă am acumulat multă KARMA negativă, dacă suntem cu adevărat capabili să ne transformăm inima în clipa morţii, aceasta ne poate influenţa decisiv viitorul şi poate schimba KARMA, căci momentul morţii este o oportunitate excepţională pentru a realiza un salt spiritual. Legat de aceasta, Dalai Lama a oferit următorul sfat: „Fie că aveţi o anumită credinţă religioasă sau nu, este foarte important ca în momentul morţii mintea sa vă fie liniştită. Din punct de vedere budist, indiferent dacă persoana care moare crede sau nu în renaştere, renaşterea ei există, aşa că o minte liniştită, chiar dacă este neutră faţă de aceste adevăruri spirituale este foarte importantă în momentul morţii.”

Prin urmare, starea noastră mentală atunci când murim este de cea mai mare importanţă. Dacă murim într-un cadru mental pozitiv, ne putem îmbunătăţii viitoarea naştere, în pofida KARMA-ei noastre negative. Dimpotrivă, dacă suntem tulburaţi şi chinuiţi, aceasta poate avea un efect nociv, chiar dacă ne-am folosit bine viaţa. Aceasta înseamnă că ultima emoţie şi ultimul gând dinaintea morţii au un efect determinant extrem de puternic asupra viitorului nostru imediat. Mintea este foarte sensibilă în momentul morţii şi ultimul nostru gând sau ultima noastră emoţie se pot amplifica în mod disproporţional, întunecându-ne întreaga noastră percepţie sau din contră, într-o situaţie fericită, luminându-ne. De cele mai multe ori, oamenii mor aşa cum au trăit. Au trăit în linişte şi armonie, aşa vor muri; au trăit într-o stare de agitaţie şi de conflict interior, vor muri neîmpăcaţi cu sine şi într-o stare de tulburare lăuntrică. Moartea este un moment excepţional pentru fiecare suflet pentru că ea reprezintă o infinitate de posibilităţi care i se deschid fiinţei umane. Este momentul unei enorme şi rodnice puteri, când un singur lucru contează: cum anume este mintea noastră. Lipsită de suportul corpului fizic, mintea ni se revelează aşa cum este şi cum a fost întotdeauna: arhitectul realităţii noastre.

O dată ce aţi fost iniţiaţi în natura minţii şi o recunoaşteţi, aveţi cheia pentru a o recunoaşte din nou. Dar aşa cum trebuie să păstraţi fotografia şi să o priviţi iar şi iar, ca să fiţi siguri că veţi recunoaşte persoana pe care o aşteptaţi la aeroport, la fel trebuie să aprofundaţi şi să stabilizaţi prin practică constantă recunoaşterea naturii minţii. Atunci ea se întipăreşte atât de bine, devine într-o asemenea măsură parte din voi înşivă, încât nu mai aveţi nevoie de fotografie, recunoaşterea fiind imediată şi spontană. Prin urmare după o practică susţinută de recunoaştere a naturii  minţii, când în momentul morţii răsare Lumina Clară Originară, veţi fi în stare s-o recunoaşteţi şi să vă contopiţi cu ea, la fel de spontan cum aleargă un copil nerăbdător în poala mamei sale.

Dacă până în momentul morţii, sau chiar în momentul morţii, realizăm natura minţii noastre, ne putem purifica într-o clipă întreaga KARMA ce ne-a mai rămas de ars şi vom putea pătrunde în vastitatea purităţii primordiale a naturii minţii şi vom atinge eliberarea. În prezent, mintea ne este prinsă în năvodul „vântului KARMA-ei”, ceea ce face să nu avem o stare reală de libertate. În momentul în care ne separăm de corpul fizic avem şansa, prin simpla recunoaştere a naturii minţii noastre, de a atinge iluminarea sau chiar starea de eliberare. Budismul afirmă că viaţa şi moartea există în minte şi nicăieri altundeva. Mintea este relevată ca bază universală a experienţei, creatorul a ceea ce numim viaţă şi moarte. Moartea este momentul celui mai important test spiritual. În momentul morţii nu putem scăpa de cine suntem cu adevărat. Indiferent dacă ne place sau nu, nivelul nostru spiritual din acel moment ne este revelat. Momentul morţii este asemenea trecerii unei graniţe, este ca o călătorie într-o altă ţară, pe care dacă reuşim să o explorăm înaintea morţii, prin rugăciune şi meditaţie, ne va fi uşor ulterior să ne orientăm şi vom elimina momentele în care ne vom simţi debusolaţi şi pierduţi. Vorbim, în general, de două timpuri de moarte. Moarte violentă, numită astfel datorită faptului că survine prin evenimente violente, cum sunt accidentele şi moartea naturală, numită astfel datorită faptului că se produce atunci când are loc epuizarea duratei naturale a vieţii, asemeni unei lămpi rămase fără ulei.
 
Morţile violente sunt uneori necesare pentru a accelera evoluţia anumitor fiinţe care nu avansează. Şocul indus de moartea violentă este de aşa natură încât produce o forţă de reacţie care acţionează asupra sufletului, determinându-l să progreseze. Adeseori sufletul respectiv se revoltă, încearcă să înţeleagă de ce trece printr-o astfel de experienţă, iar a urmări să înţelegi de ce treci prin această experienţă deja înseamnă o creştere din punct de vedere spiritual. Adeseori, morţile violente apar la persoane care sunt implicate într-un sector al vieţii lor, tocmai ca o lecţie foarte drastică de detaşare. Dacă moartea violentă este rezultatul unui sacrificiu eroic, cum, de exemplu, este cazul celor care mor apărându-şi patria, la şocul respectiv se adaugă şi meritele actului de curaj şi de devotament, reprezentând un imens salt spiritual.

Ajutorul pe care putem să-l oferim unei fiinţe dragi, care a decedat

Este foarte dificil să nu plângi când te afli lângă patul de moarte al unei persoane dragi. Sfătuim pe toată lumea să facă tot posibilul ca să rezolve cu muribundul problema ataşamentului şi a durerii înaintea morţii: plângeţi împreună, mărturisiţi-vă afecţiunea, iertaţi sau cereţi-vă iertare, luaţi-vă rămas bun înaintea momentului propriu-zis când fiinţa respectivă părăseşte planul fizic. Pe cât posibil familia şi prietenii trebuie să aibă o atitudine cât mai senină când persoana „pleacă”, căci în acel moment conştiinţa muribundului este foarte vulnerabilă. Cartea Tibetană a Morţilor spune că plânsetele şi lacrimile la căpătâiul unui muribund sunt resimţite de acesta ca „tunete şi grindină”. Calităţile corpului mental care-l fac atât de vulnerabil în acest moment de trecere –claritatea, mobilitatea, sensibilitatea şi clarviziunea – îl fac în acelaşi timp deosebit de receptiv la ajutorul din partea celor vii. Faptul că nu are o formă fizică îl fac mai uşor de îndrumat. Perioada cea mai eficientă pentru practicile spirituale în folosul celor care au murit sunt primele şase săptămâni după ce persoana respectivă a decedat, cu un accent deosebit pe primele 21 de zile. În această perioadă cei care au decedat au o legătură mai puternică cu lumea noastră, ceea ce-i face mai accesibili pentru ajutorul nostru.

Dar indiferent dacă săvârşiţi sau nu vreuna dintre aceste practici pentru a ajuta persoana dragă care a murit, nu uitaţi că în aceste momente conştiinţa acestuia are o stare acută de clarviziune; simpla transmitere a unor gânduri bune va fi cât se poate de benefică. Putem să ne imaginăm raze enorme de lumină emanând de la Buddha – şi/sau de la fiinţe divine, revărsându-şi asupra acestuia toată compasiunea şi binecuvântarea. Trebuie să vizualizăm acest torent de lumină coborând asupra persoanei decedate, purificând-o complet şi eliberând-o de confuzia şi durerea părăsirii corpului fizic. Şi cu toată inima şi mintea ne mai imaginăm că persoana care a murit se dizolvă în lumină, iar conştiinţa ei, acum vindecată şi eliberată de orice suferinţă, se înalţă pentru a se contopi indisolubil şi pentru totdeauna cu mintea înţelepciunii Buddha-şilor. Este de o mare importanţă ceea ce facem şi cum gândim după moartea cuiva şi are un impact foarte mare asupra viitorului sufletului respectiv.

Există o legătură puternică între moartea unei persoane, locul morţii ei şi de asemenea momentul morţii, mai ales în cazul celor care au avut o moarte violentă. În acest moment de trecere, moment al devenirii, conştiinţa celui mort traversează experienţa morţii în fiecare săptămână, în exact aceeaşi zi.  Aşa că trebuie să urmărim să ajutăm persoana decedată în toate cele 49 de zile care urmează marii treceri, dar mai ales în aceeaşi zi a săptămânii în care acest eveniment s-a produs. În tradiţia tibetană, practicile şi ritualurile se desfăşoară regulat în fiecare a şaptea zi după moarte, sau dacă familia îşi poate permite, în fiecare zi din primele 49 de zile. Tibetanii consideră a patra săptămână de după moarte ca deosebit de importantă, deoarece unii spun că majoritatea oamenilor obişnuiţi nu rămân în această stare intermediară mai mult de patru săptămâni. Săptămâna a şasea este şi ea considerată un punct critic, deoarece se crede că în general, 49 de zile este perioada maximă a şederii în bardo (deşi nu este vorba aici de zile solare). O altă festivitate importantă şi ceremonie de ofrande se ţine la un an după moartea persoanei.
Citirea cu glas tare  a Cărţii Tibetane a Morţii (Bardo Thödol) de către un apropiat al celui care realizează marea trecere, constituie un mare ajutor, ca o ultimă şansă pe care o are muribundul în această existenţă. Învăţătura Thödol are ca scop trăirea iniţierii sau rechemarea învăţăturii Ghidului spiritual în amintirea celui care părăseşte lumea fizică, căci învăţătura spirituală nu este în fond nimic altceva decât iniţierea sa în viaţa din Bardo, la fel cum iniţierea celui viu nu este nimic altceva decât o pregătire pentru viaţa de dincolo. Acest „dincolo” nu este deloc un dincolo al morţii, ci o răsturnare a convingerilor, un dincolo psihologic, sau cum ar spune un creştin: o mântuire de legăturile lumii şi ale păcatelor. Mântuirea este o absolvire şi o eliberare dintr-o stare de întuneric şi inconştienţă, o propulsare către o stare de iluminare, de detaşare, de depăşire şi de triumf total asupra limitărilor vieţii.

Citiţi şi:
Preceptele esenţiale ale maeştrilor înţelepciunii
Reînvierea marelui yoghin Sri Yukteswar şi revelaţiile sale uluitoare

yogaesoteric
octombrie 2008

Also available in: Français