Vremea adevărului, vremea limpezirii. „E cumplit când oameni din Biserică se vădesc robi ai logicii lumii, ai spaimei, şi devin propagandişti ai liniei oficiale…” (II)

„… care nu urmăreşte decât să întărească controlul asupra fiinţei”

Continuarea interviului cu Părintele Ciprian Grădinaru din Huldenberg, Belgia

Citiţi prima parte a interviului

Virgiliu Gheorghe: Părinte, trăim vremuri tulburi, în care suntem bulversaţi de informaţiile din jur. Ne e greu să rămânem concentraţi la rugăciune. Nu ştiu să mai fi auzit vreodată atât de multe păreri şi ştiri pe un singur subiect. Cum faceţi faţă avalanşei de informaţii?

Părintele Ciprian Grădinaru: Îmi cer iertare pentru ceea ce voi spune, dar simt nevoia să fac referire la câteva experiențe personale. Când am intrat în Biserică, acum douăzeci și ceva de ani, am simțit ca pe ceva firesc și necesar să renunț la orice formă de mass-media, ca la un mediu ostil Duhului delicat și smerit al lui Dumnezeu. Am simţit mereu mediul virtual ca pe o barieră în calea legăturii autentice cu Domnul şi cu aproapele meu, ca pe un handicap ‒ „prin extensia tehnologică adusă relaţiei”, după expresia lui McLuhan ‒ pentru orice tip de relaţie. Am trăit mereu asta ca pe un dar de la Domnul, căci niciunul dintre duhovnicii mei nu mi-a impus nici alegerea asta, nici cele ulterioare, legate de noile „provocări” ale vieții sociale: Facebook, Instagram ori alte rețele sociale. Cu atât mai mult le-am simțit nocive pentru viața duhovnicească după ce am devenit preot, oricâte argumente și îndemnuri pe linia activismului bisericesc am primit.

Nu judec pe nimeni care nu-mi împărtășește opinia. Dar mult m-a mângâiat când am găsit în cartea despre Sfântul Siluan atitudinea lui față de mass-media vremii. Într-o discuţie cu un părinte care citise ceva într-un ziar şi îi cerea părerea despre subiectul respectiv, Sfântul Siluan i-a spus că lui nu-i plac ziarele, căci citirea ştirilor întunecă conştiinţa şi împiedică rugăciunea curată. „Ziarele scriu nu despre oameni, ci despre evenimente, şi nici pe acestea nu le redau adevărat. Ele aduc tulburare conştiinţei şi nu te ajută să înţelegi adevărul. Ca să afli nevoile oamenilor şi suferinţele lor nu e nevoie să citeşti ştiri, spune Sfântul, ci să te rogi pentru lume. Rugăciunea curăţă conştiinţa şi ea vede mai bine totul.”

E limpede că nu mulți vor ajunge la măsura Sfântului Siluan, de a simți starea tragică în care se găseşte lumea doar prin rugăciune, cu totul desprins de evenimentele lumii. Sfântul Sofronie, biograful său, scria, comentând episodul de mai sus, că stareţul său primise o cunoaştere de care abia câte unul într-o generaţie se învredniceşte. Dar cred că, și pentru noi, linia de urmat e aceeași: să fim „conectaţi” cât mai mult la Dumnezeu şi cât mai puţin la tot ce ne poate aduce duhul lumii în case şi în inimi. Și cred că acesta este cel mai important aspect: vom reuși să înțelegem ce se petrece azi și în zilele și anii ce urmează nu dacă vom fi „informați”, ci dacă vom rămâne în credinţă. Suntem datori să tâlcuim istoria zilelor noastre, dar, pentru ca această tâlcuire să fie și dreaptă, e nevoie să avem cugetul Bisericii, să învățăm rugăciunea pentru lume, să învăţăm dragostea ‒ singura lucrare care ne face ai lui Hristos.

„Nu risipi timpul, acest mare dar de la Dumnezeu”

V.G.: Mulţi răspund însă că nu mai putem trăi fără telefon mobil și fără o conexiune la internet.

P.C.G.: Trăim vremuri în care nu se poate fără telefoane mobile. La rândul meu, m-am trezit în niște grupuri pe Whatsapp în care, fără s-o cer, am fost bombardat în perioada aceasta de-o sumedenie de informaţii, articole, comentarii şi păreri despre subiectul coronavirusului. Însă multe articole erau transmise fără o cântărire prealabilă, uneori însoţite de nişte comentarii penibile, cu atât mai mult cu cât acei oameni se prezintă ca duhovniceşti. Totul confirmă ce zice Sfântul Siluan: modul acesta virtual de comunicare aduce tulburare conştiinţei şi nu conduce la adevăr. Aspect confirmat şi de experienţa tuturor cunoscuţilor mei despre care ştiu că s-au simţit tulburaţi sufleteşte în această perioadă. Fără excepţie, toţi s-au uitat mult la ştiri, au citit zilnic ce zice media că se petrece în lume în aceste zile, fără să realizeze că fiecare contact cu acele cuvinte şi imagini purtătoare de panică le-a pătruns în inimă. Cred că, dacă vrei să-ţi păstrezi inima în pace şi cu dispoziţie spre rugăciune, este necesar să renunţi la conturile de pe reţelele sociale. Nu pot fi luați în serios cei ce vorbesc de viaţă duhovnicească, rugăciune, pace lăuntrică şi trezvie pe Facebook.

Devenim ceea ce alegem sa facem în mod repetat. Nu vrei sa fii zăpăcit, împrăștiat, tulburat? Atunci nu face cele care îl fac pe om zăpăcit, împrăștiat și tulburat! Adică: nu risipi timpul, acest mare dar de la Dumnezeu. Nu mai sta cu datele mobile activate pe smartphone ca să fii tentat la fiecare nouă notificare să deschizi telefonul. Citeşte-ţi e-mailurile o dată la câteva zile, fixându-ţi un timp scurt pentru asta, pentru a fi obligat să alegi ce e important şi urgent. Încetul cu încetul, vei vedea că lumea merge înainte şi fără tine, şi că nimic nu e aşa de urgent şi important cum pare atunci când trăieşti în iureş. Alege cu mare grijă prietenii de care te înconjori şi de la care, dacă primeşti un mesaj sau articol, se presupune că l-au citit ei în prealabil şi au văzut că e chiar de folos.

Ne va fi tare greu să rămânem în Biserică în următoarele cerneri dacă nu vom face cele arătate de Părinţi, care învață cât de nocive sunt împrăştierea minţii, grija de multe, grăirea în deşert. Dacă lăsăm mintea să se plimbe unde vrea prin lumea virtuală, să se umple de idei bolnave (cum este tot ce nu duce spre Dumnezeu), dacă o lăsăm să stea de vorbă cu duhurile rele cuprinse în majoritatea ideilor, imaginilor și sunetelor care au umplut văzduhul, poate că vom deveni „iuţi la minte”, dar vom pierde „singurul aspect care ne este necesar”: dialogul cu Hristos. Fără paza minţii nu putem păstra rugăciunea. Iar fără rugăciune nu ne putem păstra pacea, nădejdea, bucuria. Şi fără acestea nu ne mai putem numi creştini, şi în zadar sunt toate celelalte osteneli bisericeşti ale noastre. Chiar dacă mergem la biserică şi ţinem post şi suntem revoltaţi că „ei” nu se poartă „corect” cu creştinii, dacă rămânem cu mintea lumii şi nu dobândim „conştiinţa lui Hristos”, luptând pentru pocăinţă şi trezvie, „făcutu-ne-am aramă sunătoare şi chimval zăngănitor” (I Corinteni 13:1).

„Să nu ne temem de răul dinafară!”

V.G.: Dar trăim în lume, nu suntem monahi. Vedem cu toţii că e multă manipulare din partea „fiilor minciunii”, infiltrați peste tot: în conducerea statelor, în mass-media, chiar şi în Biserică. Şi ne e teamă pentru viitorul nostru şi al copiilor noştri. Cum să ne poziţionăm corect?

P.C.G.: Sunt două feluri în care putem analiza lucrarea răului. În primul rând, sesizăm o coagulare a răului la nivel exterior, global ‒ un fel de mişcare care tinde spre un totalitarism supra-statal. La nivel ideologic, constatăm aşa-numita „corectitudine politică”, menită să pervertească şi să niveleze conştiinţele, să dizolve spiritul critic sănătos şi orice opinie contrară „liniei oficiale”. E evident că se impune în forţă un nou mod de a trăi, de a gândi, raportat la o cu totul altă scară de valori decât cele tradiţionale.

În plus, observăm tot soiul de măsuri abuzive şi încălcări ale libertăţilor cetăţeneşti: de pildă, măsurile exagerate, nefondate, aşa-zis „anti-epidemice” luate în această perioadă, care duc la restrângerea libertăţii religioase sau de exprimare a opiniei, ori preconizează impunerea obligativității vaccinărilor şi educaţiei sexuale ș.a.m.d. Este foarte trist ce se petrece, într-adevăr. Dar creştinii au mai trăit astfel de situaţii de prigoană, de totalitarism ateu. Am putea căuta să vedem cum s-au purtat ei. Sunt Părinți care ne învaţă că, în astfel de situaţii, putem vădi nedreptatea şi suntem datori să o facem dacă vedem că oamenii primesc folos din cuvântul nostru. Însă cu grija de a nu amesteca violenţa în lupta noastră pentru bine, adevăr şi libertate. Orice formă de ură ne-ar atinge inima, chiar şi faţă de prigonitori, ne face să nu mai fim fiii Duhului Dragostei (cf. Luca 9: 55).

Noi nu putem face prea multe la nivelul istoriei văzute, oricâte petiţii am semna, oricât i-am detesta şi i-am dori pedepsiţi pe cei pe care îi vedem ca duşmani ai credinţei şi ai familiei. Domnul însă are toată puterea în Cer şi pe pământ şi poate face ceea ce nouă nici prin cap nu ne trece. Marea noastră provocare este, și va fi până la capăt, să putem cere de la Dumnezeu și să așteptăm de la El semne care sunt dincolo de nădejdea şi înțelegerea noastră. Și, dacă Dumnezeu e viu în Biserică prin paternitatea duhovnicească și prin Taine, nimic din ce se naşte de aici să nu ne mire. Ar fi bine să trăim cu multă osândire de sine tot ce e în lume şi să ne răzbunam pe vrăjmaşi cu răz-bunarea Lui, adică să-i îm-bunăm, să ne rugăm pentru ei. Iar restul va face El. Să lucrăm porunca iubirii vrăjmaşilor la măsura la care ne aflăm fiecare. Măcar să ştim asta, să acceptăm că Hristos ştie mai bine decât noi când zice că nu cu rău vom birui răul.

Ar fi necesar să ne întemeiem orice opinie pe poruncile lui Hristos. „Iubiţi pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din Ceruri” (Matei 5:44). „Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt” (Matei 5:39). Atitudinea aceasta e văzută de mulţi, chiar şi de cei din Biserică, drept slăbiciune. Însă această „slăbiciune” a creştinului în faţa răului este aparentă, căci ea este sursa celei mai mari puteri pe care o putem avea: harul lui Dumnezeu. Căci în relaţia cu El nu aparentele puteri ne definesc, aşa cum mulţi cred, ci slăbiciunile. Care însă, dacă le înfăţişăm Domnului, devin uşă de pocăinţă, cale spre adevărata rugăciune, cea care ne umple de putere de Sus. Cam asta să avem în vedere legat de manifestarea răului în lume.

Însă nu cred că de răul din afară ar fi cazul să ne temem. Cred că nu e extrem de potrivită această concentrare a unor creştini pe pericole exterioare, de genul „ce a făcut ori a zis cutare duşman al Bisericii”. Sunt convins că cel mai grav e răul care ne surpă dinlăuntru. În plan personal, e vorba despre păcatul de orice fel, născut din indiferenţa trândavă, împrăştierea minţii şi ignoranţă. Între care ignoranţa nu e de subestimat, căci prostia ne duce la supunerea fără rezerve faţă de duhurile înşelării. Prostia, nu în sensul că nu te duce capul, ci că te crezi mai puternic şi mai bun decât eşti. Poți fi ignorant, chiar dacă ai un IQ de geniu. Iar în ce priveşte Biserica, cred că sunt mai multe pericole sau provocări, cum vreți să le spuneți, între care cele mai grave mi se par ignorarea semnelor vremurilor, contaminarea mădularelor ei cu duhul lumii, şi de aici incapacitatea de a deosebi duhurile, lipsa unei atitudini de pocăinţă ca Biserică, pierderea libertăţii lăuntrice şi dezbinarea.

„Cel mai grav pericol pentru Biserică”

V.G.: Ne puteţi vorbi puţin despre aceste provocări?

P.C.G.: Cred că cea mai mare provocare este chiar aceea de a nu înţelege care e adevărata miză, adevăratul câmp de bătaie. În primul rând, să ne asumăm faptul că este un moment grav, de mare criză pentru Biserică. Şi nu vorbesc nicidecum de gravitatea sau proporţia acestei așa-zise pandemii. Mi se pare că nu înţelegem pe ce lume trăim. Să nu ne felicităm reciproc că „a trecut şi necazul ăsta, de acum revenim la normal. Şi data viitoare, la următoarea încercare, mai vedem noi, facem iar un brainstorming, improvizăm alte aşa-zise soluţii liturgice şi ne descurcăm noi cumva”. Dacă nu ne-am trezit la referendum, dacă nu am priceput atunci că apartenenţa multora la Biserica Ortodoxă e doar una ce ţine de botezul primit şi nu de credinţă, că între unii ierarhi şi clericii lor, dar și între clerici şi popor se cască un hău adânc, şi nu am făcut nimic concret de atunci, măcar acum, în ceasul din urmă, să ne deşteptăm. Din nou s-a vădit limpede că multe mădulare ale Bisericii sunt bolnave.

E mare nevoie de pocăinţă, de curăţire, de cernere, cum spunea Părintele Rafail Noica. Să punem diagnostice duhovniceşti corecte şi să căutăm soluţii pentru însănătoşirea vieţii bisericeşti la toate nivelurile. Să luptăm pentru dobândirea credinţei şi a cugetului Părinţilor. Să facem mai multe privegheri, mai multe Liturghii, mai multă rugăciune şi studiu duhovnicesc. S-a vădit că e nevoie de o catehizare completă a clericilor şi mirenilor; dar nu de către teologi academici, compilatori de texte patristice, ci de către teologi autentici, isihaşti, creştini vii, cu experienţă duhovnicească reală, cu roade (Matei 7:16).

Mitropolitul Ierόtheos al Nafpaktosului spune în multe rânduri că o adevărată cateheză ne reaşează în Tradiţia adevărată, vindecătoare a Bisericii. Să renunţăm la ideea nefericită că, dacă facem nu-ştiu-ce cursuri care ne aduc informaţii raţionale despre Dumnezeu şi Biserică, suntem şi teologi catehizaţi. Cateheza autentică îl înnoieşte pe om, pentru că ea reprezintă îndrumarea terapeutică pentru vindecarea sufletului, calea ascetică a curăţirii inimii, prin care omul primeşte luminarea conştiinţei. Căci ne aflăm în starea asta generală de confuzie şi nesiguranţă, pentru că am pierdut principiile de bază ale Tradiției noastre şi nu mai căutam Voia lui Dumnezeu în ceea ce facem, nu mai căutăm soluţii de Sus. Cu toţii avem nevoie să dobândim „conştiinţa lui Hristos”. Altfel, nu vom rezista duhului lumii care pătrunde peste noi. Să nu uităm ce spunea Sfântul Grigorie Palama: „oamenii Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului; iar cei care nu sunt ai adevărului, nu sunt nici ai Bisericii”.

Vorbind despre adevăr, îmi amintesc câteva exemple din această perioadă legate de îmbolnăvirea noastră cu virusul duhului lumii. De pildă, una este să fii obligat de stat la nişte măsuri de igienă în biserici, şi cu totul altceva ca un om din Biserică să creadă că alcoolul de 90° e mai bun „dezinfectant” al linguriţei de Împărtăşanie decât Însuşi Sângele lui Hristos, aşa cum am auzit pe cineva spunând. E cumplit când oameni din Biserică se vădesc robi ai logicii lumii, ai spaimei, şi devin propagandişti ai liniei „oficiale”, care nu urmăreşte decât să întărească controlul asupra fiinţei. Se tem să vină la biserică, se tem să se închine la icoane sau încep să se gândească la cei care vor refuza „vaccinul salvator” ca la nişte duşmani ai poporului, ca la nişte adepţi ai „teoriei conspiraţiei”, şi nu ca la nişte oameni liberi, care au dreptul la alt tip de viață. Purtându-ne astfel, arătăm că avem o credinţă raţională, slabă, că nu ne mai raportam la Duhul Domnului, ci la duhul lumii, şi că ne-am pierdut libertatea lăuntrică. Iar dacă suntem şi clerici şi cugetăm mai mult la cele de pe pământ decât la cele de Sus (cf. Coloseni 3:2), facem şi dezbinare, şi sminteală în Biserică.

E relevantă în acest sens scrisoarea pe care un grup de mireni din America a scris-o ierarhilor lor pe subiectul riscurilor unor alunecări grave în perioada gripei covid. E un act de mărturisire şi un îndemn la găsirea unei alte aşezări, duhovniceşti. Să ieșim din zona analizelor epidemiologice, sociologice, psihologice. E de neînțeles ca noi, cei care am primit Botezul și ne numim mădulare ale lui Hristos, să dăm deoparte tot ce ţine de credinţă şi să punem înainte logica omenească, să devenim purtători ai acestui virus mult mai periculos decât covid, care se numește secularism. Care ne cere, printre altele, să „nu confundăm credinţa cu ştiinţa”, ale cărei descoperiri sunt noile dogme ale veacului, la care, vai, au ajuns să fie raportate şi subordonate dogmele credinţei. Care ne cere să ne adaptăm la „noile provocări” ale societăţii, de teama de a nu fi respinşi de ea.

Spunea Mitropolitul Ierόtheos că secularismul este cel mai grav pericol pentru Biserică, căci Biserica secularizată se ocupă cu gândirea omenească, cu ideile abstracte şi cu sentimentele religioase, în timp ce Biserica adevărată este ca medicina adevărată: tămăduieşte omul rănit de păcat, de frică, de derută, învăţându-l să fie tot mai mult „nu din lumea aceasta” (cf. Ioan 18:36).

„În cine nădăjduim noi?”

O altă provocare a Bisericii o reprezintă relaţia cu statul. Este o chestiune spinoasă, care probabil nu se va limpezi decât în ziua separării celor două entităţi. Vremea simfoniei Biserică-stat a apus demult, iar hoardele de progresişti atei agresivi atacă tot mai concertat tot ce face Biserica, grăbind divorţul dintre cele două. Oricum ar fi, dacă despărţirea se va produce în viitorul apropiat şi multora le va fi greu din punct de vedere material, să ne amintim în cine nădăjduim noi: în Hristos, şi nu în stat şi fondurile lui. Însă, indiferent de ce va urma, este foarte important să găsim o aşezare sănătoasă în raport cu statul.

Tare m-am mirat când, în lunile din urmă, ca şi în vremea comunismului, unii clerici au îndemnat la o obedienţă deplină faţă de stat, într-un ton care justifica şi toate măsurile impuse de el, făcând apel la o aşa-zisă „ascultare”, pe baza unui pasaj din Epistola către Romani (13:7) a Sfântului Apostol Pavel. Însă stăpânirile la care Apostolul face referire reprezintă, după tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Iustin Popovici, principiul autorităţii legitime, care guvernează prin reglementări şi constrângeri care să fie respectate pentru a preveni dezordinea socială, iar nu principiul puterii. Adică nu tot ce spun şi fac cei care conduc un stat e în mod necesar adevărat, moral şi spre folosul cetăţenilor.

Măsura în care un anume stăpânitor este „de la Dumnezeu” e vădită de deciziile lui. Iar atât timp cât stăpânitorul legiferează cu dublă măsură (magazine deschise, biserici închise etc.) şi are deja la activ multe alte atitudini vădit anti-hristice, anti-bisericeşti, e nevoie să fii imbecil şi tâmpit, ca să interpretezi paragraful citat din Epistola către Romani sau „Daţi cezarului ce e al cezarului” (Matei 22:21) drept un îndemn la supunere lăuntrică, la abandonarea libertăţii interioare, la recunoaşterea supremaţiei spirituale a statului stăpânitor, după cum scrie Steinhardt, vorbind despre păcatul prostiei şi al fricii. Datorăm statului respectarea legilor şi a măsurilor pe care le impune chiar şi abuziv, dar e laşitate şi necredinţă să te închini lăuntric la un stat care stăpâneşte fără şi, uneori, împotriva lui Dumnezeu.

Lupta pentru păstrarea libertăţii lăuntrice este esenţială şi de ea va depinde însăşi mântuirea noastră. Vorba poetului: „Pentru tine, libertate, chiar cu moartea ne vom bate”. E vorba, desigur, de bătălia pe care este necesar să o dea neîncetat creştinul împotriva lui Mamona: nu cu ură, nu cu violenţe verbale sau fizice, ci cu armele lui Dumnezeu – credinţă, rugăciune, adevăr, dreptate, pace, cuvântul lui Dumnezeu (cf. Efeseni 6:13-17). Dovada sunt nenumăratele conflicte din istorie dintre Biserică şi stat, atunci când acesta intervenea abuziv în viaţa credincioşilor.

M-am gândit mult în aceste luni la felul în care s-au purtat creştinii de-a lungul veacurilor, atunci când statul a interzis slujirea Liturghiei sau a intervenit, modificând dogmele sau formele de cult. Mă refer la anii când credinţa ortodoxă era interzisă sau prigonită prin legi ale statului, de la împăraţii romani, trecând prin iconoclasm şi până la comunismul zilelor noastre. Sau la perioade şi mai grele, cum au fost, de exemplu, anii episcopatului Sfântului Ciprian al Cartaginei, când creştinii erau acuzaţi şi de răspândirea ciumei datorită întâlnirilor lor liturgice, căci era o teribilă pandemie în lume.

Am căutat prin sursele disponibile şi nu am găsit vreun îndemn din partea clericilor de genul celor auzite în aceste zile: „Staţi acasă liniştiţi, căci «nicăieri nu-i ca acasă»”, până îşi schimbă conducătorii părerea, „Respectaţi distanţele sociale, să nu vă contaminaţi”, „Gândiţi-vă la cei bătrâni pe care îi puteţi infecta”, „Nu faceţi Liturghie altfel decât ne dă voie statul, căci bisericile pot deveni focare de infecţie” etc. Toate mădularele vii ale Bisericii au căutat soluţii pastorale pentru a continua Liturghia, pentru a nu supune vrăjmaşilor Taina lui Hristos şi pentru a rămâne în cugetul Părinţilor şi în moştenirea Sfintei Tradiţii. Şi şi-au asumat riscuri. Deşi s-au purtat cu discreţie şi au căutat să nu intre în conflict deschis cu stăpânitorii, fără să-i provoace cu atitudini şi declaraţii de frondă, totuşi unii au plătit chiar cu viaţa dorinţa de a continua să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

„Oricine este din Dumnezeu biruiește lumea”

De ce? E simplu. Pentru că erau creştini şi nu mai gândeau cu mintea lumii acesteia. Pentru că îşi asumau chiar şi riscul îmbolnăvirii cu ciumă când mergeau la biserică, aşa cum ne asumăm noi azi riscul îmbolnăvirii cu gripă când mergem la magazin. Pentru că voiau să se împărtăşească cu Hristos nu ca să fie mai sănătoşi şi să aibă o viaţă mai frumoasă şi fără probleme pe pământ, ci pentru că Euharistia le era „hrană spre viaţa de veci”, viaţă care le era singurul dor. Spunea atât de frumos Părintele Zaharia de la Essex: „săvârşim Liturghia ca să ne hrănim şi ne întărim duhovniceşte. Putem supravieţui trei săptămâni fără Liturghie, după care începem să simţim în noi lucrarea nimicitoare a morţii. Avem nevoie de Liturghie ca să trăim”.

Să ne rugăm pentru ierarhii și clericii noştri, pentru ca Duhul Sfânt să poată lucra prin ei cele bune pentru Biserică şi în toate situaţiile să găsească atitudini bineplăcute Domnului, luminate de Adevăr, dătătoare de nădejde, curajoase, ferme, părinteşti. M-aş bucura ca Biserica să folosească momentul acesta atât de important ca să se ridice: strălucitoare, vie, mărturisitoare a dragostei de om. Să facă apostolat pe baza unui mesaj duhovnicesc, realist, optimist, care să se adreseze adevăratelor probleme ale omului, ajutând pe cei înfricoşaţi să găsească credinţa, singura armă împotriva fricii şi a morţii, ajutând pe cei deznădăjduiţi să afle nădejdea în Hristos, Cel care a biruit lumea şi moartea, învăţându-i cu pilde vii că „oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră” (I Ioan 5:4).

Citiți și:
Părintele Calistrat Chifan: ‘Toată lumea spune că dacă ești credincios, familist și patriot ești extremist. Mizerabil și desfrânat ești perfect’
Înfruntă-ţi fricile, alege să fii mereu fericit

 

yogaesoteric
27 aprilie 2021