YOGA şi psihologia

 
de psiholog Angela Anghel

În Occident, cel care doreşte să studieze fiinţa umană are la îndemână două mijloace. Pe de o parte există medicina, care caută răspunsuri la întrebări legate de modul de funcţionare a trupului uman şi de eventualele dizarmonii ale acestuia. Pe de altă parte există psihologia – care până în secolul al XIX-lea a fost doar o ramură a filozofiei – care caută răspunsuri la întrebări ce ţin de aspectele mai puţin palpabile: suflet, minte, emoţii, gânduri, comportamente etc. În timp ce medicina s-a ocupat de corp, iar psihologia de minte, aspectele spirituale au fost lăsate deoparte de ştiinţa occidentală, fiind considerate ca apanajul religiei. De aceea, pentru occidentali, ideea unei ştiinţe complete precum YOGA, care să aibă în vedere omul în ansamblul lui, ca un tot unitar trup-minte-spirit este dificil de înţeles şi de acceptat. Şi mai dificil de înţeles pare să fie faptul că YOGA este mai mult decât o ştiinţă, este  o cale spirituală.

Când, în secolul al XIX-lea, europenii au luat contact cu învăţăturile YOGA, au tins să le asocieze cu filozofia sau cu psihologia, de care acestea păreau a fi cel mai aproape şi cu care ei erau mult mai familiarizaţi. O abordare total greşită, întrucât YOGA este mai mult decât toate acestea. Aşa s-a născut concepţia, eronată, conform căreia YOGA este o filozofie sau un fel de psihologie. Vom vedea însă că lucrurile stau exact invers în ceea ce priveşte relaţia dintre YOGA şi psihologie. În acest caz, punctul de reper nu este nicidecum psihologia, cu scurta ei istorie marcată de atâtea tatonări şi ipoteze, ci YOGA, întrucât ea deţine deja de milenii răspunsuri la întrebări pe care psihologia nici nu îndrăzneşte să le formuleze. 

Reinventarea roţii

În istoria psihologiei omenirea a fost martoră, din secolul XIX şi până acum, la un proces de reinventare a roţii, o roată cunoscută de milenii în YOGA. În acest demers, putem spune chiar că psihologia nu a reuşit decât să întrevadă câteva „spiţe ale roţii”, fără să îşi dea seama că există şi un centru. Cel care are curiozitatea să studieze istoria psihologiei descoperă un şir interminabil de tatonări, de încercări şi erori, de frânturi de adevăr în unele cazuri sau simple speculaţii în altele, considerate la vremea lor adevăruri absolute, pentru ca apoi să fie criticate şi abandonate ca fiind greşite.

În încercarea ei de a-şi defini propriul obiect de studiu, psihicul, psihologia a eşuat lamentabil. Există atât de multe definiţii, teorii şi ipoteze cu privire la acest aspect, încât cel care le studiază sfârşeşte prin a fi mai încurcat decât era la început.

Astăzi psihologia este mai degrabă un amalgam de orientări şi curente de gândire, multe dintre ele contradictorii.  Abordarea care a dominat cel mai mult psihologia este indubitabil introspecţionismul, în viziunea căruia psihologia este „ştiinţa vieţii psihice interioare”. Metoda de bază a acestei psihologii era introspecţia, considerată a fi „o privire în interior”, o analiză a propriilor evenimente interne realizată fie de cercetător asupra lui însuşi, fie de subiectul cercetării asupra lui însuşi. Pentru un yoghin, această viziune se apropie de ceea ce se numeşte „starea de martor”, şi dacă psihologii ar fi urmat această cale poate i-ar fi descoperit eficienţa spirituală. Ei însă au abandonat-o, pe motiv că obiectul şi subiectul nu pot fi unul şi acelaşi.

În scopul transformării psihologiei într-o ştiinţă obiectivă, la începutul secolului XX au apărut psihologii comportamentalişti sau behaviorişti.  Conform noii teorii la modă, psihologia devenea „ştiinţa comportamentului”. Dacă până atunci totul era redus la viaţa interioară, noul curent proclama supremaţia aspectelor exterioare. Observaţia şi experimentul de laborator deveneau singurele metode de studiu admise. Fiinţa umană era redusă la un ansamblu de reflexe condiţionate. Omul devenea astfel pentru psihologi doar un robot care dă răspunsuri, atunci când primeşte stimuli, conform cu ceea ce este învăţat prin educaţie. 

După etapa comportamentalistă a urmat cea a cognitivismului. Criticând viziunea anterioară, cognitivismul adaugă în procesul stimul-răspuns un element intermediar: procesarea informaţiei. Astfel că accentul se pune în acest caz pe modul în care fiinţa umană interpretează, gândeşte şi prelucrează stimulul pentru a ajunge la un anumit răspuns. Acest curent face însă eroarea de a reduce fiinţa umană doar la aspectele raţionale, logice şi o asimilează unui computer.

Considerând pe bună dreptate toate conceptele anterioare drept mecaniciste şi reducţioniste, unii psihologi au început să se întrebe unde este omul în studiile lor? Aşa a apărut în anii ’60 psihologia umanistă, mai dispusă să unească abordările anterioare într-o viziune unitară. Astfel că în studiul omului devin importante atât viaţa interioară, cât şi comportamentul exterior, dar mai ales aspecte vitale pentru om ca fiinţă superioară: dezvoltarea, cooperarea, autenticitatea, maturitatea, sensul vieţii, realizarea de sine, fericirea. Modelul propus de umanişti este poate pentru prima dată în psihologie unul orientat către evoluţie, sintagma la ordinea zilei fiind în acest caz refacerea unităţii, regăsirea lui „aici şi acum”, concepte preluate de fapt din înţelepciunea YOGA.

Acest curent pregăteşte terenul pentru apariţia în anii ’70 a psihologiei transpersonale, care este mult mai deschisă în a investiga aspectele situate dincolo de experienţele umane obişnuite, numite personale. Nevoia de realizare de sine, stările modificate de conştiinţă, amintirile din perioada intrauterină sau din vieţile anterioare, „experienţele de vârf” (categorie în care sunt incluse şi trăirile spirituale) devin obiectul de studiu al psihologilor transpersonalişti. Sunt preluate masiv concepte şi învăţături din înţelepciunea orientală, inclusiv din Yoga, uneori cu riscul de a le populariza excesiv, scoase din context şi golite de încărcătura lor spirituală. Se vorbeşte pentru prima oară nu doar de inteligenţă cognitivă şi emoţională, ci şi de inteligenţă spirituală. Această nouă orientare nu este însă privită cu ochi buni de comunitatea ştiinţifică tradiţionalistă, fiind de multe ori taxată drept non-psihologie sau para-psihologie.

Psihologia, o ştiinţă a mentalului

Cu un astfel de istoric nu este de mirare că psihologia are atât de multe definiţii. Trecându-le în revistă pe toate reiese drept cert doar un singur lucru:  oricum şi-ar defini obiectul de studiu, psihologia nu depăşeşte nivelul mentalului. De altfel, aşa şi a fost definită la începuturile sale de William James: „ştiinţă a vieţii mentale, a fenomenelor şi condiţiilor acesteia”.

Aceste lucruri l-au făcut pe Ouspensky să constate în cartea sa „Omul şi evoluţia lui posibilă” că spre deosebire de YOGA, psihologia se preocupă de studiul omului obişnuit, şi prea puţin de evoluţia fiinţei umane: „Toate sistemele şi doctrinele psihologice care au existat sau există se împart în două principale categorii. Primele sunt cele care studiază omul aşa cum îl găsesc, sau mai bine spus aşa cum presupun ele că este sau şi-l imaginează. <Psihologia ştiinţifică> modernă sau ceea ce este cunoscut sub acest nume aparţine acestei categorii. Cele din a doua categorie sunt doctrinele care studiază omul nu doar din punctul de vedere a ceea ce el este sau ceea ce pare să fie, ci din punct de vedere a ceea ce el poate să devină, adică din punct de vedere al evoluţiei sale posibile. Acestea din urmă sunt în realitate doctrinele originale, în orice caz cele mai vechi şi singurele care pot duce la înţelegerea originii uitate a psihologiei şi semnificaţiei sale.”

Analizând din perspectiva YOGA punctele de vedere ale unor diferiţi psihologi, se constată că fiecare dintre ei s-a oprit la studiul realităţii psihologice specifice anumitor centrii de forţă, chakra.

Cel mai evident exemplu este cel al psihanalizei care a redus întreaga viaţă psihică la impulsurile sexuale – nivelul lui Swadhisthana Chakra. Atât de deformată a fost această viziune încât considera spiritualitatea ca fiind doar o „iluzie provenită dintr-o nevoie imatură de dependenţă faţă de un tată protector”.  

Deşi psihologii care au reuşit să depăşească viziunea specifică centrilor inferiori de forţă în concepţiile lor sunt puţini, trebuie remarcat totuşi faptul că gândirea psihologică a cunoscut un sens ascendent, fără a reuşi totuşi să ajungă la cel de-al şaptelea nivel al fiinţei, Sahasrara. 

Psihologia confirmă valoarea practicilor YOGA

Dincolo de aceste aspecte pe care vi le-am prezentat, psihologia are meritul de a fi confirmat cu mijloace mai uşor de acceptat de mentalitatea occidentală valoarea învăţăturilor şi practicilor străvechi YOGA. S-ar putea replica, pe bună dreptate, că o cale spirituală cum este YOGA nu are nevoie de confirmări din partea unei ştiinţe atât de noi şi de puţin experimentate cum este psihologia. Căci YOGA a dovedit timp de milenii că este o cale eficientă şi sigură, bine sistematizată, cu un cadru teoretic şi practic clar definit, care nu cere decât să fie practicată corect şi perseverent, sub îndrumarea unui ghid competent. 

Psihologii, mai ales aparţinând curentelor umanist şi transpersonalist au preluat şi au început să studieze metodele yoghine. Au fost însă interesaţi doar de valoarea „terapeutică” (în sens restrâns) a acestora, părând să uite că redobândirea sănătăţii fizice sau psihice nu este decât indiciul revenirii la firesc, la acel echilibru care este propriu fiinţei umane, un semn al întoarcerii către Sine şi către Dumnezeu.

Există numeroase studii care demonstrează cu mijloace ştiinţifice valoarea inestimabilă a meditaţiei yoghine sau a tehnicilor de respiraţie în tratarea unor tulburări somatice sau psihologice cum ar fi depresia sau anxietatea. În cazul psihoterapiei sunt utilizate astăzi cu succes multe alte metode yoghine. Posturile corporale, relaxarea, tehnicile de respiraţie şi de meditaţie, metodele de concentrare şi de îmbunătăţire a atenţiei şi multe alte elemente preluate din YOGA sunt utilizate de psihologi nu doar în psihoterapie, ci şi pentru optimizarea performanţelor, pentru creşterea calităţii vieţii sau dezvoltare personală.

Către o nouă psihologie, spirituală

 
Şi totuşi, deşi utilizează elemente din metodele yoghine, puţini psihologi sunt dispuşi să practice YOGA în forma ei autentică. Şi mai puţin sunt ei dispuşi să studieze tratatele yoghine tradiţionale străvechi pentru a găsi acolo o sursă extrem de valoroasă de informaţii care îi pot ajuta să structureze şi să sintetizeze o nouă psihologie, mult mai amplă, completă şi profundă.
 
De exemplu, tratatul YOGA SUTRA al înţeleptului Patanjali poate fi considerat un excelent compendiu de psihologie, întrucât analizează precis şi clar toate stările psihomentale ale fiinţei umane. Analiza detaliată realizată în cadrul tratatelor şivaite asupra stărilor de conştiinţă este la rândul său mai corectă şi completă decât orice analiză realizată de psihologi până acum. La rândul lor, tratatele de SVARA YOGA oferă nişte chei esoterice fundamentale pentru înţelegerea vieţii interioare psiho-mentale a omului, în corelaţie cu evenimentele şi influenţele energetice exterioare.
 
Deşi psihoterapia şi-a luat acum avânt din păcate către o ipostază caricaturală, mai ales în America, unde mai toată lumea trece pe la psiholog în speranţa de a-şi rezolva problemele, fără a reuşi niciodată, avem convingerea că marea majoritate a celor care au ales acest domeniu nu sunt neapărat interesaţi de câştiguri materiale, ci sunt fie fascinaţi de misterele fiinţei umane, fie sunt animaţi de altruism şi generozitate. În acest sens, cu siguranţă viitorul le este deschis acelora care vor avea curiozitatea şi îndrăzneala de a studia aspectele tradiţionale din YOGA, de a le verifica prin practica atentă şi perseverentă şi apoi de a le folosi în mod creator, pentru binele tuturor fiinţelor umane. 
 

Vă recomandăm să citiţi şi:

Yoga şi religia

Psihologii au definit «inteligenţa spirituală». O nouă confirmare ştiinţifică a valorii spiritualităţii

Spiritul ştiinţific, între evidenţă şi negare

yogaesoteric
ianuarie 2008