100 de ani de comunism. Și încă numărăm… Revoluția bolșevică din 7 noiembrie 1917 – rezultatul unui plan ocult occidental (III)


„Lenin e mort, dar leninismul trăiește”


Citiți a doua parte a articolului


Nicușor Deciu/ Ziarul Lumina: Dimensiunea profetică a mărturisirii creștine în comunism

Dincolo de schimbările istorice și de tragediile personale ale creștinilor care au supraviețuit diverselor forme de teroare exercitate de regimul comunist ateu, există în cadrul fenomenului mărturisirii anumite elemente ce vorbesc despre destinul viitor al creștinilor în lume și al omenirii în general. De fapt, aceste elemente au existat în toate prigoanele îndreptate asupra creștinătății, începând de la prima, pornită asupra Bisericii Apostolice. Toate, și cu atât mai mult ultima dintre prigoane, care a fost cea comunistă, au un mesaj important de transmis pentru toate generațiile viitoare.
 
După cum se știe, opresiunea creștinilor nu s-a pornit printr-un atac direct, însă, oricât și-ar fi dorit conducerea regimului comunist să camufleze adevăratele premise care au determinat prigoana împotriva Bisericii prin diversiuni politice, acestea, cel puțin odată cu trecerea timpului, devin foarte clare în însăși ideologia comunismului – marxismul –, care nu e una doar de factură materialistă și atee, ci și antihristică. Aceasta dovedește că prigoana nu a fost un simplu „accident” al regimului comunist, ci un proces mai dinainte gândit și cu un scop bine determinat: lepădarea creștinului, prin teroare fizică și psihică, de credința în Dumnezeu. Prin urmare, se poate afirma că prigoana despre care vorbim a pornit de la o bază ideologică, care și-a identificat în creștinism adversarul cel mai profund.

Deși prigoana s-a propagat printr-o ideologie comună în tot spațiul comunist, aceasta a fost aplicată diferențiat în funcție de oameni și locuri, însă cu același obiectiv. Iar acest lucru arată faptul că opresiunea marxismului dialectic a avut un nedisimulat caracter de experiment asupra populației. Amintim doar de cel mai cunoscut și mai groaznic dintre acestea, „experimentul Pitești”, unde s-a probat cu sânge rece rezistența umană, sau mai bine zis a avut loc o testare a limitelor suportabilității creștinului în fața unei continue presiuni, cu scopul de a-l determina să se lepede de Hristos. Și, din descrierile care au ajuns până la noi, se poate observa că aceste experimente au fost făcute cu o „măiestrie” de-a dreptul diabolică. În închisoarea de la Pitești, potrivit mărturiilor supraviețuitorilor, a avut loc așa-numitul „experiment concentrat”, în care nu doar torționarii i-au terorizat pe deținuți, ci au fost siliți ca unii dintre ei să-i extermine pe propriii lor frați, după ce în prealabil cedaseră în fața „reeducării”, adică abdicaseră de la conștiința de sine. Or, acest experiment încheiat în faza lui concentrată nu a fost gândit ca un fenomen izolat, ci a fost testat în vederea unei viitoare difuzări globale.

Un alt element important, poate cel mai semnificativ petrecut în pușcăriile comuniste, este partea pozitivă, a rezistenței împotriva reeducării. Adică, modul în care au reușit mărturisitorii să iasă din această prigoană. Fără excepție, toți cei care au supraviețuit au mărturisit că acest fapt nu a fost posibil decât cu ajutorul lui Dumnezeu, care a condus la următorul efect: existența lor a devenit întemeiată pe Hristos într-o măsură mult mai mare și mai profundă decât înainte.

Așadar, se poate afirma că prin faptele petrecute în timpul prigoanei comuniste se prevestește o viitoare prigoană, dar de un nivel diferit și cu alte metode, însă nu cu alte obiective. Din păcate, acestea nu sunt simple speculații ale unor minți prea exaltate sau frustrate. Ci aceasta este realitatea cotidiană. Existe surse care ne avertizează, statistic, că astăzi cei mai prigoniți locuitori ai planetei sunt creștinii. În toate colțurile lumii creștinii sunt marginalizați, agresați, bătuți, uciși, calomniați sau supuși unei presiuni mediatice nemaiîntâlnite, de o presă tot mai ostilă creștinismului. Toate acestea nu sunt fenomene locale, ci diferitele consecințe văzute ale noilor filosofii atee, care au infestat lumea modernă. Dar ce caută să distrugă aceste ideologii întunecate ale lumii? Răspunsul e foarte simplu și l-a dat unul dintre supraviețuitorii Piteștiului: „Nu pe noi, ci pe Hristos din noi vor ei să-L ucidă”.

Atât cei prigoniți, cât și prigonitorii nu trebuie să uite un fapt de însemnătate capitală: ca și în cazul prigoanei comuniste, și în cea ai cărei zori se arată, biruința cea de pe urmă va fi tot a lui Hristos. Iar toți cei ce vor răbda până la sfârșit nu vor face asta doar ca pe o probare a rezistenței și a credinței lor, ci mai ales întrucât au nădejdea că vor împărăți împreună cu El, în veci.


Alianţa familiilor din România: În lanţuri – 100 de ani de comunism

E greu de exprimat în cuvinte importanta libertăţii politice, dar e cert că e cea mai importantă dintre libertăţi. Fără ea, toate celelalte ar fi nişte iluzii, doleanţe, şi nu ar putea exista. Unde libertatea politică lipseşte, lipsesc toate celelalte. Fără libertate politică nu există pluralism politic, libertatea presei ori a mass-media, sindicate libere, un sistem educativ liber, universităţi libere, autonome ori private, intelectuali ori gânditori care pot cugeta şi scrie liber, libertatea de a protesta, de a demonstra, de a face marşuri, de a ne opune statului, libertatea religioasă, libertatea de a vorbi şi scrie liber, libertatea de a critica statul şi autorităţile, libertatea de a candida la funcţii publice şi de a fi ales. Ar lipsi mobilitatea socială şi profesională, libertatea de a alege o profesie ori ocupaţie şi de a le practica, dreptul de a face grevă, alegerile libere, dreptul la a deţine proprietate privată, dreptul de a cumpăra şi vinde pe piaţa liberă, dreptul la o societate liberă, transparentă, la un stat de drept, fără închisori politice ori o poliţie secretă politică, fără îndoctrinare într-o ideologie de stat, fără confiscarea proprietăţii private, fără ca vecinii să se spioneze unii pe alţii, fără lagăre de muncă forţată şi neplătită, fără ca statul să interzică practicarea religiei ori să întemniţeze preoţii şi pastorii. Practic, lista libertăţilor care lipsesc într-o societate lipsită de libertate politică e interminabilă.

Acesta este comunismul, în definiţia lui cea mai simplă – un sistem politic lipsit de libertate politică care funcţionează sub egida unei religii de stat: comunismul şi ateismul. Libertatea politică e eşafodul pe care societatea civilă e clădită. Unde ea lipseşte, toate libertăţile lipsesc. Aşa a fost acum 100 de ani când comunismul a apărut pentru prima dată pe scena istoriei, şi aşa este astăzi. Este cel mai diabolic sistem politic cunoscut istoriei ori conceput de mintea omului. Ironic, istoria a hărăzit ca ideile comuniste să se înfiripe în minţile occidentalilor dar să fie aplicate ruşilor şi est-europenilor.

România a avut parte de comunism timp de 45 de ani, echivalentul a două generaţii de oameni, ani în care libertatea politică a fost absentă, la fel ca toate libertăţile enunţate mai sus. România nu a ales comunismul. El i-a fost impus din afară, aşa cum a fost impus întregii Europe de Est, de la Marea Nordului până la Marea Adriatică. România nu a inventat comunismul ori teroarea politică. Nici nu le-a importat. I-au fost impuse din afară de factorii geopolitici bine cunoscuţi: o Uniune Sovietică în expansiune şi în căutarea securităţii naţionale, şi un Occident neinteresat de soarta est-europenilor.

Anul trecut s-au împlinit 100 de ani de la instaurarea primului guvern comunist cunoscut lumii, în Rusia ţaristă. În acest an am urmărit îndeaproape comentariile şi publicistica occidentală fiind curioşi să vedem ce se publică şi ce gândesc occidentalii despre comunism. Am urmărit în mod special publicistica şi comentariile britanice şi americane cât şi recenziile multor cărţi care au fost publicate despre comunism. Comentariul din acest articol este dedicat, deci, unui scurt tur de orizont asupra subiectului. Începem cu perspectivele frivole şi încheiem cu cele serioase.

Feminism, sexualitate şi emanciparea femeilor

Printre multele perspective frivole privind Rusia Sovietică, şi într-o măsură mai mică Europa de Est, am dat peste cărţi şi comentarii privind sexualitatea, feminismul şi presupusa emancipare a femeilor în perioada comunismului. În marea lor majoritate autoarele acestor articole şi cărţi au elogiat şi romantizat comunismul şi sistemul sovietic ca sisteme politice care, presupun ele, au dus la emanciparea femeilor, atât social cât şi sexual. E de la sine de înţeles că niciuna din autoare nu a trăit sub comunism.

În august 2017, de exemplu, The Atlantic a publicat un articol intitulat How Women Lived Under Soviet Rule (Cum au trăit femeile în sistemul sovietic). Articolul prezintă viața și activitatea Svetlanei Alexievich, scriitoare din Bielorusia, care în 2015 a primit Premiul Nobel pentru literatură. Începând din anii ʼ70, Alexievich a scris despre viaţa femeilor în Uniunea Sovietică.
Născută în 1948 în Bielorusia din părinţi ucraineni, a crescut auzind în casă şi în satul în care trăia povești despre războiul împotriva nazismului şi mai ales despre femeile sovietice care au luptat împotriva lui Hitler. În anii ʼ70 şi ʼ80, Alexievich a luat interviuri la sute de femei (aproximativ 500) care au participat la război. De asemenea, a primit prin poşta o mulţime de alte mărturii din partea multor femei care şi ele au luptat pe front. În timp, interviurile şi corespondenţa au devenit cărţi, prima fiind publicată în 1988 în anii de perestroika a lui Gorbaciov.

Aproximativ un milion de femei au participat la războiul împotriva lui Hitler în diferite posturi: în fabrici de muniţie, în comunicaţii, publicistică, spitale de campanie, propagandă, iar unele chiar pe front. Detaliile despre vieţile acestor femei sunt interesante: inclusiv relaţii sexuale ilicite cu ofiţerii sovietici, avorturile şi chiar infanticidul. În final, însă, Alexievich dezamăgeşte feministele occidentale, inclusiv pe autoarea articolului, pentru că ea nu se consideră feministă, nici un simbol al luptei pentru emanciparea femeilor în Occident ori chiar Bielorusia. Cu ani în urmă, Alexievich a emigrat din Uniunea Sovietică locuind pentru o vreme în Italia, Germania, Franța şi Suedia. Nu s-a putut adapta vieţii occidentale şi s-a întors în Bielorusia unde locuieşte și astăzi. Alexievich atrage atenţia occidentalilor şi est-europenilor deopotrivă ca nu se poate vorbi de moartea comunismului: „communism isn’t dead. It will come back în some form” („Comunismul nu este mort. Va reveni într-o altă formă”).

Notăm şi un studiu feminist publicat în SUA în vara anului 2017, „obsedat” şi el de viaţa sexuală a femeilor est-europene sub comunism. Autoarea a luat interviuri la femei din Germania de Est şi Bulgaria, ajungând la concluzia că, cel puţin pentru femei, viaţa lor sexuală a fost mai împlinită sub comunism decât acum, viaţa sub comunism fiind mai puţin stresantă decât în zilele noastre.

Cartea în care obsesia în ceea ce privește sexualitatea femeilor sub comunism este cea mai puternică şi care, în opinia noastră dovedeşte cât de obsedați sunt în general de sex (mai ales de perversiunile sexuale) scriitorii occidentali, e romanul publicat în 2017 de Janet Fitch, The Revolution of Marina M. În cele 816 de pagini ale cărţii, autoarea îşi imaginează viaţa fiicei unui aristocrat rus care devine comunistă şi participă activ în Revoluţia Bolşevică. Marina este o rebelă şi pare a avea mai mult în comun, privind caracterul şi valorile, cu o tânără din Stockholm din 2017 decât cu una din Rusia Ortodoxă a anului 1917. E puţin religioasă, frumoasă, frivolă, necăsătorită, iar prietenii ei sunt poeţi, scriitori, jurnalişti, intelectuali şi, culmea pentru vremurile acelea, Marina este o bolşevică lesbiană.

Paragrafele introductive ale cărţii încep în California la începutul Primului Război Mondial unde, culmea, Marina se întâlneşte cu un ofiţer din armata ţaristă care îi mărturiseşte că e bolşevic. La începutul anului 1917 cei doi se reîntâlnesc în Petrograd unde întreţin prima escapadă sexuală într-o sanie. Marina devine o revoluţionară aprinsă şi atât de implicată în Revoluţia Bolşevică încât autoarea dă impresia că fără Marina Revoluţia Bolșevică nu ar fi reuşit. Marina e prezentă peste tot. Participă la revolte publice împreună cu alte femei împotriva Țarului Nicolae al 2-lea, se cunoaşte cu Kerensky, devine apropiată de Troțki şi participă la demonstraţia în care Lenin şi-a ţinut faimoasa prelegere din Petrograd, care l-a catapultat în funcţia de lider al Revoluţiei Bolşevice. În acest timp, Marina îşi găseşte şi alţi prieteni şi amanţi cu care întreţine relaţii sexuale, căutând să obțină avantaje din fiecare relaţie. Iar când tatăl ei, patron al mai multor taverne din Petrograd, află că Marina e bolşevică şi nu practică moravurile sexuale aristocrate, o dezmoşteneşte. La un moment dat, Marina e răpită şi romanul continuă pentru încă câteva sute de pagini, una mai plicticoasă ca alta. Cel puţin asta e concluzia recenziei cărţii, apărută în 20 octombrie 2017 în New York Times, cu titlul One Woman’s Liberation, Set Against the Russian Revolution (Emanciparea unei femei, în vremea revoluţiei ruse). Nu doar că autoarea e cu capul în nori, afirmă autorul recenziei, dar şi pierde controlul poveştii.

Pe lângă aceste subiecte frivole, însă, menţionăm cărţi cu subiecte mai puţin frivole şi chiar interesante, cum ar fi arhitectura sovietică. O carte deosebit de interesantă dezbate contribuţia oamenilor de ştiinţă sovietici la dezvoltarea tehnologiei şi armamentului sovietic în al Doilea Război Mondial, inclusiv producerea bombei atomice. Contribuţia lor cea mai mare a fost făcută pe vremea lui Stalin, care a întemniţat mulţi oameni de ştiinţă în lagărele din Siberia. Oamenii de ştiinţă s-au oferit să-şi pună cunoştinţele în folosul Armatei Roşii cerând, în schimb, să fie mutaţi într-un lagăr cu un climat mai blând, în Crimeea. Stalin a agreat şi i-a mutat în Crimeea. Le-a furnizat hârtie şi creioane şi oamenii de ştiinţă s-au pus pe lucru. În scurt timp au adus contribuţii semnificative la războiul împotriva lui Hitler: tancuri şi avioane noi, armament şi muniţie, mijloace de comunicaţie. În plus, s-au făcut progrese în crearea primei bombe atomice sovietice.

O carte la fel de interesantă, publicată în traducere engleză în Marea Britanie tot în 2017, a fost The Diary of a Gulag Prison Guard (Jurnalul unui gardian de gulag) de Ivan Christyakov. Christyakov a fost, vreme de un an, gardian la un lagăr de muncă forţată din regiunea Baikal şi a ţinut un jurnal al activităţilor zilnice care conţine detalii inedite. Jurnalul a supravieţuit comunismului şi stalinismului în împrejurări misterioase, dar autorul a fost executat de Stalin în împrejurări la fel de misterioase.

Lenin – primul totalitar

Găsim salutară şi utilă cartea jurnalistului Victor Sebesteyn, Lenin: The Man, the Dictator, and the Master of Terror (Lenin: omul, dictatorul şi arhitectul terorii). New York Times a publicat o recenzie a cărţii pe 19 octombrie. În cele 569 de pagini ale ei, cartea urmărește să explice personalitatea, ideile şi realizările lui Lenin dintr-o perspectivă realistă. Cel puţin aşa ne asigura autorul recenziei, profesor la Universitatea Stanford. Cartea e una din puţinele lucrări despre Lenin care se pretind exhaustive şi care au fost publicate după prăbuşirea comunismului. Sebesteyn a avut acces la arhivele comunismului sovietic şi prezintă perspective unice privind viaţa fondatorului totalitarismului modern.

Lenin, ne informează Sebesteyn, nu a fost un om deosebit. În tinereţe nu a dat semne de inteligenţă sclipitoare, nu era interesat în politică şi nu aspira să devină un revoluţionar şi mai ales liderul unei revoluţiei. S-a petrecut să fie omul potrivit la locul potrivit, cu idei şi o carismă potrivită pentru primăvara lui 1917 în Petrograd, când istoria l-a propulsat în poziţia pentru care a rămas cunoscut omenirii, primul dictator comunist, instauratorul primului sistem ateu cunoscut istoriei. Sebesteyn întreabă ce l-a făcut pe Lenin influent şi poate unic? Insistenţa lui că lucrurile complexe trebuie simplificate şi că oamenilor trebuie să li se dea formule simple pentru rezolvarea lor. Fraza leninistă – „există un singur adevăr: cel care mă avantajează pe mine şi dezavantajează pe duşmanul meu” – a devenit principiul de funcţionare a propagandei sovietice.

Sebesteyn consideră că toată ideologia şi activitatea leninistă pot fi reduse la cele două cuvinte faimoase rostite de Lenin: Кто кого: „cine pe cine” [„care pe care” – n.n.]. Adică, cine bate pe cine? Troțki şi Stalin au împrumutat fraza care le-a fost şi lor călăuza în relaţiile cu adversarii politici. „Lenin a dorit binele”, afirmă Sebesteyn, „dar a creat răul”. A demolat nu doar sistemul țarist, ci o civilizaţie multiseculară. A abolit liberul schimb între persoane, proprietatea privată şi agricultura privată. A fost un propovăduitor al urii de clasă, al urii împotriva duşmanilor comunismului, în speţă a clasei de mijloc şi a burgheziei, pe care le-a eliminat peste noapte prin teroare. Lenin a creat primul sistem politic bazat, eminamente, pe ură – ura de clasă. Din acest punct de vedere Sebesteyn trebuie apreciat pentru că, spre deosebire de mulţi istorici occidentali, nu romantizează nici comunismul, nici sovietismul. Nu există „marxişti” ori „comunişti” buni, afirmă el. Toţi liderii comunişti care s-au succedat după el, fie în Uniunea Sovietică, fie în restul lumii, au fost dictatori motivaţi de ura de clasă, de dorinţa de a lichida pe cei care gândeau diferit sau reprezentau un pericol pentru politica și ideologia comunistă.

Lenin a coborât în mormânt cu sânge pe mâini. În cei șapte ani de dictatură, a pus bazele sistemului de teroare politic sovietic, a sistemului de teroare a unui singur om („one-man tyranny”). A abolit libertatea politică, a presei, sindicatele libere, alegerile libere şi a instaurat poliţia politică. Poliţia ţaristă, Okhrana, a fost înlocuită, la doar câteva săptămâni după revoluţia bolşevică, de Cheka, care sub Stalin a devenit NKVD, iar apoi KGB. Când, în 1921, marinari sovietici s-au revoltat la Kronstadt, cerând hrană şi alegeri libere, Lenin a exclamat: „fără milă”. L-a trimis acolo pe Troțki cu 20.000 de soldaţi sovietici care au masacrat rapid toţi nemulţumiţii. A fost prima fază a „marii terori comuniste sovietice”, pe care, însă, Stalin a perfecţionat-o şi intensificat-o. Conform lui Sebesteyn, Stalin a impus de 10 ori mai multă teroare politică decât învăţătorul lui, Lenin.

După Kronstadt, comuniştii sovietici şi-au pierdut orice iluzie că Lenin va tolera opoziţia. La scurt timp după Kronstadt au urmat lagărele de muncă forţată şi interzicerea dizidenței în sânul partidul comunist şi a alegerilor libere. Sebesteyn accentuează că nu Stalin, ci Lenin a inventat instrumentele de teroare comunistă. În final, însă, cea mai mare „realizare” a lui Lenin, zice Sebesteyn, a fost „the invention of a secular religion – communism” („invenţia unei religii seculare – comunismul”). O invenţie care, adăugă el, a fost perpetuată şi perfecţionată de fiecare tiran al comunismului, în aşa fel, ca în timp ce „Lenin e mort, leninismul trăieşte” („Lenin is dead; Leninism lives”).

Stalin – aşteptându-l pe Hitler (1929-1941)

Este posibil ca cea mai vastă carte scrisă până azi despre Stalin să fie cea a lui Stephen Kotkin, Profesor de Studii Sovietice la Universitatea Princeton. Kotkin a scris o trilogie despre Stalin, din care până acum au fost publicate primele două volume. Primul volum prezintă viaţa şi realizările politice ale lui Stalin până în 1928, iar al doilea, publicat în anul 2017, perioada stalinistă dintre 1929 şi 1941. Volumul începe cu decizia stalinistă din 1929 de a colectiviza agricultura sovietică şi se încheie în 21 iunie 1941 când Hitler a atacat Uniunea Sovietică. Al doilea volum are 1.154 de pagini, fiecare pagină cuprinzând patru zile din viaţa celui mai mare tiran cunoscut istoriei. O recenzie a cărţii lui Kotkin a fost publicată în 10 octombrie de New York Times şi a fost scrisă de Mark Atwood Lawrence, profesor de Istorie la Universitatea Statului Texas din Austin. Cartea nu e uşor de citit şi chiar autorul recenziei se îndoieşte că va fi vândută în cantităţi mari. Trebuie răbdare să o citeşti, dar Lawrence e capabil să puncteze pentru cititori câteva aspecte esenţiale din viaţa şi caracterul lui Stalin.

A fost Stalin un ideolog, ori un oportunist, un om crud, un „om de fier“, o creatură a sistemului sovietic, întruchiparea „omului sovietic” despre care scria Lenin, un om lipsit de scrupule care şi-a abuzat soţia făcând-o să se sinucidă? Kotkin crede că Stalin a fost toate acestea. Crud peste măsură şi pentru că nu s-a dus la înmormântarea mamei lui.

Trăsătura dominantă a personalităţii lui Stalin şi a preocupărilor lui, afirma Kotkin, a fost hotărârea lui să transforme Uniunea Sovietică într-o ţară autentic comunistă capabilă să stea pe picioarele ei într-o lume dominată politic şi militar de Imperiul Britanic, Japonia imperialistă, Germania nazistă, şi o Americă în ascensiune economică dar mai ales militară. A învăţat de la aceste ţări că succesul statului modern constă în producţia în masă, consumul în masă, o cultură de masă şi o politică de masă. Pentru el, Uniunea Sovietică se confrunta cu două alternative inacceptabile: fie o stare de subdezvoltare perpetuă, fie una de subordonare faţă de marile puteri şi a capitalului lor. Stalin a văzut o singură cale pentru a ieşi din impas: dezvoltarea Uniunii Sovietice. Ceea ce era posibil pentru că Uniunea Sovietică deţinea o populaţie vastă, resurse naturale imense, un teritoriu vast şi o ideologie comunistă care putea uni şi direcţiona, prin intermediul propagandei, toate segmentele populației în aceeaşi direcţie – transformarea Uniunii Sovietice în putere mondială.

Pentru atingerea obiectivului, Stalin a acţionat la niveluri multiple. La nivel ideologic a impus o versiune strictă şi intolerantă a comunismului, fără a permite disensiuni în interiorul partidului comunist. A persecutat Biserica, a lansat programe de ateizare a tinerilor şi copiilor şi de îndoctrinare a maselor în comunism. A eliminat opoziţia politică şi ideologică. A ucis liderii Revoluţiei Bolşevice rămaşi în viaţă după moartea lui Lenin, iar pe cei care au reuşit să fugă peste graniţă, i-a urmărit acolo şi i-a executat în circumstanţe misterioase. Cazul cel mai celebru a fost Leon Troțki, ucis în împrejurări stranii în Mexico City în 1940.

Stalin a instaurat teroarea politică, arestând peste noapte şi executând milioane de comunişti suspectaţi de lipsă de loialitate. A inventat termenul „duşman al statului”, etichetând suspecţii ca „duşmani ai statului” şi i-a executat. A impus paragrafe ciudate în Codul Penal Sovietic, care au facilitat arestarea şi executarea a milioane de oameni din motive politice. A inventat tribunalele revoluţionare care aveau ca obiectiv principal lichidarea opoziţiei politice şi a inamicilor statului sovietic. Tribunalele revoluţionare impuneau „justiţia revoluţionară”, adică executarea promptă a „inamicilor statului”. În doar doi ani, 1936-1937, aproximativ 1,6 milioane de membri de partid, funcţionari de stat, ofiţeri, militari şi agenţi ai poliţiei politice au fost executaţi.

În agricultură, Stalin a aplicat lupta de clasă, eliminând ţăranii înstăriţi, adică chiaburii (kulak), care hrăneau milioanele de cetăţeni ai Imperiului Țarist şi ai Uniunii Sovietice. A colectivizat agricultura, a confiscat terenurile, animalele şi a abolit proprietatea privată. A ucis ori a forţat ţăranii înstăriţi (chiaburii) să colonizeze Siberia, ucigând în acest mod 5 milioane de țărani, aşa cum a făcut comunismul şi în România anilor ʼ40 şi ʼ50. Rezultatul colectivizării forţate a fost foametea din anii ʼ30 care a dus la moartea a cca. 7 milioane de oameni, majoritatea dintre ei ucraineni.

În industrie, Stalin a dus aceeaşi politică. A aplicat ura de clasă lichidând burghezia şi construind un complex industrial enorm din Ucraina până la Vladivostok. Dar cu toate acestea, în 1939 când a izbucnit al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică încă era în urma marilor puteri. Stalin, afimă Kotkin, a realizat aceasta devenind pragmatic peste noapte. În Vest se confrunta cu o Germanie nazistă care îşi avea ochii aţintiţi asupra Rusiei, iar în Est cu o Japonie suprapopulată care deja invadase Coreea şi Manciuria în căutare de resurse naturale. Armata Roşie era prost echipată şi incapabilă să poarte simultan două războaie, unul în Occident şi unul în Orient.

În 1939, pragmatismul lui Stalin a tranşat ideologia, relatează Kotkin, prin încheierea bine-cunoscutului pact de neagresiune cu Germania nazistă, transformând Europa de Est, de la Marea Nordului până la Marea Neagră, într-o zonă tampon (“buffer zone”) între cei doi mari dictatori ai Secolului XX. Asta ne-a pecetluit şi nouă soarta, rupând din România, pentru a doua oară, Basarabia. Dar cu toate acestea, Operațiunea Barbarossa, din 21 iunie 1941, de invadare a Rusiei sovietice de către Germania nazistă, l-a luat pe Stalin prin surprindere găsindu-l nepregătit.


Citiți și:

V.I. Lenin, un ascuns geniu viclean şi monstruos (I)

«Noua ordine mondială» este, de fapt, comunism la scară globală – chiar dacă poartă o mască de umanoid

O poveste cu tâlc plină de învățăminte – Stalin, democrația și grăunțele

 

yogaesoteric
10 decembrie 2018


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More