1969 – URSS și China erau să pornească al Treilea Război Mondial

La prima vedere, suntem tentați să credem că așa-numita Criză a Rachetelor din Cuba a constituit cel mai periculos moment din Războiul Rece. Însă, în ciuda momentelor tensionate care au caracterizat această criză, Washingtonul și Moscova au reușit să rezolve pașnic situația, care s-a soldat doar cu moartea pilotului de vânătoare american, maiorul Rudolph Anderson jr. Doar că, șapte ani mai târziu, mai precis în luna mai a anului 1969, un contingent al Armatei Populare Chineze a atacat un avanpost de graniță sovietic din insula Zhenbao. Incidentul, soldat cu moartea câtorva soldați și rănirea mai multora, avea să aducă URSS-ul și China aproape de un război total care putea ajunge ușor la folosirea armelor nucleare. Doar că, după două săptămâni de lupte ușoare, acesta s-a stins. A rămas însă întrebarea care dă unora fiori și în zilele noastre: Ce s-ar fi petrecut dacă cele două superputeri militare ar fi continuat războiul?

Originea conflictului

Incidentul din Insula Zhenbao, o insulă mică de pe fluviul Amur de la granița ruso-chineză din Extremul Orient, avea să reprezinte cel mai tensionat moment din istoria comună a celor două superputeri. Cu doar zece ani înainte, Beijingul și Moscova îşi strângeau mâinile tovărășește, pentru a întări astfel Lumea Comunistă. Doar că luptele ulterioare pe bază ideologică, pentru putere și resurse naturale, aveau să ducă la o ruptură între cei doi mari aliați, ruptură cu repercusiuni de ordin global. Ruptura nu făcea, de fapt, altceva decât să exacerbeze disputele teritoriale care durau încă din perioada Rusiei țariste și cea a Chinei Imperiale. Uriașa, slab marcata graniță comună dintre cei doi giganți lăsase, de altfel, numeroase zone gri asupra cărora atât China, cât și URSS îşi clamau suveranitatea.

În anul 1900, Rusia a semnat cu China celebrul Tratat de la Beijing, în urma căruia Manciuria Exterioară, precum și alte teritorii chinezești vor aparține Rusiei țariste. După ce ambele țări au devenit comuniste, disputele teritoriale au fost ascunse sub preș, mai ales că China avea mare nevoie de expertize tehnologice sovietice. Doar că Nichita Hrușciov avea să strice lucrurile, căci, în anul 1956, în timpul celui de-al 20-lea Congres al Partidului Comunist, ucraineanul l-a denunțat pe Stalin drept un monstru și a cerut reforme radicale. Mao Zedong a fost șocat de gestul lui Hrușciov, căci liderul chinez era un mare admirator al lui Stalin. Paranoia lui Mao avea să crească până la nivelul în care era convins că Hruşciov se pregătea de fapt să atace China, cu atât mai mult cu cât chinezul acționase precum Stalin, convins că execuțiile sumare și epurările erau necesare Revoluției Culturale, pe care acesta o vedea drept tranziția Chinei de la trecutul feudalist la comunism. Apoi, în 1958, Hrușciov voia să instaleze de-a lungul litoralului chinez o serie de stații radio cu emisie pe unde lungi care să ajute ghidarea submarinelor militare sovietice. Suspiciunile lui Mao au crescut, deși își dăduse acordul, cu condiția să primească armament nuclear de la sovietici.

Nichita Hrușciov

Hrușciov a răspuns evaziv, deși savanţii chinezi primiseră unele planuri pentru arme nucleare din partea sovieticilor. Ruptura se petrecuse deja. Când Hrușciov a vizitat SUA, în 1958, Mao l-a acuzat ca ,,suge bani” de la capitaliști. Lucrurile s-au înrăutățit cu ocazia Crizei Rachetelor din Cuba, când China a profitat că atenția lumii era îndreptată spre acea zonă fierbinte, prin urmare a invadat și ocupat provincia Aksai-Chin care aparținea Indiei. Calcutta s-a plâns URSS-ului și, deși India nu era un stat comunist, sovieticii i-au promis acesteia ajutor militar consistent. Situaţia mergea din rău în mai rău, căci, în 1964, Mao a declarat că Tratatul de la Beijing era unul nedrept, prin urmare cerea înapoi teritoriile care aparțineau sovieticilor, incluzând aici Insula Zhenbao (Comoara – în limba chineză), pe care rușii o numeau Insula Damanski.

Escaladarea conflictului spre ridicol, de la arme nucleare la bătăi cu parii

Acesta a debutat sub forma câtorva incidente minore, însă luptele din Zhenbao au tensionat serios situația. Contraatacul sovietic s-a soldat cu victime și pagube serioase, la fel și atacul din Xinjiang. Toată lumea aflase de lupte și întregul mapamond se întreba de ce chinezii și-au provocat vecinul mai puternic, precum și unde vor ajunge lucrurile dacă sovieticii vor răspunde cu adevărat agresiv provocării chineze?

Armata Roșie și-a trimis unele dintre cele mai bune unităţi în taigaua siberiană. Sovieticii aveau în acele vremuri un avantaj tehnologic militar net superior chinezilor. Cu toate acestea, Beijingul beneficia de cea mai mare armată din lume, cantonată în mare parte la graniţa sovieto-chineză. Armata Roșie avea însă grosul efectivelor în Europa, pregătite pentru un eventual conflict cu NATO. Cu toate acestea, chinezii nu puteau ieși învingători pe termen lung. Le lipseau logistica și superioritatea aeriană necesare pentru cucerirea unei părți substanțiale din teritoriul visat. Cum un atac al NATO era improbabil, sovieticii puteau să-şi transfere ușor efectivele în Extremul Orient sau la graniţa cu provincia Xinjiang.

În Manciuria, memoria chinezilor era proaspătă cu isprăvile sovieticilor, care efectuaseră contra japonezilor o ofensivă fulgerătoare înainte de declanșarea ultimului Război Mondial. În ciuda superiorităţii sale numerice, Armata Populară Chineza nu putea opri în anul 1969 o ofensivă sovietică, iar pierderea Manciuriei ar fi fost devastatoare pentru legitimitatea politică și teritorială a Chinei. În orice caz, chinezii erau conştienţi de superioritatea aviaţiei militare sovietice care ar fi distrus ușor orașe, baze militare și de aprovizionare. China își testase deja prima armă nucleară în 1964, fapt care-i dădea o aparentă ocazie de a riposta chiar nuclear, însă sistemele militare, recte avioane sau rachete capabile să transporte încărcătura militară, lăsau mult de dorit. China nu putea lovi ţinte din partea europeană a Rusiei, iar bombardierele chinezești constau în câteva Tu-4, nimic altceva decât copii sovietice ale aeronavelor de tip US B-29 și H-6, copii ale avioanelor sovietice Tu-16 Barsuk.

Pe de altă parte, sovieticii erau la egalitate eu americanii în privința armamentului nuclear. URSS dispunea de un sofisticat arsenal nuclear strategic și tactic, cu ajutorul căruia ar fi putut distruge ușor armata chineză. Însă, fiind sensibilă la opinia internațională, Moscova ar fi ezitat să răspundă masiv și nuclear Beijingului, alegând atacuri tactice și demoralizante asupra trupelor de la graniță. Conform tuturor analiștilor militari ai vremii, Moscova s-ar fi decis însă pe loc să elimine capacităţile nucleare chineze, înainte ca acestea să devină o problemă. Chinezii au declarat însă că, în regiunile de graniţă, civilii lor erau atacați frecvent de trupele sovietice. Iar cei care protestau pașnic contra ocupației sovietice erau goniți de aceștia cu tancurile.

În tabăra cealaltă, sovieticii susțineau că soldații chinezi au început primii, prin hărțuirea grănicerilor ruși cărora le fluturau în față celebra Cărticică Roșie a lui Mao. Pentru a detensiona situația, grănicerii sovietici au primit ordinul să folosească bâte și pari cu care să-i bată și literalmente să-i împingă în afara granițelor pe chinezi.

Aceștia au răspuns prin folosirea unor beţe și mai lungi decât ale sovieticilor, totul rezultând într-o gestică ridicolă din toate punctele de vedere. Mai târziu, chinezii au ajuns până într-acolo încât au trimis la graniță maeștri de arte marțiale și luptători care să facă demonstraţii de forță pentru creșterea moralului populației civile. Punctul culminant avea să fie în data de 2 martie 1969, când, într-o presupusă răzbunare a uciderii unor civili chinezi, membri ai Armatei Populare Chineze au atacat postul de grăniceri sovietici din Insula Zhenbao, fapt ce a dus la uciderea a 59 de oameni și rănirea altor 94. Sovieticii au decis bombardarea avanposturilor militare chineze de dincolo de Râul Ussuri. Pentru a recuceri Insula Zhenbao, sovieticii au trimis în luptă una dintre cele mai moderne arme de atunci, faimosul tanc T-62. În număr de patru, tancurile au traversat un râu îngheţat, pentru a intra apoi pe un teren minat. Unul dintre tancuri a călcat pe o mină, dar celelalte trei nu s-au întors să-l ajute, ci au decis să se retragă în teritoriul sovietic. Un soldat chinez a încercat să intre în tanc, dar a fost întâmpinat de un soldat rus rănit, dar cu arma spre el. Chinezul a aruncat o grenadă în tanc, iar apoi a vrut să distrugă întregul tanc, fiind însa oprit de lunetiștii sovietici.

În ziua următoare, sovieticii s-au întors să recupereze trupul soldatului ucis, fapt pe care chinezii l-au permis, însa când au încercat să-şi recupereze și tancul, chinezii au deschis focul, forțându-i astfel să se retragă. În data de 21 mai, sovieticii au trimis de data aceasta o echipă de demolări care să distrugă tancul, dar au fost respinși din nou de chinezi. După ce sovieticii s-au retras, chinezii au reușit să tragă tancul spre malul lor, dar, când să-l confiște cu totul, sovieticii au deschis la rândul lor focul asupra lor. Atunci au utilizat o altă tactică: folosindu-se de tanc și de o echipă de lunetiști ca acoperire, tehnicienii chinezi au reușit să demonteze în bucăţi tot tancul T-62.

Încă lucrau la el când, în data de 2 aprilie, gheaţa s-a topit, iar tancul s-a scufundat. Satisfăcuţi, sovieticii s-au retras. Au ignorat însa ambiţia chinezilor care au trimis echipe de scafandri ce au scos toate bucățile din tanc pe care le-au trimis la propria lor uzină de tancuri din orașul Lyshuen. Doar că sovieticii nu se împăcaseră cu gândul pierderii unei asemenea arme, așa că, în luna mai, un sabotor chinez care lucra pentru ei a fost prins lângă fabrica de tancuri cu un sac plin de explozibil. Sub interogatoriu dur, omul a cedat și a recunoscut că lucra pentru sovietici care voiau distrugerea tancului. Spionul a fost executat pe loc. Evident, tancul cu pricina nu avea cum să încline balanţa puterii spre China, dar avea să ducă la ceva cu mult mai important. Mao a priceput în final că nu putea să lupte în același timp și cu capitaliștii, și cu ,,aliații” sovietici, fapt care a dus la îmbunătăţirea continuă a relaţiilor sino-americane.

Apropo de americani…

Washingtonul a reacționat cu mare grijă. Deși conflictul armat de la graniţă a asigurat autorităţile americane de ruptura relaţiilor chino-sovietice, oficialii nu au căzut la un acord comun asupra consecinţelor acestui conflict pe termen lung. Prin canale oficiale și neoficiale, sovieticii au testat noua atitudine americană la adresa Chinei, mai ales că Washingtonul a reacţionat negativ față de propunerea sovieticilor din anul 1969 de a ataca împreună facilităţile nucleare ale Chinei. Cu toate acestea, deși Washingtonul nu voia să vadă China arzând din temelii, dorea să o protejeze de mânia sovietică. Cu zece ani în urmă, președintele Dwight Eisenhower notase cea mai mare problemă a Uniunii Sovietice într-o luptă a acesteia cu China, anume ce o să facă sovieticii după ce-i înfrâng pe chinezi?

Căci, pe bună dreptate, Moscova nu avea nici capacitatea și nici interesul de a guverna încă un teritoriu de dimensiunea unui continent, în mare parte distrus și radioactiv, cum ar fi ajuns China după război. Pe de altă parte, americanii susțineau un guvern legitim în Taiwan, fapt ce până în zilele noastre este un mare ghimpe în relaţiile sino-americane.

Cât despre Insula Zhenbao, abia în anul 1991 s-a reîntors la China, dar doar în anul 2003 cele două mari puteri mondiale și-au definitivat graniţele comune.

Citiți și:

Lumea a fost la un pas de dezastru – SUA a bombardat nuclear Spania

Cine doreşte al Treilea Război Mondial şi acţionează în sensul generării lui?

yogaesoteric
29 octombrie 2018