25 de căi neștiute prin care se ascunde adevărul și se dezinformează masele prin mass media!

 

Regulile dezinformării

Atunci când infracțiuni serioase sunt „studiate” pe forumuri publice, intră în acțiune un arsenal de metode – o lume a jumătăților de adevăruri, a minciunilor și a suprimării adevărului – prin care informațiile sunt abil manipulate pentru a se ajunge la rezultatul dorit. Din nefericire acest joc orchestrat din culise include mass-media, unul dintre cei mai cumpliți răufăcători atunci când este sursa dezinformării.

Redactat pe baza materialului Thirteen Techniques for Truth Suppression (Treisprezece tehnici pentru suprimarea adevărului) de David Martin, acest articol își propune să ajute la înțelegerea regulilor dezinformării.

Acolo unde infracțiunea implică o conspirație, sau invers, acolo unde are loc o conspirație pentru a fi acoperită o infracțiune, fără îndoială că va fi lansată o campanie de dezinformare împotriva celor care urmăresc să descopere și să dezvăluie apoi adevărul și/sau conspirația. Așa cum am spus, există tactici specifice pe care artizanii dezinformării tind să le aplice. Există însă și anumite trăsături comune pe care artizanii dezinformării le au. Aceste trăsături ne pot ajuta să identificăm jucătorii şi motivele care îi animă.

Cu cât un anumit individ prezintă aceste caracteristici și se face vinovat de respectarea regulilor dezinformării, cu atât mai mult este posibil ca acesta să fie un artizan profesionist al dezinformării, având o motivație puternică. Oamenii pot fi cumpărați, amenințați, șantajați pentru a fi surse ale dezinformării, așa încât chiar și „băieții buni” pot fi suspecți în multe cazuri.

O persoană rațională care este interesată să descopere adevărul va evalua lanțul dovezilor și va conchide fie că indiciile sunt solide și concludente, fie că una sau mai multe piste sunt slabe și trebuie continuată cercetarea înainte de a se putea ajunge la o concluzie, fie că una sau mai multe piste pot fi eliminate, de obicei prin invalidarea argumentelor (dar nu neapărat, dacă deja există, sau pot fi descoperite piste paralele, sau dacă o anumită pistă era doar un suport, nu și o cheie în sine pentru a se ajunge la o înțelegere a faptelor).

Jocul se desfășoară prin evidențierea unor aspecte care fie întăresc, fie slăbesc aceste piste (preferabil până la punctul eliminării lor). Este slujba fiecărui artizan al dezinformării să interfereze cu aceste evaluări, cel puțin până în punctul în care face publicul să considere că pistele sunt slabe sau moarte, când de fapt acestea indică spre adevăr, sau să propună soluții alternative care îndepărtează cât mai mult publicul de realitate. Adesea, doar prin împiedicarea și încetinirea procesului de aflare a adevărului prin tactici de dezinformare, un anumit nivel al victoriei este asigurat pentru că apatia publicului față de respectivul subiect crește odată cu trecerea timpului și cu desfășurarea declamațiilor prezentate de canalele de dezinformare.

Ar părea adevărat în aproape toate cazurile că dacă nimeni nu poate rupe lanțul dovezilor care indică un anumit răspuns, revelarea adevărului se va produce. Dacă se dorește ruperea lanțului, fie trebuie oferită o nouă pistă, fie trebuie dezvoltat un întreg nou lanț, fie soluția trebuie invalidată și găsită una nouă… dar chiar și așa până la urmă adevărul va ieși la iveală. Nu este nicio rușine în a fi creatorul sau susținătorul unei soluții, a unui lanț sau a unei piste nereușite, dacă acestea se urmăresc cu onestitate, pentru a se afla adevărul. Aceasta este abordarea rațională. Deși este de înțeles că o persoană poate deveni implicată emoțional într-un anumit aspect al unei chestiuni în privința căreia se urmărește aflarea adevărului, de fapt nu contează cine are în final dreptate, atât timp cât adevărul iese la lumină. Dar artizanul dezinformării va căuta să amplifice emoțiile audienței și să pedepsească public orice nereușită (indiferent dacă acuzațiile sunt reale sau falsificate), și va căuta ca prin mijloacele intimidării să prevină în general orice discuție asupra chestiunii respective.

Artizanul dezinformării și cei care trag sforile (aceia care ar avea de suferit în cazul în care s-ar afla că se fac vinovați de anumite fărădelegi) sunt cei care TREBUIE să împiedice orice examinare rațională, completă, a oricărui lanț de dovezi care i-ar putea incrimina. Și cum dezvăluirea faptelor și a adevărului atrag consecințe, acestea trebuie suprimate prin minciuni și înșelăciuni. În acest proces, cei care sunt profesioniști în arta de a minți și înșela, ca de exemplu lucrătorii serviciilor secrete sau infractorii profesioniști (adeseori sunt fie aceiași oameni, fie lucrează împreună), tind să se folosească de unelte foarte bine definite și ușor de observat. Totuși, publicul în general nu este prea bine înarmat pentru a putea face față acestor atacuri, și de cele mai multe ori este cu ușurință indus în eroare de aceste tactici a căror eficacitate a fost dovedită de-a lungul timpului. Este demn de remarcat că nici măcar mass-media sau organele de aplicare a legii NU AU FOST INSTRUITE pentru a putea face față acestor provocări. În cea mai mare parte, numai jucătorii înțeleg regulile jocului.

Pentru acești dezinformatori, scopul ultim este să evite discuțiile asupra legăturilor din lanțul dovezilor care pot fi zdrobite de adevăr și să folosească de fiecare dată înșelătorii sau minciuni pentru a face ca anumite legături să pară mult mai fragile decât sunt de fapt, pentru a crea iluzia unei lacune, sau, și mai bine, să facă în așa fel încât cei care iau în serios lanțul dovezilor să fie distrași de la aceasta în cât mai multe moduri cu putință, inclusiv prin metoda punerii la îndoială a legitimității celui care prezintă dovezile. Este important să înțelegem că faptele sunt fapte, indiferent de sursa care le dezvăluie. La fel, adevărul este adevăr, indiferent cine este acela care îl face public. De aceea infractorilor le este permis să depună mărturie unii împotriva altora. Acolo unde ar putea exista cu adevărat un motiv pentru a minți, doar dovada că mărturia în sine ESTE o minciună face ca aceasta să devină nulă. Dacă mărturia unui mincinos nu ar fi susținută de probe, sigur că ar fi de o valoare îndoielnică, dar dacă mărturia (argumentația) se bazează pe fapte verificabile sau demonstrabile, nu mai contează cine le prezintă sau ce motive are să facă aceasta, sau dacă a mințit în trecut, ori dacă are motive să mintă în împrejurările date – faptele sau legăturile dintre ele ar trebui și chiar e necesar să stea în picioare sau să pice pe cont propriu, prin ele însele, iar implicarea lor în tot restul chestiunii în cauză să fie doar aceea de susținere.

Mai mult, în special în ceea ce privește forumurile publice, cum ar fi scrisorile către editori în cazul ziarelor, sau grupurile de discuții sau de prezentare a știrilor de pe internet, dezinformatorul are un rol foarte important. Pe aceste forumuri, principalele subiecte de discuție sunt în general încercări ale anumitor indivizi de a îi convinge pe alții să devină interesați de poziția, ideea sau soluția pe care ei o susțin, și care se transformă destul de mult odată cu trecerea timpului. De multe ori oamenii folosesc aceste medii de comunicare ca pe o tribună, dar și cu speranța de a îi ajuta să „polenizeze” conceptele, așa încât să-și poată forma apoi idei din ce în ce mai bune. Atunci când aceste idei sunt critice la adresa guvernului sau a unor puternice grupuri de interese (în special dacă subiectele de discuție sunt implicațiile acestora în activități criminale), artizanul dezinformării are încă un rol – acela de a le înăbuși în fașă. De asemenea, el caută să fabrice înscenări pentru ca ideile, cel care le prezintă și susținătorii lor să nu pară câtuși de puțin credibili în cazul în care succesul lor ar putea conduce la confruntări pe forumuri publice cu o audiență mai mare. Adesea îi putem repera pe dezinformatori datorită „standardelor mai înalte” de discuție decât cele firești, pe care le solicită. Vor cere ca cei care își prezintă argumentele sau conceptele să susțină totul cu aceeași competență precum un profesor universitar, un cercetător sau un autor de scrieri de investigație. Dacă nivelul celui care prezintă ideile este câtuși de puțin mai scăzut decât cel solicitat de dezinformator, acesta din urmă va susține cu tărie că discuția este fără sens și fără valoare în opinia sa, iar toți cei care nu sunt de acord cu acest punct de vedere sunt evident proști – în general chiar aceștia sunt termenii folosiți.

Prin urmare, atunci când citiți astfel de discuții, în special pe grupurile care prezintă știrile pe internet (news groups – NG), decideți singuri când este prezentat un argument rațional și când sunt folosite dezinformarea, operațiunile psi (operațiuni de război psihologic) sau înșelătoriile. Demascați-le fără frică pe acestea din urmă. Atât cei care urmăresc în mod deliberat să vă inducă în eroare, cât și cei care sunt pur și simplu gânditori naivi sau conduși în eroare la rândul lor, o iau la goană de fiecare dată atunci când sunt expuși sau, cu alte cuvinte, ori înfruntă situația, ori încetează orice discuție (un rezultat perfect acceptabil în ambele cazuri, din moment ce aflarea adevărului este scopul final).

Acuzațiile nu ar trebui să fie folosite prea mult, rezervați-le pentru recidiviști și pentru cei care folosesc tactici multiple. Evitați răspunsurile care alunecă în capcane emoționale sau în piste informaționale lăturalnice, cu excepția cazului în care considerați că unii observatori ar putea să fie repede descumpăniți de înșelătorii. Aveți în vedere să citați întreaga regulă, și nu doar titlul ei, căci ceilalți nu au aceste referințe. Dacă vi se cere, oferiți cititorilor întregul set de reguli de mai jos.

Cele 25 de reguli ale dezinformării

Notă: În general, artizanul tradițional al dezinformării nu are abilitatea de a folosi în mod direct prima regulă și ultimele cinci (sau șase, depinde de situație). Ele sunt folosite mai ales de către cei care sunt la putere, de către jucătorii cheie sau de către cei care se ocupă cu planificarea conspirațiilor criminale sau a conspirațiilor menite să le acopere fărădelegile.

1.
Nu vezi, nu auzi și nu vorbești nimic rău. În ciuda celor pe care le cunoști, nu discuta nimic despre acestea – cu atât mai mult dacă ești o figură publică, prezentator de știri etc. Dacă nu s-a relatat, nu s-a petrecut; și nu vei fi nevoit să ai de-a face cu subiectele respective.

2.
Devino sceptic și indignat. Evită discutarea conceptelor cheie și focalizează-te în schimb pe subiecte adiacente care pot fi folosite pentru a prezenta subiectul ca fiind critic la adresa unui grup considerat sacrosant sau a unei teme sfinte. Aceasta se mai numește și mutarea „Cum îndrăznești?”

3.
Creează distribuitori de zvonuri. Evită discuțiile la subiect prezentând în schimb toate acuzațiile, indiferent de unde vin și de câte probe există, ca fiind simple zvonuri și acuze în van. Alți termeni derogatori și care exclud adevărul în egală măsură ar putea funcționa de asemenea. Această metodă este cu atât mai eficientă cu cât presa este mai tăcută, întrucât în acest fel singurul mod prin care publicul poate afla despre faptele care nu se doresc a fi scoase la iveală este prin intermediul unor astfel de „zvonuri discutabile”. Dacă materialul poate fi asociat cu internetul, fă asta pentru a garanta că este doar un „zvon” lansat de „o mână de puști de pe internet”, care nu are nicio bază reală.

4.
Folosește o sperietoare. Găsește sau creează un element asemănător cu argumentul adus de oponentul tău, pe care îl poți demonta cu ușurință pentru ca astfel să te pui într-o lumină cât mai favorabilă, iar oponentul tău să apară într-o lumină cât mai proastă. Fie inventează un subiect despre care poți sugera fără probleme că există cu adevărat, pe baza interpretării tale a situației/argumentelor expuse de oponent, fie selectează cel mai slab aspect al celor mai slabe acuzații. Amplifică-i apoi semnificația și distruge-l într-un mod care să pară a demonta toate acuzațiile, reale și fabricate deopotrivă, în timp ce de fapt eviți discutarea subiectelor cu adevărat importante.

5.
Înlătură-ți oponenții cu ajutorul insultelor și a ridicolului. Această regulă mai este cunoscută și ca stratagema „Atacă mesagerul!”, deși sunt și alte metode socotite ca variante ale acestei abordări. Asociază-ți oponenții cu descrieri deloc populare, precum „țicniți”, „de dreapta”, „liberali”, „de stânga”, „teroriști”, „susținători ai teoriilor conspirațiilor”, „radicali”, „miliția”, „rasiști”, „fanatici religioși”, „deviați sexual” și așa mai departe. Aceasta va face ca susținătorii oponenților să se retragă, de teamă să nu fie etichetați în același mod și vei evita astfel să trebuiască să faci față unor dezbateri.

6.
Lovește și fugi. Pe orice forum public, atacă oponentul sau poziția pe care acesta o deține și apoi dispari înainte ca răspunsul să apară, sau pur și simplu ignoră orice răspuns. Aceasta funcționează extraordinar de bine pe internet și în mediile de comunicare de tipul scrisorilor către editor, unde se poate crea un șir constant de noi identități, fără să fie nevoie să explici criticile aduse sau să argumentezi motivele din spatele lor. Pur și simplu fă o acuzație sau orice fel de astfel de atac; nu discuta niciodată subiectele reale și nici răspunsurile pe care le vei primi, pentru că aceasta ar întări punctul de vedere al oponentului.

7.
Pune la îndoială motivele. Dă o altă întorsătură sau amplifică orice fapt pe care îl poți folosi pentru a sugera că oponentul acționează pe baza unei agende ascunse sau a oricăror motive personale. Astfel vei evita discuțiile asupra subiectelor reale și vei forța oponentul să adopte o poziție defensivă.

8.
Invocă autoritatea. Susține că ești o autoritate în domeniu, sau asociază-te cu cineva care este și prezintă-ți argumentele cu suficienți termeni din jargonul specific și cu minuțiozitate pentru a ilustra astfel că ești unul dintre cei care „știu despre ce vorbesc”, apoi pur și simplu spune că „nu este așa”, fără să discuți subiectele, fără demonstrații concrete și fără să citezi surse.

9.
Fă pe prostul. Indiferent ce dovezi sau argumente logice sunt oferite, evită să discuți subiectele. Doar neagă-le, pe motiv că nu au credibilitate, nu au sens, nu există dovezi care să le susțină, nu spun nimic, nu au logică, nu conduc spre vreo concluzie. Amestecă-le bine pentru un efect maxim.

10.
Asociază acuzațiile oponentului cu știri vechi. O derivată a Sperietorii: adesea, într-o chestiune importantă, cu vizibilitate mare, se fac acuzații din timp asupra unor aspecte cu care s-a mai avut de-a face, sau care sunt ușor de gestionat – un fel de investiție pentru viitor, în cazul în care s-ar dovedi că acea chestiune nu este foarte ușor de înfrânat. Acolo unde se poate estima cum vor evolua lucrurile, ridică o problemă-sperietoare de partea ta și gestioneaz-o cât de repede, ca parte a planurilor de urgență inițiale. Acuzațiile care vor urma, indiferent cât sunt de valide sau cât de multe aspecte noi acoperă, pot fi apoi asociate deseori cu acuzația originală și pot fi respinse ca fiind doar o reiterare a vechii probleme, fără să abordezi subiectele noi – strategia va avea cu atât mai mult succes cu cât oponentul este, sau a fost implicat în problema-sperietoare.

11.
Stabilește și bazează-te pe poziții alternative. Folosindu-te de un aspect minor sau de un element al faptelor expuse, lansează-te în discuție și „confesează-te” cu candoare că, privind în urmă, constați că s-a produs o greșeală inocentă și că pornind de la aceasta, oponenții au profitat pentru a o „umfla” cu mult dincolo de proporțiile inițiale pentru a sugera și alte fapte reprobabile cu mult mai grave – susține deci că „pur și simplu nu este așa”. Alții pot interveni mai târziu pentru a îți susține punctul de vedere, și chiar să solicite public „încetarea acestui nonsens”, pentru că deja ai făcut „ce trebuia”, recunoscându-ți nesemnificativa greșeală. Dacă metoda este aplicată cum se cuvine, poate genera multă simpatie și respect pentru că „îți recunoști greșelile” și „ți le asumi”, fără a aborda subiectele arzătoare.

12.
Enigmele nu au soluții. Prezintă întreaga paletă de evenimente din jurul infracțiunii, cât și multitudinea de „jucători” implicați și de acțiuni, apoi reprezintă întreaga afacere ca fiind mult prea complexă pentru a putea fi rezolvată (pentru a se putea descoperi adevărul). Aceasta îi va face pe cei care până atunci erau interesați de respectiva chestiune să își piardă interesul destul de repede, fără să fii nevoit să răspunzi la întrebările cheie.

13.
Logica „Alice în țara minunilor”. Evită discutarea subiectelor fierbinți urmând o logică „de-a-ndoaselea”, sau folosind o logică aparent deductivă care de fapt se ține departe de abordarea oricărui fapt legat de chestiunea în cauză.

14.
Pretinde soluții complete. Evită subiectele pretinzându-le oponenților să rezolve infracțiunea complet (să afle/expună adevărul privitor la aceasta), manevră care funcționează cel mai bine atunci când sunt implicate subiecte care se pretează, de asemenea, la regula 10.

15.
Potrivește faptele cu concluzii „de schimb”. Aceasta necesită o gândire creativă, mai puțin în cazul în care infracțiunea a fost săvârșită după un plan care includea și concluziile contingente.

16.
Fă să dispară dovezile și martorii. Dacă nu există, nu a fost înfăptuit, așa că nu vei fi nevoit să abordezi subiectul.

17.
Schimbă subiectul. De obicei în conexiune cu una dintre celelalte manevre care au fost expuse aici, găsește un mod de a devia discuția cu ajutorul unor comentarii grosolane sau controversate sperând că vei atrage astfel atenția către un subiect nou, mult mai ușor de gestionat. Această tactică funcționează foarte bine mai ales dacă ești acompaniat de persoane care se „ceartă” cu tine pe seama noului subiect și care polarizează arena discuției așa încât să fie evitate subiectele cheie.

18.
Stârnește-le emoțiile, atrage ripostele și ațâță-i pe oponenți. Dacă nu poți face nimic altceva, fă-i cu ou și cu oțet și ia-i peste picior pe oponenți, așa încât să le stârnești răspunsuri emoționale, care îi vor putea face să pară ridicoli și excesiv de motivați, și în general să facă ca argumentele lor să pară mai puțin coerente. Nu numai că astfel vei evita să discuți subiectele reale, dar chiar și dacă răspunsurile lor emoționale abordează chestiunea în cauză, poți evita discutarea acesteia focalizându-te pe „cât sunt de sensibili la criticism”.

19.
Ignoră dovezile prezentate, pretinde dovezi imposibil de adus. Aceasta ar putea fi o variantă a regulii „Fă pe prostul”. Indiferent cât de zdrobitoare sunt argumentele aduse de oponent pe forumurile publice, pretinde că acestea sunt irelevante și solicită dovezi care sunt imposibil de adus (acestea ar putea exista, dar să nu fie la dispoziția oponentului, sau ar putea fi ceva despre care știi că este distrus sau ținut undeva în siguranță, cum ar fi, de exemplu, arma crimei). Pentru a evita complet discutarea subiectelor, ar putea fi necesar să negi categoric și să critici materialele apărute în mass-media sau cărțile publicate ca nefiind surse valide, refuză să admiți orice martor acceptabil și contestă chiar și declarațiile oficiale făcute de guvern sau de alte autorități, ca nefiind semnificative sau relevante.

20.
Falsifică dovezile. Oriunde acest lucru este posibil, introdu noi fapte sau indicii fabricate pentru a intra în conflict cu prezentările oponenților – ca unelte folositoare pentru neutralizarea subiectelor sensibile sau pentru a împiedica ajungerea la adevăr în ceea ce privește chestiunea în cauză. Aceasta funcționează cel mai bine atunci când în planul de acțiune a respectivei infracțiuni au fost prevăzute aceste măsuri, iar faptele nu pot fi cu ușurință separate de măsluiri.

21.
Cere un Mare Juriu, un Procuror Special, sau alte organe semnificative de anchetă. Răstoarnă procesul în favoarea ta și neutralizează eficient toate subiectele sensibile fără a se ajunge la o dezbatere publică. Odată ce ți s-au satisfăcut aceste cereri, este obligatoriu ca dovezile și mărturiile să rămână secrete, dacă sunt „manevrate” corespunzător. De exemplu, dacă „cumperi” procurorul, aceasta îți poate garanta că Marele Juriu nu va afla de nicio dovadă concludentă și că dovezile vor fi sigilate și de neatins pentru orice alți anchetatori care ar putea dori să investigheze cazul. Odată ce ai obținut un verdict favorabil, cazul poate fi considerat închis în mod oficial. De obicei această tehnică se folosește pentru ca cei vinovați să fie achitați, dar poate fi folosită, de asemenea, atunci când se urmărește obținerea unei condamnări pentru un nevinovat.

22.
Fabrică un nou adevăr. Creează proprii tăi experți, grupuri, autori, lideri sau influențează-i pe cei reali care acceptă să falsifice datele și să fabrice astfel cercetări științifice, investigative sau sociale, ori mărturii care să fie în favoarea ta. Astfel, dacă nu poți evita abordarea subiectelor, le poți discuta cu autoritate.

23.
Distrage atenția. Dacă cele descrise mai sus nu par să funcționeze pentru a distrage atenția publicului de la subiectele sensibile, sau pentru a preveni o eventuală acoperire media nedorită a evenimentelor care nu pot fi oprite, cum ar fi, de exemplu, procesele, creează subiecte de știri de proporții mult mai mari (sau tratează-le ca și cum ar fi astfel) pentru a distrage atenția mulțimii.

24.
Redu-i la tăcere pe critici. Dacă nu ai sorți de izbândă cu ajutorul metodelor de mai sus, ia în considerare înlăturarea oponenților prin anumite soluții definitive, așa încât necesitatea de a răspunde întrebărilor cheie să fie înlăturată în totalitate. Aceasta se poate face prin uciderea lor, prin arestarea și încarcerarea lor, prin șantaj, prin distrugerea reputației lor prin publicarea informațiilor cu care sunt şantajabili, sau pur și simplu prin distrugerea lor financiară, emoțională ori prin afectarea gravă a sănătății lor.

25.
Dispari. Dacă ești un personaj cheie care deține secretele sau din orice alt motiv ești excesiv de „cunoscător”, dacă simți că lucrurile se încing, ca să eviți problema, spală putina.

Citiți și:

Studiu semnificativ de caz: campania mediatică şi de dezinformare ce a fost declanşată împotriva Şcolii de yoga MISA (1)

Minciuna prin omisiune in campaniile recente de dezinformare referitoare la cazul Bivolaru


 

yogaesoteric
15 aprilie 2016

 

 

Also available in: English