37 de grade – nuvela SF în care Lino Aldani imaginează o lume aflată sub dictatură medicală

 

Ca de obicei, prima persoană întâlnită de Nico, pe când ieşea din casă, fu agentul C.M.G.-ului, un omuleţ uscat şi zbârcit, într-o salopetă purpurie care-i atârna de pe umerii cam căzuţi făcând cute şi umflături, ca mătasea unei umbrele închise. Îl chema Esposito; un meridional cu pielea plină de pigment, cu mustăcioară subţire şi cu un neg mare, păros, chiar lângă ureche. Era supraveghetorul cvartalului, o lepră, indiscret şi băgăreţ ca toţi controlorii C.M.G.-ului.

La zece paşi distanţă, Nico se opri şi îşi încheie pardesiul. Se simţea excelent, cerul era albastru, fără un singur nor, zi tocmai bună pentru doici şi pentru cărucioarele plimbate prin grădinile publice. Totuşi, la vederea lui Esposito, îşi ridică instinctiv gulerul şi îşi vârî adânc mâinile în buzunare.

– Bună ziua, salută omuleţul de la C.M.G. Nico îşi scoase o mână, dar numai pentru o clipă, flutură degetele prin aer într-un salut ce se voia amical şi încercă să dispară rapid, cu expresia cuiva care se ştia în regulă.
Dar controlorul Esposito îl înhăţă de braţ.
– Maieul?
– E pe mine, declară Nico.
– Tricoul de lână?
– Şi el, şi el!
– Bine, spuse netulburat omuleţul C.M.G.-ului. Te rog, domnule Berti, ia seama. Aprilie e o lună înşelătoare. Nu-ţi scoate pardesiul, că iei amendă.
– Fii fără grijă, domnule controlor.

Se îndepărtă grăbit, în vreme ce o pată de un albastru viu trecu pe lângă el ca o săgeată. Nicola Berti suspină şi îşi urmă drumul, privind discret spre stânga, unde levacare lucioase şi extravagante goneau pe pista lor de vitroplastic. Arătau toate minunat, până şi cele vechi, până şi vehiculele utilitare, minuscule, în schimb foarte practice. Galben, roşu, din nou galben, apoi unul albastru, apoi verde, roşu, albastru, alb-argintiu, gri-petrol, verde…

Nico suspină încă o dată. Cu paşi lenţi, aproape studiaţi, parcurse cei cincizeci de metri care-l despărţeau de staţie. Elibuzul încă nu se zărea. Pătrunse adânc în mijlocul grămezii de călători care aşteptau, treizeci sau patruzeci de persoane. Un ins solid a vrut să-l blocheze, dar Nico îşi umflă pieptul şi, dând din coate, ajunse în faţă. Când sosi elibuzul, îmbrânci la o parte femeia aflată lângă el, rezistă cu succes asalturilor vlăjganului şi urcă primul. Cineva trânti o înjurătură.

– Numai la noi mai vezi aşa ceva! răcnea o grăsană cu sâni enormi şi buretoşi.
– Mitocane! ţipă ascuţit un bătrânel cu ochelari. Ia un taxicar, dacă te grăbeşti!

Nico simţi o durere în pulpă: vrând să treacă înainte, un puşti îşi manevra geanta din fibre sintetice prin pădurea aceea de picioare. Uşa automată se închise, o umbrelă rămase prinsă în mijlocul ei, urmă o înjurătură înăbuşită, apoi un blestem în gura mare şi cineva izbucni în râs, pe când elibuzul pornea, lăsând în urmă douăzeci şi cinci de persoane cu braţele ridicate ameninţător. Cu greu, Nico reuşi s-o ocolească pe grăsană, cu gheata îl pocni pe puşti peste fluierele picioarelor şi, strecurându-se printre bătrânul ochelarist şi automatul de bilete, ajunse în mijlocul vehiculului, unde era mai puţină înghesuială.

Agăţat de bară, şi în dimineaţa aceea privirile îi căzură pe afişele publicitare aplicate în lungul elibuzului, între tavan şi ferestre. Le ştia pe de rost: Perne pneumatice Lichemin, Levacare de ocazie, Perne pneumatice Lireppi, Giulia-Gamma, Troecin, Demerces, Dorf, Volkscar Alfa şi Beta. Toate erau acolo. Un mănunchi de tentaţii în faţa cărora era cu neputinţă să rămâi cu ochii închişi.

VREI SĂ RĂMÂI UN NIMENI PENTRU TOATĂ VIAŢA?
CE MAI AŞTEPŢI CA SĂ-ŢI CUMPERI UN TROECIN?
TROECIN!
70.000 PE LUNĂ FĂRĂ AVANS
TROECIN! LAVACARUL CARE SE IMPUNE ŞI TRIUMFĂ
TROECIN! TROECIN! TROECIN!

Înghiţi cu noduri. Celelalte reclame aveau cam acelaşi ton.
DEMERCES – LEVACARUL CARE VĂ FACE SĂ VĂ SIMŢIŢI IMPORTANŢI
JUMĂTATE BANI GHEAŢĂ RESTUL ÎN RATE

Și încă:
PRIETENE, DESCHIDE OCHII DACĂ IUBEŞTI VITEZA
ALEGE GIULIA-GAMMA 280 KM PE ORĂ
MAŞINA ADMISĂ DE C.M.G.

C.M.G., Convenţia Medicală Generală! O obsesie, asta era. Mereu vigilentă, cu un regulament medieval şi cu mii de controlori teribil de preocupaţi să descopere infracţiuni. Nico se răsuci în loc, dar şi pe cealaltă parte a elibuzului anunţurile C.M.G.-ului îşi scânteiau literele fosforescente. Închise ochii. Degeaba. Nemernicii ăia îşi făceau bine treaba, până şi în materie de publicitate erau aşi. Era imposibil să nu le citeşti sloganurile.

CETĂŢENE, ÎNTR-ADEVĂR CREZI CĂ AI CONŞTIINŢA CURATĂ?
EŞTI SIGUR CĂ PORŢI ASUPRA TA TUBUL DE ASPIRINĂ?

Pe neaşteptate, Nico îşi dădu seama că îşi răscolea buzunarele în căutarea tubului respectiv.

SĂ NU SPUNEŢI CĂ AŢI UITAT TERMOMETRUL ÎN BUZUNARUL CELEILALTE HAINE.
E O SCUZĂ MESCHINĂ
PENTRU PERSOANA GĂSITĂ FĂRĂ TERMOMETRU AMENDĂ LIRE TREI SUTE OPTZECI

Îşi duse o mână la piept. Termometrul era acolo, alături de pix şi de pieptenele din baga artificială.

AJUTAŢI-NE SĂ VĂ SERVIM MAI BINE!
NU UITAŢI: POLIVITAMINE DE DOUĂ ORI PE ZI

Nico pufni. Căută dispozitivul care regla deschiderea ferestruicii, însă imediat o mână se lăsă peste a sa.
– Ce vreţi să faceţi? întrebă domnul de lângă el, pe un ton politicos, însă cât se poate de ferm.
– Să deschid, răspunse el, sufocându-se. Mi-e înfiorător de cald, simt că mă înăbuş.
Celălalt îl fixă calm, ochi în ochi, apoi îşi clatină capul cu hotărâre.
– Fereastra rămâne închisă.
Nico începu să râdă.
– Asta-i bună, n-am aer, ce vă pasă dacă deschid ferestruica?
– Ajunge, rosti domnul cu o voce categorică. Scoase din buzunar o legitimaţie pe care acum i-o agita sub nas.
– Sunt controlor de clasa întâi al C.M.G.-ului, iar ferestruica rămâne închisă: articolul 5 alineatul doi din acordul încheiat între Compania Transporturilor Publice şi Convenţia Medicală Generală.

Nico deschise gura, apoi înălţă din umeri într-un rest de protest gata-gata să se risipească definitiv.
– Fără discuţii! vorbi celălalt. Regulamentul spune limpede: mijloacele de transport public circulă cu ferestrele închise până pe 31 mai. Şi suntem, încă, în aprilie! Faceţi parte din Convenţie, nu-i aşa?
– Da, spuse Nico pe un ton îmblânzit dintr-o dată.
– Actele, vă rog.
– Dar… ce legătură au actele cu…
– Actele, am spus. Buletinul de identitate, certificatul sanitar şi contractul de muncă.
– Aşa ceva n-am auzit! Numai pentru că am vrut să deschid fereastra…
– Şofer, strigă omul C.M.G.-ului. Fii amabil, coborâm. Este necesar să fac un control.

Şoferul frână. Săriră din elibuz şi uşa automată se închise peste o mulţime de feţe rânjite.
– Urmaţi-mă.
– Dar o să întârzii, mai am doar douăsprezece minute până să ajung la birou.
Omul C.M.G.-ului îl împinse pe Nico sub o poartă.
– Sunt în regulă, vorbi acesta întinzându-i documentele. Aici am termometrul, tubul de aspirină, tabletele de tuse… Asta-i vitamina C, uite-o şi pe B-12, antisepticul, leucoplastul, alifia pentru ochi şi cutia pentru antibiotice. Am totul, nu mă puteţi amenda.
Controlorul examină minuţios fiecare obiect.

– Maieu? întrebă apoi, privindu-l ţintă.
– Înţelegeţi, o să ajung târziu. Ministerul Cântecului e în Piaţa Flaminio, iar dacă mă faceţi să pierd următorul elibuz nu mai pot fi acolo la vreme…
– Maieu? insistă omul C.M.G.-ului.
– Dumnezeule! Am maieu. Şi tricou gros. Şi şosete de lână. Îşi descheie pardesiul, haina, îşi ridică jerseul şi îşi desfăcu cămaşa în dreptul stomacului.
– Uită-te aici, domnule Cutare! Tricou gros şi maieu. Sunt în regulă. Celălalt deschise un carneţel şi începu să scrie.
– Puţină supraveghere specială vă va prinde bine, spuse el.
– Supraveghere specială? Dar pentru ce? Doar sunt în regulă.
– Da, deocamdată, da. Dar aţi vrut să deschideţi fereastra elibuzului şi ăsta-i un simptom al unor tendinţe individualiste foarte periculoase. O să vă semnalez Comisiei Superioare de Vigilenţă. Puteţi pleca.

Textul complet al nuvelei îl găsiți aici. 

Citiți și:

Oameni buni, treziți-vă… Ne paște ‘dictatura medicală’

Dictatura globală pandemică: Distrugerea democrației, înlocuirea statului de drept cu statul poliţienesc

România, avangarda dictaturii pseudo-sănătății mondiale

 

yogaesoteric
10 decembrie 2020