4. Noile descoperiri ale fizicii şi Tantra Yoga
de profesor yoga Gregorian Bivolaru
Noile descoperiri ale fizicii incită, desigur, la apropierea evocată de noi. Iar între fizicienii actuali, David Bohm este poate cel care a avut cea mai bună intuiţie şi care a reuşit poate cel mai bine să transcrie rezultatele ecuaţiilor sale în termeni obişnuiţi. Expresia sa ”ordine implicată” mi se pare destul de inspirată. Cartea sa ”Wholeness and the Implicate Order” (Totalitatea şi Ordinea Implicată), conţine unele capitole extrem de interesante.
Dar dacă domeniile acestei ştiinţe şi cele ale metafizicii se completează într-un mod natural, trebuie totuşi să ne ferim de amalgamarea lor, căci mijloacele lor de abordare sunt diferite. Aşa cum o indică de altfel şi etimologia sa, metafizica se situează ”după” fizică, chiar dacă nu este vorba decât de o chestiune cronologică în ordinea tratatelor lui Aristot. Totuşi faptul rămâne semnificativ: trebuie să fim atenţi la abuzurile minţii şi să ne moderăm entuziasmul. Atunci când fizicienii ajung să plonjeze în filozofie sau, şi mai rău, în misticism, aceasta se soldează nu de puţine ori cu o veritabilă catastrofă pentru ştiinţă, care riscă să-şi piardă statutul.
Printr-o definiţie tradiţională, rolul ştiinţei se limitează la observare, la determinarea unor modele, la o experimentare riguroasă, la găsirea unor dovezi matematice, la lărgirea cunoştinţelor, ordonarea şi completarea lor. Prin însăşi definiţia sa semantică ştiinţa disecă, divizează şi analizează: ea nu unifică. Principalul său sens este să decupeze şi nu să ştie. Ea nu poate emite deci pretenţii la cunoaştere, altminteri ea îşi depăşeşte atribuţiile şi nu mai este ceea ce trebuie să fie. Fiindcă aşa cum afirmă înţelepţii, adevărata cunoaştere nu este niciodată suma cunoştinţelor.
Unul (Întregul) nu este niciodată suma compuşilor săi, chiar dacă am presupune că îi cunoaştem pe toţi. Să nu confundăm unificarea cu adunarea.
Pentru a fi mai bine înţeles voi folosi anumite analogii care, îndrăznesc să sper că vă vor lămuri mai bine asupra subiectului irealităţii sau realităţii lumii, ca şi a corolarelor sale, acela al dualităţii sau non-dualităţii, al determinismului sau nedeterminismului, dar mai ales sper că vă voi dovedi vanitatea oricărui discurs logic.
Înainte de toate, este preferabil să ne concentrăm atenţia asupra clarităţii şi să fugim de confuzie, mai ales în ceea ce priveşte exprimarea.
Să remarcăm că toate cuvintele evocă o anumită realitate, dar totuşi sunt fabricate cu ajutorul unui alfabet ale cărui litere prin ele însele nu au nici un sens. Aceleaşi cuvinte pot de pildă servi la expunerea a două teorii contradictorii, fără ca prin aceasta ele să-şi modifice sensul. Ele rămân exact aceleaşi dar se pretează la toate aranjamentele posibile. Deci putem oare spune într-o abordare descrescătoare, că literele şi cuvintele sunt mai adevărate decât teoriile pe care le construim cu ajutorul lor?
Dacă aranjăm vocalele, consoanele sau chiar cuvintele într-o manieră aparent întâmplătoare sau în dezordine, nu vom obţine nimic semnificativ. Rezultatul nu va fi altceva decât o limbă păsărească (de neînţeles). Iată unde vreau să ajung: aceşti constituenţi ai limbajului coerent care sunt literele şi cuvintele aparţin unui univers al probabilităţilor unde domnesc nedeterminismul şi aleatoriul. Nu poţi fi niciodată sigur că cutare sau cutare semn sau cuvânt va fi perfect ales şi se va plasa în locul respectiv, alături de un altul, pentru a defini cel mai bine un gând sau pentru a forma o simplă frază corectă; încă şi mai puţin poţi fi sigur de aceasta atunci când este vorba de un ansamblu ce reprezintă o construcţie mentală elaborată, cum ar fi spre exemplu un sistem.
Nedeterminismul se amplifică de altfel la nivelul alfabetelor şi al componentelor ultime ale acestora, căci limbile şi dialectele fiind multiple, combinaţiile pentru a fabrica cuvinte şi după aceea fraze semnificative devin infinite şi din ce în ce mai puţin previzibile. Cu toate acestea, graţie acestor constituenţi fundamentali care sunt literele şi cuvintele convenabil aranjate, orice concept şi orice sistem se va înscrie totuşi într-o ordine perfect deterministă. Se va şti astfel de unde provine el şi unde conduce. Ne aflăm aici în prezenţa unui paradox aparent ireductibil, pe care îl putem compara cu acela care îi deranjează încă atât de mult pe fizicienii moderni. Dar în exemplul de la început, uzanţa a dejucat contradicţiile. Uzanţa limbajului ne-a devenit atât de familiară încât nu mai simţim deloc nevoia unei teorii unificate pentru a stabili relaţia dintre o expresie şi constituenţii săi. Lumea fizicii moderne răspunde unei scheme asemănătoare dar încă nu a reuşit o sinteză. Există două şcoli ale fizicii care se înfruntă şi pe care le-am putea compara, păstrând proporţiile şi cu anumite rezerve, deja menţionate, cu înfruntarea dintre Samkhya dualistă şi Vedanta non-dualistă. Cele două şcoli ale fizicii sunt şi ele, într-o oarecare măsură, în căutarea unei „TANTRA” care să le unifice. Iar viziunea lui David Bohm înclină cu siguranţă în acest sens.
Constituenţii materiei sub toate formele acesteia: lichidă, gazoasă sau solidă, nu răspund toţi aceloraşi legi ca şi ea. În faţa percepţiei noastre comune, materia se prezintă ca fiind compactă şi se ordonează într-un univers previzibil sută la sută. Ea se acordă astfel principiului cauzalităţii. Dimpotrivă, particulele elementare care reprezintă materialul fundamental din care este alcătuită materia, nu se înscriu în aceste legi, ci corespund mai degrabă vidului, căci mişcările lor sunt aparent aleatorii. Infinitul mic răspunde astfel nedeterminismului şi nu prea se acordă cu cauzalitatea; abordarea sa nu poate fi astfel decât probabilistă. Aceasta face că fizicienii care se pretind adepţi exclusiv ai mecanicii cuantice riscă să aibă tentaţia de a crede că materialitatea unui univers format din constituenţi ale căror mişcări sunt aparent aleatorii, fiind atât de inconştiente şi atât de vide, este întrucâtva îndoielnică. Prin ce artificiu ar putea particulele elementare ale unui univers nedeterminist să-şi schimbe statutul, combinându-se pentru a forma materia unui univers determinist? Dacă prima afirmaţie se dovedeşte a fi exactă, ea va conduce în mod natural la orientarea spre concepţia imaterialităţii materiei, a cărei compactitate nu ar fi decât un artificiu.
Logica îi constrânge pe aceşti savanţi să raţioneze astfel; iată de ce ei sunt uneori tentaţi să confirme prin concluziile lor anumite metafizici iluzioniste. Căci de la imaterialitate la irealitate nu este decât un pas. Să fie clar: noi nu le reproşăm acestor fizicieni faptul că ei fac acest pas, dar dorim să semnalăm că amestecul neadecvat al genurilor diferite conduce mai degrabă la confuzie decât la claritate, iar concluziile extreme rezultă aproape întotdeauna dintr-un exces de grabă şi de zel.
În fine, mai există şi un alt aspect ce trebuie să fie reconciliat cu primele, şi anume fizica relativistă. Justeţea descoperirilor lui Einstein din acest domeniu nu mai poate fi astăzi pusă la îndoială. Iar teoriile perfect verificate ale relativităţii restrânse şi ale relativităţii generale sunt într-un deplin acord cu determinismul; în timp ce teoriile cuantice ne demonstrează la rândul lor, fără nici un fel de dubiu, că universul particulelor fundamentale este nedeterminist. A devenit deci necesară studierea şi găsirea unei legături între aceste două abordări, ambele verificate ca fiind adevărate, şi care totuşi sunt aparent contradictorii. Trebuie aşadar să fie elaborată o teorie unificată, ea însăşi verificabilă, lucru care nu s-a realizat încă, deşi s-au făcut anumiţi paşi în acest sens. Aici noi nu putem intra în detaliile teoriei câmpurilor unificate sau a măsurării undelor gravitaţionale.
yogaesoteric
