Semnele marii schisme occidentale

Merkel a anunţat că a venit vremea separării de SUA, iar Estul se îndepărtează de UE prin subminarea statului de drept

Cu cancelarul german Angela Merkel sugerând că a venit vremea ca Europa să se separe de Statele Unite, din ce în ce mai critice faţă de europeni, şi cu premierul polonez Beata Szydlo acuzând „şantajul“ la care este supusă de către UE ţara sa, cea mai mare economie est-europeană, din cauza refugiaţilor, încep să se distingă clar rifturile care fragmentează Occidentul.
 

 

Aceste goluri, vizibile şi la nivel de ţară, nu doar de regiune, vor stabili viitorul Uniunii. Prin aceste rifturi îşi pot infiltra influenţa Rusia şi Turcia.

În UE, editorialistul de la Wall Street Journal Simon Nixon vede Dunărea ca pe o linie clară de demarcaţie între est şi vest, în contextul în care Europa caută să-şi întărească moneda comună, graniţele şi piaţa internă. „Mulţi spun că la est de Dunăre respectul faţă de statul de drept este slab, subminat de corupţie şi de atacurile politice asupra instituţiilor care sprijină statul de drept“, scrie Nixon. El evidenţiază în primul rând Ungaria, apoi România, Bulgaria şi Serbia.

Această fragmentare se vede clar şi la nivel mai mic, spre exemplu în Republica Moldova, o ţară cu un guvern proeuropean bombardat cu scandaluri de corupţie şi cu un preşedinte prorus care s-a întâlnit de patru ori în doar trei luni cu preşedintele Rusiei Vladimir Putin. De altfel, influenţa Kremlinului pare că se infiltrează prin unele din crăpături. 

Premierul maghiar Viktor Orban, care conduce o campanie agresivă „Opriţi Bruxellesul“ prin intermediul presei fidele guvernului (în care acuză UE de subminarea suveranităţii Ungariei şi despre care Comisia Europeană spune că se bazează pe minciuni), a discutat telefonic cu Putin despre relaţiile bilaterale dintre cele două ţări, potrivit Budapest Business Journal. Mai multe detalii nu există, deşi de obicei cei doi politicieni se grăbesc să arate cât de bine se înţeleg. Aceasta în condiţiile în care în Ungaria în ultimul timp au avut loc demonstraţii masive contra politicilor lui Orban şi contra legăturilor acestuia cu Kremlinul. Pentru Orban, liderul unei economii mărunte din Est, discuţiile cu liderul fostei superputeri nu pot fi decât un semn de putere. Şi publicitate: Orban este mai mereu în centrul atenţiei presei din vestul Europei. 

Şi Emmanuel Macron, cel mai tânăr preşedinte al Franţei, s-a întâlnit la sfârşitul lunii mai cu Putin, însoţindu-l într-un tur al impresionantului palat Versailles. Putin a sprijinit deschis doi dintre rivalii lui Macron din campania electorală, iar echipa lui Macron susţine că guvernul rus este implicat într-o serie de atacuri cibernetice asupra sistemelor lor. Prin gestul său, Macron poate să demonstreze că în pofida tinereţii este capabil să evolueze pe scena liderilor mari (are sub 40 de ani şi deja i-a dat o lecţie, printr-o strângere de mână memorabilă, lui Donald Trump) sau că Europa poate avea o poziţie comună faţă de Rusia. Însă trebuie luat în considerare şi că francezii au o oarecare sensibilitate romantizată pentru Rusia.

În Polonia, un adversar înverşunat al Rusiei, premierul Beata Szydlo a declarat recent că ţara sa respinge orice încercare de şantaj din partea UE în ceea ce priveşte cotele de redistribuire a refugiaţilor, scrie Rzeczpospolita.
 

 

Cotidianul Gazeta Wyborcza, apropiat opiniilor opoziţiei din Polonia, a caracterizat declaraţiile premierului ca fiind cele mai antieuropene şi antiimigraţie din istoria guvernelor poloneze.

Simon Nixon de la WSJ scrie că acum, când Macron a devenit preşedinte, motorul franco-german pare pregătit să dinamizeze o nouă fază a integrării europene.

Însă următoarea fază a evoluţiei Uniunii s-ar putea să nu urmeze acelaşi model cu cea anterioară. Aceasta pentru că un nou „rift“ s-a căscat în politica europeană de când au fost discutate ultima dată problemele importante ale structurii UE. Noul rift se întinde de-a lungul Dunării, fosta graniţă de est a UE. Decizia de a permite statelor foste comuniste din Europa Centrală şi de Est să adere la UE în 2004 şi 2007 a fost luată în mare parte din motive strategice, pentru a bloca aceste ţări în sfera de influenţă a Vestului.

Însă consecinţele în totalitatea lor încep să devină clare abia acum, când UE caută să-şi întărească mai mult moneda, graniţele şi piaţa internă. Aceasta pentru că UE este mai degrabă o construcţie ce ţine de legi decât una politică şi economică. Legitimitatea ei se sprijină, mai mult decât orice, pe respectul faţă de statul de drept, principiu ştirbit acum în est.

Nixon aminteşte că cele mai mari îngrijorări le provoacă Ungaria lui Orban. Parlamentul European le-a cerut liderilor UE să suspende privilegiile Ungariei de membru al UE. Polonia va bloca probabil orice acţiune în acest sens.

Însă principiul statului de drept este nesocotit şi în România şi Bulgaria, aici fiind erodat de corupţie şi de crima organizată. Riscurile sunt atât de mari încât UE a insistat pe monitorizarea intensivă a eforturilor de reformă ca o condiţie pentru aderare şi a condiţionat accesul la fondurile europene de respectarea recomandărilor CE.

Apoi este Serbia, stat care nu este membru al UE. Motivele strategice pentru aducerea acestui stat şi a ţărilor din Balcanii de Vest în UE sunt la fel de importante ca acelea care au stat la baza extinderilor anterioare. Există riscul formării unui gol în regiune care altfel ar putea fi umplut de Rusia şi Turcia. Dar aici, respectul faţă de statul de drept este mai slab decât în ultimele ţări incluse în UE.

Citiţi şi:

Uniunea Europeană – federalizare sau fragmentare? 

Proiectul lui Viktor Orban dă de gândit. Ungaria – în interiorul sau în afara UE? 

Noua Ordine Mondială în era Trump. Posibilitatea unei noi Yalte şi a destrămării UE declanşate? 

yogaesoteric

27 iunie 2017