Opriți crima judiciară!

de Adrian Severin

Primele părți ale articolului pot fi citite aici și aici. 

Scrisoare deschisă adresată ministrului Justiției

Partea a III-a: „Condamnați pentru… merite”

3.3. Să trecem, însă, la un alt caz. Fostul director general al Hidroelectrica, T.O. în vârstă de 66 de ani a fost condamnat pentru un așa-zis abuz de drept la șapte ani închisoare, respectiv maximul prevăzut de lege pentru această infracțiune, abuzul constând în următoarele fapte:
a) nu a dispus activarea clauzei de forță majoră în contractele de furnizare a energiei electrice pe piața nereglementată;
b) a dispus cumpărarea de energie electrică de la SC Termoelectrica SA la prețuri mari, pe care a vândut-o la prețuri mai mici;
c) nu a luat toate măsurile necesare, conform contractului de management prin care se obliga să aducă la îndeplinire toate obiectivele și criteriile de performanță asumate;
d) a permis facturarea energiei electrice livrate, la preturi calculate prin utilizarea unui curs de schimb valutar între dolar și leu, inferior cursului mediu lunar stabilit de BNR;
e) a semnat extinderi ale unor contracte de furnizare a energiei electrice în perioada în care, prin Ordinul Autorității Naționale a domeniului Energiei, acest lucru era prohibit. Nici rechizitoriul, nici sentințele de condamnare în fond și apel, nu sugerează că inculpatul a avut vreun câștig personal sau a urmărit obținerea unui asemenea câștig, ca urmare a comiterii faptelor imputate lui.

Pornind de la ipoteza că aceste fapte ar fi adevărate, ele nu conturează decât acuzația că T.O. a fost un rău manager, iar nu un infractor. Dacă prin răul său management ar fi produs vreun prejudiciu societății comerciale pe care a condus-o, aceasta ar fi fost temei pentru angajarea răspunderii lui contractuale (disciplinară și materială) dar nu izvor de răspundere penală.

Dincolo de cele stabilite de Curtea Constituțională, cum că administrarea defectuoasă poate fi element constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu numai dacă ea coincide cu încălcarea unei legi, este absurd să credem că un magistrat, care se presupune că știe legea, dar care nu a administrat în viața lui nici măcar un WC public, darămite o societate comercială de complexitatea Hidroelectrica, poate aprecia și cenzura oportunitatea deciziilor manageriale privind o asemenea societate.

Atât timp cât decizia de oportunitate a unui director nu ascunde un scop ilicit, performanțele acelui om pot fi apreciate exclusiv de partenerii săi contractuali, pe baza dispozițiilor de drept privat. Ce clauze contractuale activează, la ce prețuri cumpără și vinde (cu atât mai mult cu cât prețurile se stabilesc pe piață prin negocieri, iar nu în biroul procurorilor sau în camera de consiliu a judecătorilor), ce cursuri de schimb valutare folosește managerul unei societăți comerciale, sunt exclusiv treaba lui.

Pentru rațiuni de ordine publică, libertatea de decizie a unui manager poate fi limitată, dar asta numai prin intermediul restrângerii capacității de exercițiu a întreprinderii pe care o conduce; ceea ce, potrivit Constituției, se realizează prin lege organică, iar nu prin ordinul nu știu cărei instituții administrative. Chiar și atunci când o societate comercială este cu capital integral de stat, deci atunci când statul optează pentru a fi agent economic, nu este permis ca acesta să-și folosească o asemenea calitate pentru promovarea politicilor sale macro-economice. Cine interzice aceasta? Chiar Constituția, mereu invocată de dumneavoastră, atunci când prevede că economia românească este o economie de piață.

La limită, T.O. ar fi putut fi acuzat de bancrută, dacă prin gestiunea lui ar fi provocat falimentul Hidroelectrica S.A. Sentințele de condamnare rețin, însă, că nu este cazul. Ele menționează că la dosar se află dovada că, an de an, societatea a depășit parametri de producție și economicitate. Totodată, într-o formulare de-a dreptul șocantă, ele afirmă următoarele: „Cel mai grav aspect îl constituie tratarea cu dispreț a atenționărilor și avertismentelor transmise de autoritățile competente din domeniul energetic către S.C. Hidroelectrica S.A. care arătau că această societate urmărea doar realizarea profitului prin vânzări pe piața energiei…”. Prin urmare vina supremă a directorului unei societăți comerciale, în viziunea judecătorilor români, este aceea că, într-o economie de piață, a făcut totul pentru a asigura profitabilitatea societății pe care o conducea. Pentru asta ar fi trebuit premiat, iar nu condamnat.

Nu credeți, domnule Ministru, că ar fi cazul să vă dați osteneala de a explica magistraților români că în statul român actual finalitatea oricărui comerț este câștigul (finis mercatorum est lucrum) și că o societate comercială (inclusiv directorul ei) nu poate fi acuzată că se ocupă de comerț, tot așa cum, vorba lui Adrian Păunescu, o locomotivă electrică nu poate fi acuzată că este electrică.

Ironia sorții este că mișcările de dreapta, care și-au afirmat pe stradă cu maximă vehemență anticomunismul, nu au părut deranjate de faptul că statul de drept este ghidat tocmai de concepția comunistă asupra economiei, pedepsindu-i drastic pe aceia care respectă regulile economiei de piață.

3.4. La finele procesului care a aruncat în închisoare conducerea Hidroelectrica – dacă nu în baza unui text de lege neconstituțional, cel puțin, așa cum susțineți chiar dumneavoastră, în baza unei interpretări neconstituționale a legii – Președinta ICCJ de la acea dată, nefasta Livia Stanciu, a organizat o conferință de presă, pentru a anunța victoria astfel obținută în lupta împotriva corupției. Un asemenea gest evidențiază încă o confuzie de tip justițiar-populist, pe care ar trebui să o combateți, în dubla dumneavoastră calitate de profesor și de ministru.

Puterea judecătorească nu luptă împotriva corupției și nu este chemată să o facă. Ea nu luptă, de fapt, împotriva nimănui, și nu reprezintă forța binelui în încleștare cu forțele răului. Puterea judecătorească are datoria de a aplica legea. Atât! Împotriva corupției luptă factorii politici, respectiv legislativul și executivul (din care face parte și Ministerul Public). Parlamentul definește actul de corupție și sancțiunea care i se aplică; iar asta, nu prin raportare la concepția sa despre bine și rău, ci la ceea ce consideră a fi adecvat și inadecvat pentru funcționarea armonioasă a complexului social. La rândul său, Executivul organizează aplicarea legii și stabilește politici menite a aplica legea în concret. În ceea ce o privește, puterea judecătorească are cu atât mai puțin obligații morale, și are interdicția de a-și aborda misiunea din perspectiva unei ideologii proprii – de dreapta sau de stânga. Ea are competența de a interpreta legea, adică de a descifra cât mai exact voința legiuitorului și de a aplica, atunci când este necesar, sancțiunile pe care tot legea le prevede, în scopul revenirii la legalitate și al garantării respectului legii. Când condamnă, judecătorul trebuie să fie trist; cel puțin întrucât a descoperit o ilegalitate. Când achită, trebuie să fie vesel, căci raporturile sociale sunt sănătoase și nu au nevoie de intervenții chirurgicale.

Eu asta le spun studenților mei. Dumneavoastră, domnule profesor Tudorel Toader, ce le spuneți? Ce notă ați da dumneavoastră unui student care ar susține că includerea într-un contract comercial a unei clauze de indexare valutară, potrivit căreia rata de schimb aplicată este cea stabilită de BNR la data facturării, constituie element constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu, deși nicio lege nu o interzice? Eu nu le-aș da notă de trecere. Sunt convins că nici dumneavoastră. Diferența dintre studenți și judecători este aceea că studentul care greșește își distruge vacanța ca să se pregătească pentru reexaminare, în timp ce judecătorul care greșește distruge destinul celor pe care îi trimite în pușcărie și, mai mult decât atât, nefericește familiile acestora, precum și pe cei care, într-un fel sau altul, depind de ei – prieteni, studenți, colegi de muncă, cetățeni etc., după caz.

A recunoaște că oameni nevinovați se găsesc în închisori, este mult prea puțin. Aceasta, mai ales atunci când cel care o face este ministrul Justiției. Din momentul acestei recunoașteri, dumneavoastră deveniți complicele unei grave încălcări a drepturilor omului – faptă imprescriptibilă – în măsura în care nu faceți nimic pentru îndreptarea situației.

Revenind la exemplul anterior, trebuie să precizez că nu știu ce păcate o fi având pe conștiință fostul director al S.C. Hidroelectrica S.A., dar citindu-i dosarul, sunt convins că nu a comis fapta pentru care a fost condamnat sau, altfel spus, că faptele comise de el nu sunt infracțiuni. Întrebarea care subzistă este, dacă în acest caz avem de a face cu o eroare judiciară, sau cu o condamnare în siajul unei decizii politice. Am toate motivele să cred că ne aflăm în ipoteza din urmă. Victima acestei condamnări scandaloase, se pare că nu a acceptat să fie serviabilă cu firme precum Alro, sfidând astfel directivele confidențiale ale unor lideri politici din fruntea statului. Să fie vorba aici de îndepărtarea unui director deranjant, sau de o simplă coincidență?

3.5. O sursă bine informată mi-a mărturisit, sub acoperirea anonimatului, că politicianul O.I. a fost condamnat fără a fi săvârșit vreo faptă penală, numai întrucât, intersectându-se accidental cu o anchetă privind situații cu care nu avea nicio legătură, a prilejuit declanșarea procedurii de consultări ale binomului SRI-DNA. Cu această ocazie procurorii (și apoi judecătorii) au fost informați că respectivul ar fi în vizorul departamentului pentru apărarea Constituției; adică, mai pe șleau, suspect de spionaj. Împricinatul nu a cunoscut acest lucru și nu s-a putut apăra. A fost condamnat fără să știe de ce, după cum nici magistrații care l-au condamnat nu aveau cum ști că acțiunile „ostile ordinii constituționale” ale victimei lor se refereau în realitate la implicarea lui în războiul dintre serviciile secrete (mai exact SRI și DGIPI).

Citiți și:

Instanţa care refuză să judece

Justiţia în Antichitate. Procese celebre în care Justiţia a eşuat
 

yogaesoteric
27 iulie 2017