Celebrul Traian Berbeceanu s-a decis să facă mărturii şocante din perioada în care s-a aflat în spatele gratiilor. La un an de la decizia prin care magistraţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României l-au achitat, Traian Berbeceanu, fostul şef al Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate Alba, a publicat pe pagina sa de Facebook un fragment din Radiografia unei mârşăvii judiciare, un posibil titlu de carte despre care poliţistul lasă să se înţeleagă că publicul va afla mai multe „în curând”.
Radiografia unei mârşăvii judiciare (în curând)
„Am fost dus sub escortă în arestul I.P.J. Alba. Eram şocat, fusesem de zeci de ori în acel loc ca anchetator, acum eram aruncat la beci ca inculpat! Erau şocaţi şi colegii poliţişti care asigurau paza arestaţilor, nu credeau nimic din acuzaţiile D.I.I.C.O.T.-ului şi aveau argumente serioase pentru aceasta! Argumente pe care ulterior mi le-au împărtăşit…
În acea noapte am fost băgat într-o celulă cu două paturi, împreună cu alt arestat, un băiat tânăr, cercetat parcă pentru furt. Nu îi cunosc numele, nici ce soartă a avut ulterior. L-am rugat, încă de la intrarea în cameră, să încercăm să nu ne deranjăm unul pe celălalt. Citea mereu cărţi de rugăciuni şi spunea doar că «Dumnezeu va face dreptate»!
Celula era extrem de mică, spaţiul dintre cele două paturi nefiind mai mare de 40 cm. Lângă uşa metalică era o găleată de plastic, roşie, cu capac… mi s-a spus că aceea era «toaleta». Camera era luminată permanent de un bec suficient de puternic încât să nu poţi dormi, exact atât de slab cât să nu poţi să citeşti. Atmosfera rece şi umedă, apăsătoare făcea ca încăperea să pară chiar mai mică decât era.
Paturile din fier erau dotate cu nişte saltele jegoase, complet uzate, urât mirositoare. Aveam şi câte o pătură învechită, grea, aspră şi foarte murdară. Totul era insalubru, îţi venea să stai într-un picior, să nu atingi nimic în jur. Eram îmbrăcat în hainele în care fusesem «săltat» de la domiciliu în acea dimineaţă, aşa că m-am întins pe patul ce îmi revenea şi m-am pus pe aşteptat.
Nu am închis ochii întreaga noapte, mă gândeam la soţie şi copil, la părinţi şi prieteni, la echipă! Priveam tavanul murdar şi mă întrebam ce caut acolo, cum este posibil aşa ceva? Am fumat toată noaptea şi m-am gândit! Dimineaţa a venit foarte greu…
(…) Îmi amintesc că atunci când trebuia să fiu transportat la București, la I.C.C.J., pentru a participa la ședința în care urma să se judece recursul formulat de mine împotriva arestării preventive, fusesem anunțat cu doar o zi înainte despre aceasta. Trebuia să plecăm în jurul orelor două noaptea, ședința urmând să înceapă dimineața, la orele nouă. Gândurile și îngrijorarea nu m-au lăsat să mă odihnesc deloc, înaintea deplasării.
Noaptea, pe la orele unu și jumătate, ușa celulei s-a deschis cu zgomot puternic, unul dintre colegii care urmau să asigure escorta anunțându-mă că sosise timpul. (…). Atunci am aflat că (…) pentru mine fusese «rezervată» duba specială de transport a deținuților. (…)
Deși nu am cerut explicații și nu au avut vreo obiecțiune, colegii din escortă, jenați, mi-au explicat că acea decizie fusese luată de conducerea I.P.J. Alba, de comun acord cu D.I.I.C.O.T.-ul. Aflasem că anterior se purtaseră discuții aprinse pe această temă, că atât colegii din Brigadă, cât și cei de la S.A.S. se oferiseră voluntari pentru a mă transporta la București, cu o mașină de serviciu normală, împreună cu escorta asigurată de Arestul Inspectoratului. Solicitările acestora au fost lovite de refuzul categoric al conducerii I.P.J.-ului, care ar fi replicat că D.I.I.C.O.T.-ul solicitase să fiu transportat «în cușcă».
«Cușca» era un compartiment metalic, amenajat în interiorul unei dube a cărei destinație constructivă era de transport de mărfuri. Era prevăzută cu ușă metalică, cu zăvoare exterioare, fără geamuri. În interior se aflau două băncuțe tari și înguste, extrem de incomode. Era ultima noapte a lunii octombrie, afară fiind extrem de frig, temperatura coborând cu multe grade sub limita de îngheț. Aceeași temperatură era și în «cușcă»! Voiau să mă umilească și să mă chinuie, cât mai mult! Eram obosit, mă simțeam foarte rău, starea de sănătate fiindu-mi precară. Orele întregi petrecute în gerul din «cușcă» mi-au introdus frigul în oase, tremurând din toate încheieturile. Frigul și poziția incomodă oferită de băncuța pe care stăteam mi-au provocat crampe musculare. Lipsa geamurilor îmi crea senzația stranie că nici măcar nu știam direcția de deplasare, nu aveam cum să intuiesc eventualele frânări, ori să prevăd curbele, astfel că în foarte multe rânduri mi-am pierdut echilibrul, între pereții metalici. Pe bună dreptate, «cușca» își merita denumirea!
Dimineaţa am ajuns în curtea I.C.C.J., aflându-mă într-o stare fizică şi psihică greu de descris. Eram aproape îngheţat, extrem de obosit, îmi era rău din cauza transportului în cuşca metalică, eram nemâncat şi nedormit de mai bine de 24 de ore, nu băusem nici măcar o gură de apă… A urmat şedinţa de judecată care a durat ore întregi. Voiam doar să se termine odată!(…)
Era a doua oară când fusesem transportat la Bucureşti noaptea, în condiţiile descrise anterior, ţinut fără mâncare şi apă aproape 24 de ore şi, în plus, eram mutat în altă unitate de arest, din dispoziţia D.I.I.C.O.T.-ului, fără ca în prealabil să fi fost anunţat, fără a avea la mine haine de schimb, medicamentele necesare tratamentului pe care îl făceam şi efectele personale, toate rămânând la Arestul I.P.J. Alba.
Aici, celula era ceva mai mare, dar la fel de odioasă. Într-o încăpere de circa 12 metri pătraţi, situată la subsolul clădirii, eram opt arestaţi. În partea dreaptă a celulei se aflau şase paturi, suprapuse câte trei, iar în partea stângă altele două, suprapuse şi acestea. Spaţiul dintre paturi forma un culoar în mijlocul camerei, de maxim un metru lăţime. Dacă toţi arestaţii coborau din paturi în acelaşi timp, nu îţi mai rămânea loc să te mişti! Pe peretele opus uşii metalice cu vizetă se afla geamul, mult mai «generos» decât al celulei de la Alba, în sensul că era mai mare şi chiar dacă avea zăbrele metalice, îi lipsea paravanul din tablă, astfel încât puteai să vezi cerul, să îţi dai măcar seama dacă afară era lumină sau întuneric, dacă ploua sau era soare.
Într-un colţ al celulei, separat printr-un zid de beton, se afla un spaţiu de doar un metru pătrat, în care se afla amenajat w.c.-ul turcesc, fără uşă, separat de restul încăperii doar printr-o draperie din material textil. Regula era că atunci când foloseai toaleta, trebuia să ai asupra ta un spray de cameră. Vă puteţi imagina ceva mai umilitor? Tot acolo era şi «duşul», care în realitate consta într-un furtun alimentat de la o baterie ruginită, cu robinete pentru apă rece şi caldă. Propriu-zis, atunci când făceai duş stăteai cu tălpile pe w.c.-ul turcesc. Totul era atât de înjositor, încât este greu de imaginat, cu atât mai puţin de descris!
Nu exista niciun dulap în care să-ţi poţi ţine hainele sau efectele personale, acestea fiind păstrate în genţile vârâte sub paturi. Adesea, atunci când arestaţii primeau pachete de la familii, erau nevoiţi să îşi împartă paturile depozitând în acestea, plasele cu haine şi alimente.
Undeva în holul arestului, sub scările pe care se făcea accesul la nivelul superior al clădirii, se aflau frigiderele. Exista câte un frigider la fiecare una-două celule, unde arestaţii puteau să ţină mâncarea perisabilă, fiecare frigider fiind «asigurat» cu câte un lacăt trecut prin două belciuge. La cerere, pe rând, arestaţii din fiecare cameră erau scoşi «la frigider» de două ori pe zi, câteva minute, pentru a-şi lua în celulă alimentele de care considerau că au nevoie.
«Camera telefoanelor» reprezenta o altă celulă în care erau montate 7-8 telefoane publice, cu cartelă. În aceeaşi încăpere se afla biroul unui gardian care supraveghea permanent activitatea arestaţilor, atunci când erau scoşi «la telefon». Ieşirea la telefon se făcea seara, când arestaţii din fiecare celulă erau scoşi, pe rând, câteva minute, pentru a-şi suna familiile sau avocaţii. În cursul zilei, cel care voia ca seara să aibe acces la telefon, trebuia să se scrie într-un tabel, unde obligatoriu trecea numărul persoanei apelate şi calitatea acesteia.
«Locul de fumat» era improvizat sub scările amintite anterior, unde se aflau frigiderele. Pur şi simplu, ne strecuram aplecaţi, într-un spaţiu extrem de strâmt, scund şi jegos, sub platforma betonată a scărilor, şezând pe nişte lăzi şi găleţi de plastic. În timpul în care fumam, trebuia să ne apărăm de miile de goange de bucătărie. Până atunci nu văzusem vreodată atât de multe goange la un loc, colcăiau peste tot, se urcau efectiv pe tine. Scârboşeniile parcă «izvorau» de oriunde, nu aveai posibilitatea să le eviţi, le zdrobeai sub tălpi, dar mereu apăreau altele şi altele.
«Plimbătorul» era locul în care eram scoşi, pe camere, câte jumătate de oră în fiecare zi. Dacă aveam noroc, uneori stăteam «afară» chiar şi o oră. Reprezenta de fapt o platformă betonată de aproximativ douăzeci de metri pătraţi, împrejmuită de ziduri de beton, înalte de trei-patru metri, fără tavan. Dacă priveai în sus, vedeai cerul, însă doar printre gratiile groase de fier şi ochiurile plasei de sârmă, parcă anume montate, astfel încât să-ţi anuleze orice senzaţie sau speranţă de libertate. Atunci când eram scoşi «la aer», în principal «ne mişcam» pentru a ne dezmorţi, pregătindu-ne pentru următoarele 24 de ore de carceră. Alergam continuu pe perimetrul plimbătorului, fugeam «pe loc», făceam exerciţii de gimnastică şi respiram cu nesaţ aerul proaspăt. Cine nu a trecut prin aşa ceva, probabil va înţelege cu greu cât de mult însemna pentru noi acea jumătate de oră…
Despre identitatea colegilor de celulă nu o să vorbesc, deoarece nu am acordul acestora. Nu am păstrat legătura cu vreunul şi niciodată nu o să pot să spun dacă erau sau nu vinovaţi de faptele pentru care erau arestaţi. Până atunci nu credeam în mitul «arestatului nevinovat», dar situaţia în care mă aflam m-a determinat să-mi reevaluez aprecierile. Văzusem pe pielea mea cât de uşor poţi fi acuzat de fapte pe care nu le-ai comis, cât de simplu era să îţi fie fabricat un dosar bazat pe probe falsificate, cât de repede puteai să fii transformat dintr-o persoană liberă şi onestă într-un «arestat vinovat». Iar acum, cred cu tărie că în locurile de detenţie din România sunt închise multe persoane nevinovate, victime ale unor erori judiciare sau, mai rău, victime ale unor alţi ticăloşi!
Fiecare dintre colegii din celula în care fusesem aruncat avea propria-i poveste de viaţă. Se discuta despre familii şi copii, cu mândrie şi dor, despre cariere profesionale până nu demult absolut onorabile, acum ruinate complet.
Singura «binecuvântare» din fiecare celulă era televizorul. Ceilalţi arestaţi văzuseră în zilele anterioare dezbaterile televizate din jurului «cazului Berbeceanu» şi înţeleseseră ticăloşia a cărei victimă eram. Atunci când am fost băgat în camera lor, îmi ştiau deja povestea, astfel că m-au primit bine şi m-au încurajat. Deoarece nu aveam de niciunele, unul dintre aceştia mi-a dat un pantalon de trening, altul o bluză şi un tricou, pe care să le folosesc până primeam vizita soţiei. Aceştia m-au «băgat la masa lor», împărţindu-şi generoşi cu mine alimentele, fructele, apa plată sau ţigările, dându-mi împrumut o cartelă telefonică pentru a-mi anunţa familia şi avocaţii, despre aceea că fusesem transferat la Bucureşti. Înainte de orice, toţi erau oameni, arătându-mi-se deosebit de sufletişti, empatici, săritori, amabili, dincolo de «prezumtivele vinovăţii» pentru care se aflau în acel loc.
Aflasem că, de fapt, trebuia să mă consider «norocos» nimerind în acea celulă, întrucât arestul era supra-aglomerat, în multe dintre celelalte celule aflându-se arestaţi sănătoşi alături de cei care sufereau de boli cumplite, extrem de contagioase. Gradul de aglomerare nu permitea gardienilor o separare foarte temeinică a acestora, astfel că în arest în orice moment puteai să te îmbolnăveşti, spre exemplu de TBC. Colegii de cameră mă instruiseră să urmăresc să nu mă ating de niciun obiect din afara camerei, iar atunci când folosesc telefonul, să curăţ bine receptorul cu şerveţele antibacteriene. Mi-au dat şi din acelea. Îmi vorbeau despre camerele în care erau deţinuţii bolnavi de SIDA, despre celulele «boschetarilor» şi cele ale «drogaţilor». Adesea noaptea se puteau auzi urlete înfiorătoare de durere, iar colegii de celulă mi-au explicat că era vorba despre drogaţii intraţi în sevraj, având dureri cumplite generate de întreruperea bruscă a consumului de droguri, în special al heroinei.”
Citiţi şi:
Uraaa!!!! Am încălcat şi încă mai continuăm să încălcăm drepturile omului
Deţinuţii nu trebuie să aştepte CEDO – Românii continuă să plătească pentru inconştiența politicienilor, care nu rezolvă problema penitenciarelor
Penitenciarul din România cu sală de fitness şi teren de sport. «E ca o pensiune de 3 margarete»
yogaesoteric
19 octombrie 2017