O problemă serioasă: Trump distinge greu între ficțiune și realitate

Prozator, dramaturg, scenarist, eseist, comentator politic și cultural, fondator de publicații influente, Kurt Andersen a fost, la mijlocul anilor 1990, redactor-șef la revista New York, pe care a revigorat-o după ani de zile de declin. Un deceniu mai devreme, ca redactor la hebdomadarul Time, a excelat pe o impresionată gamă de subiecte, de la politică și justiție la design și arhitectură, pentru aceste din urmă contribuții fiind răsplătit, în 2005, cu un doctorat onorific al Școlii de Design Rhode Island. Revista Forbes l-a plasat printre „cei mai influenți 25 de liberali din mass-media americană”.

Un interviu realizat de corespondentul RFI în SUA, Radu Tudor.

Kurt Andersen propune, în cea mai recentă carte a sa, Fantasyland (Țara Fanteziilor), imaginea unei țări care, cum afirmă subtitlul, a „luat-o razna”. A luat-o razna dar într-un mod care nu este nou, ceea ce, pentru autor este, în egala măsură, motiv de alarmă și speranță.

Este familiară această rătăcire în lectura desigur „revizionistă” pe care o propune, pe o linie de continuitate istorică. „Avem această tendință, care ne distanțează de alte națiuni, de a crede în fantezii”, notează Kurt Andersen. Primii coloniști albi au ajuns pe țărmul estic al Lumii Noi în căutarea fantasmelor îmbogățirii peste noapte și libertății absolute, care au rămas constantele spiritului american.

În filigran, cartea răspunde, cu eleganță stilistică și percutanță intelectuală, la întrebarea „cum a fost posibil un Trump, cum pot oamenii să urmeze o asemenea figură”. Răspunsul, parțial desigur, pentru că trebuie plasat în contextul altor evoluții societale și culturale pe care Kurt Andersen le detaliază, este că americanii au urmat, credincios, și alți lideri, precum Joseph Smith, Mary Baker Eddy și L. Ron Hubbard – cel de faimă scientologică – în aventuri și mai improbabile.

Kurt Andersen: Majoritatea acestor lideri religioși nu erau niște șarlatani. În orice caz, nu în primul rând, nu de la început, nu în esența lor. Donald Trump este un caz foarte interesant în acest sens: imensa majoritate a evanghelicilor îl sprijină, mai mult decât oricare alt grup social, în pofida faptului că este un necredincios, fără discuție cel mai puțin creștin președinte din ultimele decenii, poate de la începutul secolului al XIX-lea. Vorbim de adulație, nu de simplu sprijin. Mă intrigă acest paradox, și fac eforturi să-l înțeleg. Răspunsul spre care tind este că președintele, precum, în alte moduri, creștinii evanghelici, este indiferent la adevărul faptic, empiric. Au în comun acest aspect, plus resentimentul mocnit și disprețul pentru elite, care este un puternic factor motivant. Să adăugăm dorința, și ea împărtășită, de a crede în incredibil. Toate acestea ne ajută să descâlcim misterul acestui președinte infidel, blasfemator, atât de adorat de creștini fervenți.

Reporter:
„Părinții națiunii”, scrieți, „au fost figuri ale Iluminismului care au ales, în majoritatea cazurilor, știința și rațiunea”. Garantând mai presus de orice libertățile individuale, au garantat și libertatea de a născoci și a crede orice. Este terenul fertil în care au înflorit, peste secole, Trump și trumpianismul.

Kurt Andersen: Da, vreme de sute de ani s-a permis această „înflorire a milioane de flori”, a libertății de a crede ce vrei, fără o biserică de stat. În plus, au fost acceptați tot soiul de militanți anti-sistem, nu doar cei religioși. Argumentez însă că, începând din anii 1960, am aruncat bebelușul odată cu apa din cădiță atunci când am căzut pradă iluziei că nu ne trebuie filtre, sau elite, sau un consens în privința adevărului și falsității. Atunci acest fragil, profund american echilibru al lui „crezi ce vrei”, dar sub „supraveghere adultă”, a început să fie tulburat, fenomen care s-a accentuat în ultimele câteva decenii. Și într-adevăr, aceste evoluții ni l-au dăruit pe Donald Trump.

Reporter:
E legitim să credem, după lectura fascinantei dvs. cărți, că nu-i nimic nou sub soare, de la puritani la Trump, de la spaima de vrăjitoare la spaima de comuniști sau, mai recent, de vaccinuri, și de la William Miller la Alex Jones și Steve Bannon?

Kurt Andersen: Chiar nimic nou nu se poate spune. Unul dintre factorii noi în această ecuație, unul care mă îngrijorează foarte mult, este Internet-ul, digitalul în general, și ce prefigurează acest nou univers pentru Fantazilandia noastră, în care oricine își poate confecționa o realitate pe măsură grație proliferării numerice a pseudo-site-urilor și pseudo-adevărurilor. Asta e ceva nou, cu observația că această condiție, această fantezită, este o constantă a fibrei noastre naționale. Trăim în ultimii ani doar o acutizare a „maladiei”, care se manifestă cu o intensitate fără precedent în istoria ultimelor decenii. Îmi amintesc de o butadă atribuită lui Mark Twain, care suna cam așa: „istoria nu se repetă ci rimează”. Asta avem acum, rime. Iată, de pildă, în anii 1980 – 1990, acea extraordinară, „numai în America” „panică satanică”, lăsată cu zeci de condamnări la ani grei de închisoare pentru apartenența la culte satanice inexistente. Asta „rimează”, fără îndoială, cu vânătoarea de vrăjitoare din Salem în anii 1680-90. Nu-i la fel, dar parcă este. Pentru mine, și probabil pentru mulți cititori ai cărții este deprimant, dar pe de altă parte liniștitor, să știi că, dacă am deraiat astăzi, am mai deraiat în același fel și altădată, și poate că-n asta găsim un licăr de speranță că ne vom putea reface.

Reporter:
O scenă remarcabilă în Țara Fanteziilor mi s-a părut aceea în care, într-o deplasare de campanie, un copil îl întreabă pe Trump, „Ești Batman”? „Bineînțeles”, răspunde candidatul. Cum ați comenta acum acest episod?

Kurt Andersen: Să fim iertători și să spunem că a încercat să facă plăcere unui copil. Capacitatea sa redusă de a distinge între ficțiune și realitate, între a fi un personaj de film și a exercita cea mai puternică funcție din lume, este însă o problemă serioasă. Exploatează ce-i drept demarcațiile societale șterse între film și realitate, adevăr și ficțiune, dar este clar că suferă el însuși de această boală. Nu crede, probabil, că e Batman, dar se comport ca un personaj în propria-i narațiune. Mai mult decât atât – fapt atribuit de unii sociopatiei și narcisismului său – semenii sunt pentru el doar niște personaje pentru care n-are nicio fărâmă de empatie, precum el însuși este un personaj, erou atotputernic al filmului său.

Citiți și:

Trump, Armaghedonul ce este pe cale să se dezlănțuie, satanismul acaparator și Statul din umbră (I)

Guvernările americane, cele mai corupte din istorie. Cum l-au ucis americanii de două ori pe bin Laden. Mai este acum SUA o democraţie funcţională?

yogaesoteric
23 aprilie 2018