Mic eseu despre bancheri și bănci

Nu știu ce credeți despre bănci și bancheri. Presupun că ați dat și peste acel aer de aroganță, presărat cu enunțuri seci, superioare, tranșante, tăioase, ca niște satâre verbale. Și ați trecut prin rulajul de personal și prin schimbarea de proceduri și prin greșelile de calcul și prin formulare și acte suplimentare și prin corespondența prețioasă și prin condiții de creditare. Și ați trecut și prin „reveniți”. Și prin „lipsește astăzi că are o zi off”.

De o bună bucată de vreme tonul funcționarului bancar seamănă cu cel al polițistului sau cu al inspectorului de la organele de control sanitar, medical, fiscal etc.

Nu demult, am dat fuga la bancă să-mi ridic noul card. Cel vechi expirase și nu mai putea fi folosit. O doamnă cu figură de pensionară tristă mi-a învârtit cartea de identitate pe ambele fețe ca să mai câștige niște timp și a zis în bărbie un „ia să vedem!”. A luat o cutie cu plicuri din dulap și a început le să le fileze ca pe niște cărți de joc.

‒ „Îmi pare rău, nu-i! Aveți contul în filiala asta?”
‒ „Da, doamnă”, am zis eu!
– „Poate au trimis-o din greșeală în Herăstrău.”

Sună undeva. Nu îi răspunde nimeni. „Este necesar să mergeți acolo”, zice ea. Altă belea. Acolo n-au loc de parcare. Dau fuga în Herăstrău și găsesc un loc undeva departe. Fac mișcare pentru o zi. Portarul, un țăran figurant pe post de bodygurard cu uniformă de security, îmi zice vesel:

‒ „Hă-hă, s-a mutat! Două blocuri mai la vale, domnule!”

Dau fuga la noua adresă. Într-un spațiu mult mai mic, două doamne, una cu căștile pe urechi ascultă Dumnezeu știe ce, dar nu Evanghelia, și alta blondă și cârlionțată vorbește la telefon. Acoperă cu palma microfonul telefonului și-mi zice:

‒ „Ia spuneți!”
‒ „M-au trimis de dincolo, de la filiala din strada……. să vedeți dacă nu cumva noul meu card n-a venit aici.”

Controlează și ea buletinul și-l întoarce și pe ambele fețe în timp ce vorbește mai departe cu o surată. Deschide calculatorul, bate numele, cotrobăie, cotrobăie, vorbește, râde, „da, da, serios? Sigur, dragă! Stai așa, da, și zi-mi, i se potrivește”…….

Și către mine:
‒ „Nu-i la noi! Unde a fost emisă, acolo este necesar să fie căutată!”

Și către surata de la celălalt capăt al undelor:
‒ „Ți-a spus ție așa ceva?”

Fac cale întoarsă la prima sucursală bancară.
‒ „Nu-i acolo!”
‒ „Este necesar să verificăm dacă a fost emisă. Reveniți peste două zile.”

Mă înfățișez iar la ghișeu peste două zile. Alte fețe, alte expresii, alte rujuri, alte manichiuri. Duduia care îmi cercetează buletinul are ceva scris pe brațul stâng și un piercing ca un bob de diamant pe nara stângă. Din păcate nu pot descifra scrisul în oglindă de pe brațul ei frumos și trandafiriu.

‒ „Nu este!”

Încerc să apelez la șeful de filială. De trei decenii am contul tot acolo. Toți au dispărut. Nu știu unde și cum. Pe șef l-am tot salutat de niște ani și mă recunoaște. Mi-a dat și o carte de vizită. Trec de la casierie la zona de prelucrare a documentelor.

‒ „Aș dori să vorbesc cu șeful de filială!”

O duduie rujată de mama focului, intrată cu greu într-un pantalon gata să plesnească și cu tocuri de 10 centimetri, fără să-și miște capul din monitor zice mai mult strigat:

‒ „Nu-i!”

Parcă striga la tehnologie.

Nu mai rezist și cu o voce ridicată i-o întorc:
‒ „Da de ce nu-i?”

De la un alt calculator se ridică un domn de vârstă mijlocie, puțin grizonat, la costum și cravată, cu expresia unuia care a văzut multe și cu o voce prietenoasă mă întreabă:

‒ „Vă putem ajuta cu ceva?”
‒ „Slavă Domnului că măcar știți să vorbiți!”

Zâmbește și încearcă să repare momentul jenant demn de Piața Matache. Mă însoțește pe același drum spre dulapul plin de dosare și cutii cu plicuri.

‒ „Ne pare rău, n-a sosit încă! Verific și de îndată ce ne parvine vă dau un mail sau sun la telefonul pe care îl avem la contul dumneavoastră!”

Am căutat cartea de vizită a șefului de filială. Era șef de serviciu. Voiam să mă plâng și să-i povestesc ce-am pățit cu cardul. Poate mă ajută.

‒ „Îmi pare rău, am plecat!”
‒ „De ce-ai plecat?”
‒ „După 15 ani de serviciu am ajuns la 3100 și mă mai prinde și noaptea în bancă. La ce să-mi pierd vremea?”
‒ „Vrei să zici că 3100 de euro sunt puțini?”
‒ „Nu, domnule, am trei mii o sută de lei, adică RON, nu euroi! La ora asta, în bănci numai șefii cei mari au salarii ca lumea și tot felul de bonusuri. Noi, ăștia mici, suntem niște sclavi bancari. Știi că fetele de la ghișeu abia venite de pe băncile facultății au două mii o sută, două mii două sute lei, nu euroi! N-ajung nici de un ruj și de un spray. De-aia se tot mută și se cară!”

Am înțeles. Nu mai vreau nimic. Nu le mai cert și nu le mai invidiez pe „bancherițe”. Doar că nu înțeleg aroganța și fudulia domnișoarei cu ținte lucioase la ghetuțele din piele artificială și cu badge-ul agățat de gât. Este doar o casieriță drăguță și atâta tot. La fel ca toate fetele ieșite să fumeze la intrarea în bancă. Nu dau credite și nu construiesc proiecte. Încasează, plătesc și transferă. Nimic altceva! Fac parte dintr-un soi de proletariat bancar fără chef de vorbă și de zâmbete. Atât primesc, atâta dau! Parcă se răzbună din postura de piesă mică într-un mecanism de lego financiar care le strânge.

Și chiar mi se face groază că într-o bună zi voi fi citit și judecat de un tânăr funcționar bancar căruia este necesar să-i explic o neînțelegere oarecum veselă.

M-am trezit cu 48.900 de lei în cont fără să mi-i transfere nimeni.

Autor: Cornel Nistorescu

Citiți și:
Sute de mii de funcţionari de stat, poliţişti şi militari, directori ai unor companii de stat nu şi-ar putea justifica nici măcar 10% din averi
Americanii, sclavii băncilor până la moarte… În curând și românii!
Av. Elena Radu: Vă mirați de ce ne dau ordine niște bănci din ălea „mondiale” și ne spun ce legislație să adoptăm? Simplu! Că ne vindem când luăm împrumuturi

 

yogaesoteric
15 iulie 2023