Reportaj din Kosovo

Kosovo este o bucată din Balcani unde, parcă, poți palpa nenorocirea. În nord, în zona populată în majoritate de sârbi, situația curentă arată ca o criză umanitară standard: fără medicamente, fără alimente. Sârbii fac contrabandă cu brânză, carne de porc și antitermice. Sunt arestări pe bandă rulantă, oamenii sunt luați din casă cu automatele puse în poziție de tragere. Despre asta nimeni nu are voie să vorbească. În sud, în teritoriul populat de etnicii albanezi, e bine. Investițiile curg, facilități sunt multe. În schimb, e multă ură: albanezii kosovari cred că pământul din nordul provinciei este populat de cine nu trebuie. Ce este cert: în Kosovo nu prea vezi drapelul național. Ci, într-o parte, steagurile roșii ale Albaniei, iar în cealaltă tricolorul sârbesc. Iar ambele tabere se simt pregătite. „Până la război nu mai e mult.”

„Dacă aș avea o armă, i-aș omorî”

„Acum aș ieși și aș trage în primul albanez. În primul polițist sau militar cu uniformă. Nu am o bombă! Dacă aș avea o bombă……. i-aș omorî pe toți. Cu siguranță. Sunt convins sută la sută. Niciodată nu am făcut rău nimănui. Nu am atins un șoarece, nu am omorât un animal, dar acești albanezi……. nici nu vă dați seama ce le-aș face. Nu ai vedea nici în filmele de groază ce le-aș face eu ăstora. Este o chestiune de ore sau zile până când cineva va face ce aș vrea eu să fac acum. Acum! Oamenii noștri nu mai pot să suporte, veți vedea ce o să fie aici.” Omul strânge pumnul, și-l freacă până la sânge de un perete pe care cineva l-a vopsit în roșu, albastru și alb – culorile sârbești – iar dedesubt a scris: „Noi suntem aici!”. Pe urmă privește în lungul străzii. Până departe, spre râul Ibar care desparte orașul Kosovska Mitrovița în două, drumurile sunt tapetate cu sute de drapele ale Serbiei. Culorile îl fac pe bărbat să strângă tare din dinți. Scrâșnește: „Nu vreau să știi cum mă cheamă. Nu vreau să-mi faci vreo fotografie. Oricare dintre astea mă va băga în pușcărie. Ieri (12 octombrie, n.n.), un vecin a fost luat. Au intrat forțele speciale ale albanezilor peste el în casă și l-au arestat, pentru că postase ceva cu Serbia pe contul lui de Facebook. Orice spui aici, dacă află de tine, înseamnă pușcărie, acuzația fiind terorism.”

Un alt bărbat, un zdrahon cu palma cât roata de cașcaval, se oprește sub un stâlp care pâlpâie chior peste amărăciunea locului. E suspicios: sunt puțini care vin să întrebe despre sărăcia sârbilor din nordul Kosovo. Când aude de România, fața i se luminează, zici că bate soarele pe ea. Spune cu un zâmbet mare: „Rumunia, naș brati!” („România, frații noștri”). Alții sar să îmbrățișeze România, unul zice că „atinge libertatea” când dă noroc. E un loc unde, ca român, simți că ești iubit. Lumea vorbește despre istorie și fotbal când află că un român este în preajmă. „Nie sme brati” – știu toți despre relațiile istorice dintre țări, iar meciul de fotbal dintre România și Kosovo (întrerupt după ce jucătorii kosovari au părăsit terenul în semn de protest față de un mesaj pe care scria „Kosovo este Serbia”) e similar unei victorii militare. „A fost ca și când armata noastră a ocupat Priștina, iar albanezii au plecat acasă. Lumea a fost nebună aici când a citit sau a văzut imaginile de la București. Era fericire pe străzi”, râde unul care vrea să facă cinste din puținii bani pe care îi mai are în buzunar – „Hvala! Doneo si radost!” („Mulțumim. Ne-ați adus bucurie”).

Jumătatea orașului Kosovska Mitrovița care aparține enclavei sârbilor se întinde de la râul Ibar până când încep casele din Zvecan – orașul de la periferie unde, de curând, au bubuit conflicte serioase în urma cărora mulți oameni au fost răniți. Pe centru orașului, până la „granița” imaginară cu zona albanezilor kosovari, atrage atenția marea aglomerație. Nu e nici vreo manifestație, nici vreun târg. E mare de oameni fiindcă jumătatea de oraș s-a umplut cu sârbii care au fugit din sud. „La început au fost ca niște mici enclave acolo, în sudul Kosovo. Pe urmă autoritățile kosovare au început să intre peste ei, să le ia pământul. Nu mai ajungea nimic la ei, au fost nevoiți să plece și au venit aici”, explică un altul. La fel ca și ceilalți, omul roagă să nu i se spună numele sau să fie fotografiat. Declarații video se pot face doar dacă filmezi cerul. E același motiv: orice cuvânt îți poate aduce bătaie sau pușcărie.

O explicație complementară pentru marea densitate de oameni de pe străzile orașului în care trăiesc sârbii din Kosovo este lipsa locurilor de muncă. Nimeni nu îi angajează pe sârbi: „Așa am ajuns să plecăm de aici. În fiecare zi, o familie de sârbi pleacă de aici pentru totdeauna. Nu avem medicamente, nu avem cărți pentru copii, la școală, nu mai avem mâncarea noastră. Kurti (Albin Kurti, premierul Kosovo, n.n.) acuză în presa internațională că în nord, la noi aici, este crimă organizată, e contrabandă. Da! Așa este! Am ajuns să facem contrabandă cu iaurt, cu brânză și cu carne de porc. Alimentele pe care noi le mâncăm, alimentele noastre tradiționale. Le trecem, noaptea, peste munți! De ce? Pentru că toate cele ce sunt produse în Serbia sunt interzise. Granița este închisă pentru că sunt considerate produse periculoase! Până și vaccinurile și medicamentele sârbești au fost declarate periculoase. De fapt, ăsta este planul: prin sărăcie să-i facă pe toți să plece de aici.”

Noul tip de terorism în Kosovo: traficul cu slănină

Cum cobori pe aleea principală ce duce spre „granița” cu partea kosovarilor albanezi, la „sârbi” nu vezi decât clădiri vechi nerefăcute, străzi ciuntite sau părculețe ce trebuiau să fie verzi, dar uitate de la îngrijire de către administrația locală. În Kosovska Mitrovița, ca și în alte localități, sârbii nu au ieșit la vot. Nu au recunoscut alegerile fiindcă, zic ei, nu recunosc nici statul. Așa, candidații albanezi au câștigat scrutinele chiar și în localități unde există doar câteva familii de „shqiptari” (albanezi n.n). În Kosovska Mitrovița partea de oraș a sârbilor s-a ofilit încet, e învăluită într-un cenușiu sărac. „Seamănă cu Palestina, nu? La fel, străzi și blocuri amărâte, sărăcie, embargo, arestări, multă lume pe stradă, lipsă de toate. Cum e acolo, așa și aici. Noroc că munții noștri sunt verzi”, povestește unul care zice că a lucrat înainte în Palestina. Nu vorbește despre războiul de acolo, e mai important „războiul de aici”.

Mai spre râu trec două jeep-uri late, verzi, cu numere ciudate. „Ocupația!”, mârâie omul și alți trei de primprejur. Sunt două mașini de intervenție înăuntrul cărora se disting oameni în uniformă cu ecusoane străine – forțele KFOR. Cei care trec au steagul Poloniei pe mâneca uniformei. Cu două ore mai devreme, un comando al forțelor speciale kosovare intrase peste un sârb în casă pe motiv de terorism – „omul traficase slănină”! Alte două echipaje KFOR trec prin zonă: de data asta ecusoanele arată că sunt din Ungaria.

Oamenii continuă să povestească despre „viața în mâna terorii” și despre cum e împânzit nordul – „unde trăiesc doar sârbii” – de filtre unde militarii kosovari dau „Bună dimineața!” cu automatul în poziție de tragere. Și își amintesc de Milan, cel care în urmă cu câteva săptămâni a condus o grupare de partizani la luptă împotriva forțelor speciale kosovare. „Oamenii ăia nu au mai putut să rabde. Diferența dintre noi și ei este că ei au avut de unde să își ia arme. Noi nu avem! Oricare dintre noi am face asta”, spune unul. Arată elegant, chiar dacă hainele îi sunt modeste. Este profesor. Mai devreme, la fel spusese un doctor. Sătul de penuria medicamentelor – „care ar fi normal să fie gratuite, fiind trimise de Serbia constant către Kosovo, dar sunt respinse la graniță, prin lege dată de guvernul de la Priștina” – doctorul își dorea un aruncător de grenade.

Lângă profesor, un om de afaceri se roagă: „Dai mi Boje snaghe da se borim” („Dă-mi Domne putere să lupt”). Bărbatul, unul înalt, puternic, zice că are o singură dorință în viață: „Să fie ca Milan”. Chiar dacă gruparea partizanilor a fost înconjurată de forțele „shqiptarilor”, iar trei dintre ei au fost împușcați.

La „granița” de pe Ibar, podul ce duce în partea albaneză e blocat cu bucăți de beton. În spatele lor sunt, din nou, echipaje KFOR. Sunt italieni, au mașini pe care scrie, mare, „Carabinieri”. Se uită atent la oameni, spun că de dimineață, de când au intrat în post, nu au avut greutăți. „Acum nu e nimic. Dar nu știm ce va fi peste o oră. Sau ce o să fie mâine”. Podul între cele două lumi nu prea e umblat. De pe mijloc se vede negură la sârbi și luminițe la albanezi. La capete sunt străinii, italienii. Tot de pe mijlocul „graniței” vezi într-o parte drapelele cu roșu, albastru și alb, o troiță și o biserică mare, iar pe cealaltă parte distingi o moschee înaltă, un steag mare al Albaniei și un restaurant ce poartă numele „URA”. Nu se știe de la ce vine.

„Aici este Albania! Sârbii nu au ce căuta aici”

Când treci Ibarul, în cealaltă parte a orașului te trezești într-un fel de occident. Terasele sunt luminate colorat, magazinele sunt cu ștaif. Miroase a parfum, hainele de firmă se gudură pe lângă vitrinele de lux. La baruri, sub umbra moscheei din deal, se vinde alcool fără restricție, în fața marelui KFC sunt cerșetori. Aleea principală este, ca la sârbi, flancată de copaci. Diferența e că aici sunt îngrijiți, nu e nimic ofilit. E curat, clădirile au fațade proaspete. Din când în când, găligani în negru trec privind atent printre civili. Au automate sau pistoale mari la cingătoare. Sunt cei din trupele speciale kosovare. Sârbii susțin că mulți din trupele speciale sunt foști luptători ai UCK – organizație care a luptat pentru independența Kosovo. UCK a fost acuzată în mai multe rânduri că a fost implicată în masacrarea unor civili sârbi din diferite părți ale provinciei.

„Tatăl meu a fost în UCK. Eu sunt UCK. Sârbilor nu merită decât să li se ia gâtul Nu au ce căuta aici. Este țara noastră.” Tânărul nu are mai mult de 30 de ani, dar ar pleca și mâine să îi dea afară pe sârbi din Kosovo. Un altul îi dă mare dreptate: „Aici este Albania! Kosovo este parte din Albania mare.” Mai încolo, un barman chiar crede că zona Kosovo nu ar mai trebui să fie o țară! „Kosovo ar fi necesar să ceară alipirea la Albania. Aici este un conglomerat, nu se merită ca țară. Poate pentru ăia din instituții care primesc salarii. Dar așa, pentru oamenii de rând, Kosovo ar fi necesar să lupte, chiar și cu armele, pentru a face parte din Albania”, zice omul.

La capăt de alee, unul de vinde suveniruri cu UCK explică cu scârbă cum e cu emblema statului Kosovo: „Vedeți, este conturul țării și mai multe stele deasupra. Stele astea înseamnă etnia locuitorilor: albanezi, sârbi, țigani……. Eu cu mare plăcere aș șterge una din stelele astea”, rânjește vânzătorul.

Pe stradă sau în fața ciubucului narghilelelor, unii par mai cu înțelepciune – „Ah, nu, nu sunt probleme. Cu sârbii suntem bine. Nu avem necazuri. Dar ar fi mai bine să plece de aici”.

Sub un steag al Albaniei mari vine vorba de România. Unul nu înțelege de ce ar fi nevoie să vină militari în Kosovo: „Poliția noastră face față celor din nord, sârbilor. Dar să vă întreb: de ce România nu recunoaște statul Kosovo?”. Pentru mulți albanezi kosovari, România e ca un fel de dușman: nici nu recunoaște statul din Balcani și, în plus, a mai fost și peripeția de la meciul de fotbal al naționalelor. „Nu a fost frumos cu acel mesaj, să știți. Lumea e supărată pe voi”, zice un puști care vinde într-o tonetă alune, insigne cu UCK și brelocuri cu puști mitralieră ori cu chipuri de eroi căzuți în luptele cu sârbii.

Un polițist kosovar filtrează mulțimea răstignit pe o bancă. „Nu sunt probleme deosebite în Kosovska Mitrovița. Cred că pe primul loc într-un top al problemelor este traficul. Poate, pe urmă, și furturile. E liniște”, zice angajatul statului. Despre ce spun sârbii din nord, kosovarii albanezi au cam aceeași părere: „Doar minciuni și vaiete de domnișoare”. „Nu este normal ca forțele noastre să fie acolo, atente? Nu au împușcat sârbii, săptămânile trecute, un polițist de-al nostru? Ei (sârbii n.n) sunt doar niște teroriști, merită acest tratament!”, zice unul mai bătrân. Cineva șoptește că omul a fost în UCK. Și e știut că ar pune mâna pe AKM-ul de se laudă că-l mai are, „să-i scoată pe pravoslavnici din țara noastră”.

Să vină românii!

De la Kosovska Mitrovița la Zvecan nu faci zece minute cu mașina, timp în care vezi sărăcia colorată de drapelele Serbiei. Zvecan-ul este o localitate mai specială în istoria recentă: la ultimele alegeri locale, de la începutul acestui an, un etnic albanez a reușit să câștige chiar dacă în comunitate albanezii nu ating 2%. S-a petrecut asta fiindcă locuitorii sârbi au respins alegerile. Unii spun că nu au mers la vot fiindcă nu recunosc Kosovo, alții susțin că nu au participat la alegeri fiindcă au fost amenințați. Unii ar fi fost chiar bătuți când au încercat să meargă la urne. Această poveste nu este, însă, confirmată oficial. După ce minoritarul albanez a câștigat alegerile, lumea s-a strâns și a blocat accesul acestuia în Primărie. Prin mai, partidul sârbilor din Kosovo – Srpska Lista – a tocmit câteva sute de autocare în care au suit câți locuitori au putut. Au mers la Belgrad, să ceară ajutorul Guvernului Sârb. Exact când locuitorii din Zvecan erau la miting, forțele speciale kosovare l-au înscăunat pe proaspătul primar. N-au trecut zile și răzmerița a pornit la Zvecan. A fost necesară intervenția KFOR. Soldații străini mai sunt și acum aici, sunt greci. Cu blindate ușoare, garduri de sârmă ghimpată și bariere, militarii păzesc înconjur sediul Primăriei. Care e goală! Primarul albanez conduce Zvecan-ul de la distanță, din Lipa, localitate aflată la câțiva kilometri.

Dincoace de gardurile cu țepi se află mulțimea. Prima dată, zici că sunt ieșiți la cafea, sunt așezați liniștiți la niște mese. Oamenii însă pândesc ca nu cumva să apară picior de primar albanez în zonă. „Nu ne e frică! Chiar dacă, data trecută, când a ieșit bătaia, toți cei care au participat au fost arestați după imaginile apărute la televizor sau pe rețelele de comunicare virtuală. Ălora de peste 50 de ani, care au fost la protest, le-au pus în cârcă și acuzații de crime de război. De la războiul de aici, din ’99!”, spune unul dintre bărbații care păzește o intrare a Primăriei.

Un bătrân, mare cât malu’, vine furios, trage a bătaie. Când să pocnească, află că „ținta” nu e occidental cum credea, este român. „O, jiveli, moi brat! Rumunia za mene super! Dobăr narod” („Să trăiești, fratele meu! România este pentru mine super. Un popor bun.”), exclamă omul bucuros. Știe că România va trimite în Kosovo o companie de militari, a citit despre asta. „Da, să vină românii aici. Acum sunt grecii, sunt și ei ok. Dar românii sunt super”, crede omul din Zvecan. Un altul se bagă în vorbă: „Da, e bine să vină românii aici. Albanezii sunt teroriști. Să fii sârb aici înseamnă să nu ai medicamente, să nu ai hrană, să nu ai libertate”. Omul arată de 50 de ani, zice că a trăit 70. Și vrea să mai rămână până la eliberare.

De undeva din spate apare o ambulanță. Serviciile, chiar și cu lipsurile despre care vorbesc toți, lucrează. Copiii ies veseli de la școala de vizavi. Sănătatea și Educația încă sunt sub oblăduirea Guvernului de la Belgrad. De aceea, poate, și existența restricțiilor logistice impuse de guvernul de la Priștina pe care sârbii le critică.

Clădirea Primăriei este ștampilată toată cu mesaje naționaliste sârbești; cele mai multe spun că sârbii nu pleacă. Cine are curajul să vorbească spune că lumea nu o să cedeze. Chiar dacă văd de foarte multe ori mașini ale vecinilor în care este încărcat tot calabalâcul, semn că pleacă pentru totdeauna. „Cum e să fii sârb aici? Păi uită-te în jur. Privește mesajele astea, vezi și gardurile de sârmă ghimpată și mitralierele și mașinile de război. Asta este viața”, spune un profesor de la școală ieșit să tragă repede o țigară – „și e bine că sunt grecii aici. Dacă te duci spre Zubin Potok o să vezi filtrele de albanezi cu automatele. Cum pândesc”.

Pe drumul de la Zvecan spre nord, zona e acoperită cu echipaje de câte cinci-șase luptători îmbrăcați în negru și cu automatele puse la îndemână. Orice pare suspect este oprit și cercetat cu de-amănuntul. De multe ori se lasă cu abuzuri. Puțini știu de ele, cei care trec prin asta simt metodele și ura „specialilor” kosovari.

Teroarea din Zvecan: un afiș mortuar

Lângă Primăria din Zvecan se află biserica și spitalul. Nici preotul paroh și nici directorul nu au curaj să vorbească despre problemele comunității. Doar o doctoriță își spune povestea: „Cum trăiesc eu aici? Nu am decât un singur cuvânt: frică. În fiecare zi, în fiecare noapte. Mi-e frică pentru mine, pentru copiii mei. Ce să fac? Să plec? Nu am unde!”. Medicul vorbește despre viața ei, îi tremură glasul, plânge. Se oprește brusc și cere disperată să i se șteargă declarația înregistrată. Se liniștește doar când, cu mâna ei, șterge filmarea.

De vizavi, un șofer de taxi privește scena, înțelege frica medicului. Și arată un afiș mortuar lipit pe un stâlp, așa cum e datina la popoarele slave din Balcani. Față de celelalte bucăți de hârtie pe care vezi o cruce, fotografia decedatului și câteva cuvinte, afișul respectiv e în chenar colorat albastru. Cele mai multe sunt negre. Taximetristul arată cum bucata de hârtie aproape că-i face pe trecători să ocolească locul. Este anunțul mortuar al unuia dintre sârbii din comandoul care a împușcat un polițist kosovar și, apoi, s-a refugiat să lupte într-o mănăstire din Banjska, localitate din apropiere. „Lumea are frică și să privească afișul. E știut ca erou, de unii, dar nu e sărbătorit de nimeni. Mai sunt alții care cred că el – ca și ceilalți tovarăși ai săi – a făcut pe partizanii la ordinul lui Kurti. Ca să poată albanezii să intre mai adânc în teritoriul nostru, să aibă justificare pentru necazurile pe care le fac acum. Sau, cine știe, poate că ei (albanezii n.n.) vor să provoace războiul. Mult nu mai este”, povestește omul.

La cafeneaua pe care o coordona Ștefan Nedelkovici – cel împușcat de trupele kosovare în lupta de la mănăstirea Banjska, al cărui afiș mortuar bagă spaima în mulți locuitori ai Zvecan-ului – nimeni nu mai cunoaște nimic. Parcă acest om nici nu a existat vreodată. Un bărbat spune că nu știe prea multe de ciocnirea cu forțele kosovare și că nu a auzit de Ștefan, tânărul abia înmormântat. Cineva spune că vorbitorul e chiar vărul decedatului. Familia lui Nedelcovici nu poate fi găsită, toți au uitat adresa unde locuia. Înapoi, la primăria înconjurată de sârmă ghimpată, grecii din KFOR se agită când văd aparat de fotografiat și impun restricții. Un locuitor dă din umeri: „Lasă, că poate vin ai tăi din România și o să fie mai bine și pentru noi”.

Războiul de la Banjka și războiul ce va veni

De la Zvecan șoseaua intră în munții parcă părăsiți ai Kosovo-ului. Nu sunt vile noi, așa cum vezi ciorchine în sud, sunt case sau blocuri muncitorești vechi. Un drum lateral duce spre Banjska. Acolo, pe data de 24 septembrie, un grup de militanți sârbi conduși de un lider separatist – Milan Radoicic – a împușcat un polițist kosovar. Apoi, „partizanii” s-au baricadat în mănăstirea din apropiere unde a avut un schimb de focuri cu trupele speciale kosovare. În urma luptelor, trei sârbi au murit, alți câțiva au fost capturați. Atacul sârbilor a fost clasificat drept terorist de către Kosovo și de către Uniunea Europeană.

Chiar dacă au trecut trei săptămâni de la lupte, zona se află, încă, sub teroare. E ceva ciudat prin satele din apropiere: nu mișcă nimeni, toți sunt prin case. Cei care lucrează afară o fac fără să vorbească, privind ciudat și rău orice mașină străină. La o cotitură s-au pus, strategic, patrule ale KFOR, mai încolo e iar pustiu.

La intrare în Banjska e un echipaj al forțelor speciale kosovare, până sus, la mănăstire drumul urcă abrupt printre niște blocuri muncitorești, care seamănă izbitor cu cele de la noi, din Valea Jiului, de prin anii ’90. În afară de grupa luptătorilor kosovari de la intrarea în localitate, nu mai dai de nimeni până în parcarea mănăstirii, sus, deasupra orășelului. Acolo vezi iar suflete: sunt cinci inși în haine militare cu automate și pistoale. Tot echipaj al „specialilor” kosovari. Mănăstirea e închisă, poartă încă semne de război. Sunt găuri făcute de gloanțe în beton, o poartă-grilaj a rămas contorsionată acolo unde a fost aruncată de puterea luptelor. Niște muncitori, după zidul înalt al mănăstirii, lucrează la fațada bisericii, nu răspunde nimeni.

Un călugăr fulgeră repede între biserică și chiliile de mai jos. „Nu, nu, nu”, strigă omul lui Dumnezeu când e vorba de istorisirea faptelor sub atenția automatelor ălora de mai departe, din parcare. Călugărul dispare, parcă a făcut o minune, rămâne iar pustiu. Liniștea munților e spartă din când în când doar de cârâitul stațiilor de emisie recepție ale echipajelor kosovare. În centrul localității flutură un steag mare al Serbiei, lume nu e deloc pe nicio uliță.

„Tot acolo, la Banjka o să pornească războiul când va porni”, spun mai târziu oameni din Zvecan și Kosovska Mitrovița. Fiindcă acolo ar fi înregistrate abuzurile cele mai mari. Poate și fiindcă este o zonă izolată, „dar albanezii parcă aveau un fetiș cu locul ăla. Era ziua și arestarea. Pentru fapte de nimic”.

Sârbii cred că un nou conflict ar porni cam prin noiembrie. Fiindcă atunci ar intra în vigoare un regulament nou: mașinile înmatriculate cu numere „K.M” (Kosovska Mitrovița) nu ar mai avea drept de circulație. Acum, în nordul Kosovo mașinile personale ale sârbilor au aceleași plăcuțe de înmatriculare ca și înainte: cu stema Serbiei și codul de țară SRB. Cele mai multe sunt înregistrate în K.M (Kosovska Mitrovița), BG (Belgrad) sau NS (Niș). Acestea au drept de circulație în Kosovo doar dacă stema Serbiei și abrevierea de țară sunt acoperite cu stickere speciale. În caz contrar – există amendă care, așa cum povestesc oamenii, se poate ridica până la 120 de euro. Așa că pe străzile din nord, non stop, este o paradă de stickere și abțibilduri care acoperă ciudat bucăți de numere de înmatriculare. „Când mergem în Serbia, la graniță, dezlipim stick-erele. Când ne întoarcem, lipim abțibildurile la loc. De ce nu le înmatriculăm cu RKS (Republica Kosovo – n.n.)? Costă foarte mult. Și, în plus, cu ce deranjează că mergem cu numere sârbești? Plătim cartea verde, oricum Kosovo nu face parte din alianța aceea a asiguratorilor europeni”, spune unul. Altul completează: „Haide, frate, că nu ține nimic de asigurări. E doar un alt șut în c*r cu direcția Serbia”.

Autor: Răzvan Popa, Jurnalul.ro

Citiți și:
Kosovo – un stat scos cu forcepsul, fondat de teroriști
Dr. Vasile Astărăstoae: Când NATO bombarda Belgradul, când Novak Djokovic a fost expulzat, sârbii cântau Tamo daleko. Sârbii din Kosovo cântau în aceste zile Tamo daleko / Acolo departe – istoria unui cântec

 

yogaesoteric
2 noiembrie 2023