Fă saltul în non-minte (1)

Metode și chei operative pentru a realiza cu succes translația de la nivelul mentalului la nivelul supramentalului

Atunci când ne propunem să realizăm o meditaţie de nivel înalt este de dorit ca mai întâi să intrăm în starea supramentală. Este recomandat ca înainte să începem să medităm să urmăm anumite etape care facilitează intrarea în starea de meditație. După ce adoptăm o postură de meditație confortabilă, vom urmări să inducem în întreaga fiinţă o stare de relaxare cât mai profundă, la nivel fizic, psihic şi mental. Căutăm totodată să ne abstragem influenţelor exterioare perturbatoare şi să ne interiorizăm cât mai bine. Ne vom debarasa de orice griji, vom abandona preocupările profane sau situaţiile conflictuale care ne făceau să ne confruntăm tot felul de gânduri.

Urmărim să avem o atitudine de auto-transfigurare, apelând chiar la anumite analogii sugestive. De exemplu, putem să conştientizam că toate impedimentele/obstacolele (care se află în calea atingerii unei stări cât mai adecvate pentru realizarea translaţiei de la mental la supramental) sunt îngrămădite într-o „desagă” grea şi plină de obiecte inutile, pe care o abandonăm la sol, pentru a continua călătoria noastră spirituală mult „uşuraţi”.
 
Înainte de a realiza translația de la nivelul învelișului subtil MANOMAYA KOSHA la nivelul învelișului subtil VIJNANAMAYA KOSHA este indicat, mai ales atunci când ființa noastră dă semne de agitație, surescitare, anxietate, neliniște, iar fluxul gândurilor pare de neoprit, să ne focalizăm în mod ferm și stăruitor, dar totodată calm și blând atenția asupra procesului respirator, pentru a-l observa într-un mod cât mai detașat, fără a interveni deloc asupra ritmului și profunzimii respirației, într-o stare de martor tăcut și detașat. Este o observare calmă, detașată, cât mai atentă și profund tăcută a procesului respirator, care va conduce gradat la liniștirea minții, la instalarea unei stări de calm global în ființă, la diminuarea și chiar încetarea fluxului neîntrerupt al gândurilor. Practic, e necesar să lăsăm trupul să respire cum vrea el şi când vrea el, fără să intervenim în niciun fel. Noi doar observăm cu atenţie, ca un martor tăcut şi detaşat, inspirația şi expirația. Vom sesiza atunci cum respiraţia devine din ce în ce mai calmă, liniştită, imperceptibilă, unindu-se cu mentalul, care, prin rezonanţă subtilă ocultă, va „împrumuta” caracteristicile respiraţiei, devenind la rândul lui calm, liniştit, contemplativ, ferm şi stabil, cu o mare putere de focalizare. Fluxul gândurilor încetează atunci complet, ca şi când ar fi îngheţat instantaneu şi definitiv. Curgerea energiilor subtile în fiinţă devine din ce în ce mai coerentă, iar în universul interior se instalează o stare de serenitate, de calm olimpian, de pace profundă, de detaşare autentică, chiar de transcendere. Sesizăm cum intrăm gradat într-o stare meditativă din ce în ce mai profundă, vigilenţa şi acuitatea mentală fiind atunci dinamizate la maxim.

Odată atinsă această stare interioară suntem pregătiţi sa trecem la realizarea meditaţiei propriu-zise. Aşadar, abia după ce am parcurs cu succes această etapă preliminară, de „punere în formă”, putem spune că suntem pregătiţi să abordăm meditaţia aşa cum se cuvine.

La fel ca în cazul oricărui procedeu spiritual, şi în practica metodelor de translatare de la mental la supramental, atenţia are un rol hotărâtor, determinant, aceasta fiind indispensabilă în sesizarea aspectelor esenţiale, de fineţe, ale acestor metode. Iată de ce pregătirea fiinţei noastre în sensul dobândirii unei atenţii cât mai bune este stringent necesară.

Înainte de a prezenta unele metode şi chei operative care pot fi utilizate cu succes pentru a realiza în mod efectiv translaţia de la mental la supramental este util şi totodată important să precizăm faptul că în structura noastră subtilă „sediul” supramentalului nu este – aşa cum poate ne-am aştepta – undeva în zona capului, ci la nivelul inimii noastre spirituale. Aşadar, nu este cazul să ne lăsăm induşi în eroare de cuvântul „mental” (care apare atât în termenul „mental obişnuit”, cât şi în „supramental”) şi ne duce imediat cu gândul la zona capului. Cel mai uşor se poate „intra” în supramental nu printr-o focalizare în zona capului, ci „plonjând”, „scufundându-ne” în adâncul, în profunzimea inimii noastre spirituale. Această precizare este importantă nu atât din punct de vedere teoretic, cât mai ales în ceea ce priveşte aspectul practic al meditaţiei, putându-ne fi de un real folos în realizarea efectivă a translaţiei de la mental la supramental. De fapt, această scufundare nu este o coborâre în sensul obişnuit al cuvântului, ci din contră, am putea spune mai degrabă că este o înălţare, o ridicare a frecvenţei globale de vibraţie a fiinţei noastre.

A. Metode fundamentale

1. Focalizarea fulgerătoare asupra momentului prezent

Aceasta este una dintre cele mai eficiente şi totodată cel mai des utilizate metode de realizare a translaţiei de la mental la supramental. Uşor de abordat pentru unii practicanţi, pentru alţii însă, această metodă nu este tocmai la îndemână, mai ales dacă cei care o realizează nu au reuşit nici măcar o singură dată să obţină succesul prin intermediul ei. Odată ce mecanismul ocult al acestei metode este sesizat şi înţeles aşa cum se cuvine, el poate fi evocat ulterior ori de câte ori se doreşte să se realizeze translaţia de la mental la supramental.

Această metodă implică parcurgerea a trei etape succesive. Este important să precizăm că aceste trei etape pot fi privite ca reprezentând, de fapt, trei faze ale unei singure etape, care ar putea fi numită simplu, trecerea de la mental la supramental. Aceste trei faze decurg în mod natural şi firesc una din alta, căci ele nu au alt scop decât acela de a ne apropia din ce în ce mai mult de momentul de basculare din mental în supramental.

De fapt, prima dintre aceste faze este cheia metodei fundamentale pe care o analizăm aici. Dacă reuşim să conştientizăm în mod fulgerător clipa prezentă, deja am făcut pasul hotărâtor, căci această focalizare fulgerătoare are drept finalitate fiinţarea în starea supramentală. Această focalizare însă nu poate fi făcută de fiecare dată la fel de rapid şi eficient, căci, în diverse momente ale vieţii noastre avem stări mai mult sau mai puţin propice realizării acestei translaţii şi adesea avem nevoie de un timp ceva mai lung pentru a „intra în stare”.

De aceea, următoarele două faze nu au alt scop decât să ne ofere un timp suplimentar în care putem să evocam cât mai fidel starea pe care am avut-o atunci, prima dată când am trăit acel declic ce reprezintă trecerea de la mental la supramental. Aşadar, nu este indicat şi nici nu este cazul să ne întrebăm ce e necesar să facem efectiv în cele două etape/faze care urmează după prima, căci asta nu ne va apropia, ci din contră, ne va îndepărta de atingerea ţelului dorit. Nu este util să ne întrebăm; „Ce să fac în mod concret ca să intru în starea supramentală!?” sau „Asupra a ce e necesar să-mi orientez atenţia pentru a nu mai pendula între mental şi supramental?” sau „Cum să procedez ca să mă menţin în starea supramentală?” sau „Ce presupune, la modul concret, fixarea fiinţei mele în starea supramentală?” etc.

Aceste întrebări, pe care ni le-am putea eventual pune, nu fac decât să alimenteze mentalul cu noi şi noi gânduri, exact atunci când, de fapt, dorim să scăpăm de orice gânduri, căci, aşa cum ştim, starea supramentală poate fi definită cel mai fidel tocmai prin absenţa oricăror gânduri. Acest gen de întrebări nu îşi au rostul, întrucât, aşa cum am precizat, rolul fazelor a doua şi a treia este acela de a ne oferi un timp suplimentar pentru a realiza cu succes prima dintre aceste faze, care, ea însăşi este o metodă (fundamentală) de translaţie de la mental la supramental. Această translaţie se face practic brusc, instantaneu, fulgerător, ceea ce necesită de fapt pregătirea noastră interioară pentru a putea evoca în mod rodnic acea primă meditație care ne-a reușit şi de asemenea, pentru a rămâne apoi (pentru ne fixa) în starea supramentală.

Câteva aspecte esențiale ce pot fi de un real folos pentru realizarea cu succes a acestei metode

În primul rând amintim faptul că mintea obișnuită (MANAS) trăiește/funcţionează în cea mai mare parte a timpului ori în trecut, ori in viitor şi niciodată în prezent. Am putea spune că minții obișnuite „îi este frică” de clipa prezentă existând prin ceea ce deja cunoaşte (adică prin trecut), sau prin ceea ce şi-ar dori să experimenteze, ori prin ceea ce năzuieşte să devină, adică prin viitor.

Disconfortul pe care îl resimte mintea obişnuită atunci când fiinţează în momentul prezent se datorează „nesiguranţei” şi imprevizibilului pe care clipa prezentă i le induce şi misterului profund şi tainei greu de pătruns, specifice clipei prezente. Aceste atribute ale clipei prezente decurg din efemeritatea dusă la extrem a momentului prezent, căci el există doar pentru o fracțiune infinitezimală, cvasi-imperceptibilă de timp. Într-adevăr, imediat ce clipa prezentă se manifestă ca atare, ea devine fulgerător şi în mod ineluctabil trecut deja trăit. Ea vine dintr-un viitor „incert şi incontrolabil” şi imediat – practic instantaneu – trece în trecut, asupra căruia nu se mai poate interveni. Şi cu toate acestea, cu toată această „instabilitate” şi efemeritate a ei, clipa prezentă este în realitate singura care există, singura care este: tot ce aparține trecutului a fost, deci nu mai este, iar tot ce aparține viitorului va fi, deci iarăşi nu este.

Singura care există în realitate este doar clipa prezentă. Așadar, singurul care poate să existe cu adevărat este doar momentul prezent, iar acesta se reînnoiește neîncetat, perpetuu, de unde derivă și calitatea esențială a lui de a fi etern. Clipă de clipă, mereu și mereu, singură doar clipa prezentă există. De aici misterul ei profund şi taina ei insondabilă – paradoxul ei inexplicabil: cu toate că ea „aproape că nu există” ca durată de timp, fiind chiar graniţa extrem de fină, „tăişul sabiei” sau „muchia de cuţit” dintre trecut şi viitor, ea este în același timp eternă. Mintea obişnuită nu poate cuprinde aceste două atribute simultan, căci ele sunt într-o profundă și totodată aparentă contradicţie. Efemeritatea și eternitatea sunt pentru mintea obişnuită la poli opuşi, sunt două noţiuni antagoniste, ireconciliabile. Şi totuşi, clipa prezentă este simultan şi efemeră şi eternă. Starea de perplexitate indusă minţii de această dublă caracteristică antagonică a clipei prezente poate fi folosită, într-o manieră asemănătoare tehnicii koan-urilor din tradiţia budistă Zen, pentru a transcende mintea obişnuită şi a translata astfel în supramental.

După cum reiese şi din denumirea acestei tehnici, focalizarea asupra clipei prezente e necesar să fie făcută fulgerător. Termenul „fulgerător” ne arată că de fapt trecerea de la mental la supramental se face brusc. Nu este un proces liniar, monoton (în sensul matematic al termenului) în timp şi continuu şi are loc atunci când reuşim să balansăm/basculăm instantaneu între cele două stări net distincte (mental şi supramental). Este practic un veritabil declic, care e necesar să survină, aceasta este totul. Iar această caracteristică este specifică oricărei metode şi oricărei chei operative care face apel într-o formă sau alta la conştientizarea clipei prezente. Tot ce putem noi face este să ne pregătim aşa cum se cuvine, din toate punctele de vedere, astfel încât să creăm toate premisele declanşării acestui declic spontan. În plus, odată ce am trăit această stare, e bine să o evocăm cât mai fidel de fiecare dată când dorim să realizăm translaţia de la mental la supramental. Din moment ce am reuşit pentru prima dată să realizăm această translaţie, prin apariţia acelui declic, în felul lui misterios, odată ce „precedentul” a fost creat, după aceea ne va fi mult mai simplu să repetăm ori de câte ori dorim această experienţă spirituală, prin evocare atentă şi perseverentă.

Dacă nu am reuşit încă să conştientizăm şi să trăim efectiv în momentul prezent nici măcar o dată, putem începe această „căutare” prin observarea atentă şi vigilentă a gândurilor care au tendinţa să apară în minte. Vom refuza atunci orice gând care este legat de trecut sau de viitor, adică de cele două aspecte ale timpului care sunt atât de plăcute minţii obişnuite. Pur şi simplu vom refuza să dăm curs acestor gânduri, respingându-le ca nefiind corespunzătoare (în sensul că ele nu aparţin prezentului, ci trecutului sau viitorului). Fiind astfel „văduvită” de aceste gânduri, minții obișnuite nu-i va rămâne decât să trăiască în prezent, adică, de fapt, „să moară”! Gândurile (ce nu pot exista decât în trecut sau în viitor) sunt hrana minţii obișnuite, nu poate exista fără ele nici măcar o clipă. Cerând minţii obișnuite „să postească”, adică să trăiască în prezent, de fapt o „condamnăm la moartea iniţiatică”. Fără un gândişor, oricât de mic şi neînsemnat, dar aparţinând trecutului sau viitorului, mintea obișnuită nu poate să trăiască. Evident, acest mod de a proceda poate să nu dea rezultate întotdeauna, dar acesta este doar unul dintre mijloacele concrete la care putem apela. Alte astfel de mijloace vor fi enumerate când vom prezenta unele metode (secundare) şi chei operative de translatare de la mental la supramental, care fac apel la clipa prezentă (momentul prezent).

Din cauza efemerităţii dusă la extrem a clipei prezente, gândurile nu pot să existe în clipa prezentă. Noi practic nu putem gândi în momentul prezent. Tot ce putem face în momentul prezent este să fim, să existăm, şi pe măsură ce prezentul se reduce chiar la un moment sau la o clipă, adică la momentul prezent sau clipa prezentă, această existenţă tinde spre a fi absolută şi eternă. Aceasta înseamnă că în clipa prezentă noi de fapt suntem în starea de Pură Existenţă, specifică fiinţării în cea mai înaltă stare de conştiinţă.

Tehnic vorbind, timpul subiectiv, cel trăit, poate fi împărţit, într-o primă etapă, în cele trei mari durate ale sale, și anume: trecutul, prezentul şi viitorul. Acestea sunt cele trei durate majore ale timpului subiectiv. La rândul lor, ca o manifestare a principiului holografic universal, toate cele trei durate majore pot fi împărţite în trei „sub-durate” (sau durate „minore”), ce sunt numite tot trecut, prezent şi viitor. Astfel, avem trecut în trecut, prezent în trecut şi viitor în trecut şi la fel este și în ceea ce privește celelalte două durate majore ale timpului, prezentul şi viitorul, având trecut în prezent, prezent în prezent şi viitor în prezent şi, în fine, trecut în viitor, prezent în viitor şi viitor în viitor. Din această perspectivă, prezentul ni se prezintă ca o durată relativ mare de timp, însă cât de mare, nu se poate spune cu exactitate. Cauza o reprezintă caracterul profund subiectiv al timpului trăit, astfel că durata efectivă a prezentului este relativă, am putea spune, „personală”, fiind direct legată de nivelul personal de conştiinţă.

Privind acum problema din punct de vedere strict matematic (să nu uităm că neîntâmplător se spune că „matematica este ştiinţa zeilor”), momentul prezent sau clipa prezentă nu este altceva decât limita a duratei prezent însăşi, când valoarea duratei majore prezent tinde la zero. Un calcul imediat şi foarte simplu ne arată că această limită este zero. Valoarea zero a acestei limite exprimă la modul cel mai riguros posibil, am putea spune chiar matematic, efemeritatea absolută a momentului prezent.

Interesant este de remarcat faptul că această caracteristică este specifică doar prezentului şi în niciun caz trecutului sau viitorului, astfel că nu putem vorbi de un aşa-numit moment trecut sau clipă trecută şi, la fel, despre un eventual moment viitor sau clipă viitoare, din cauza simplului fapt că acestea nu pot fi unice. Doar prezentul se bucură de acest privilegiu. Singură, doar clipa prezentă poate fi şi chiar este unică. Din cauza faptului că trecutul vine de la minus infinit şi se termină în clipa prezentă, iar viitorul pleacă din clipa prezentă spre plus infinit, în realitate există o infinitate de „clipe trecute” şi o infinitate de „clipe viitoare”, dar o singură clipă prezentă, care este totodată unică, eternă şi absolută.

Relaţia de calcul a limitei amintite anterior arată că, din punct de vedere obiectiv, durata majoră a prezentului se extinde în mod egal atât în trecut, cât şi în viitor. Această extindere se face simetric în jurul „punctului zero”, adică în jurul clipei prezente, însă din punct de vedere subiectiv, ea se face cel mai adesea asimetric, această asimetrie variind ea însăşi în timp. Într-adevăr, oamenii obişnuiţi fiinţează ori în trecut, ori în viitor, având perioade mai lungi sau mai scurte de timp în care retrăiesc mai mult sau mai puţin intens, prin evocare şi rememorare, acţiuni sau stări din trecut, sau în care „visează”, uneori trăind chiar aievea ceea ce şi-ar dori să experimenteze sau să simtă în viitor.

Citiți partea a doua a articolului

Articol preluat din Revista Yoga Magazin nr. 87.

Citiți și:
Acţiunea de a observa este o poartă către Conştiinţa Supramentală
VIJNANA-MAYA-KOSHA
Inteligența supramentală

yogaesoteric
11 noiembrie 2019