Războiul din Ucraina e o escrocherie – La fel și extinderea NATO
„Războiul e o escrocherie. Dintotdeauna a fost așa……. Este singura escrocherie în care profiturile sunt calculate în dolari, iar pierderile în vieți omenești.” – Smedley Butler
În 1935, Smedley Butler, general în retragere în Marina Militară, de două ori decorat cu Medalia de Onoare, a publicat un pamflet de 55 de pagini care a făcut senzație.
Pamfletul, intitulat War is a Racket (Războiul e o escrocherie), a fost retipărit în Reader’s Digest, ceea ce i-a asigurat o circulație în masă la vremea respectivă.
Butler și-a sintetizat argumentația astfel:
„Războiul e o escrocherie. Dintotdeauna a fost așa. Este probabil cea mai veche, de departe cea mai profitabilă și cu siguranță cea mai vicioasă escrocherie. Este singura de anvergură internațională. Este singura în care profiturile sunt calculate în dolari, iar pierderile în vieți omenești.
O escrocherie este cel mai bine descrisă, cred eu, drept ceva care nu este ceea ce pare pentru majoritatea oamenilor. Doar un mic grup «din interior» știe despre ce e vorba.
O escrocherie se desfășoară în beneficiul a foarte puțini și în detrimentul celor foarte mulți. Dintr-un război, o mână de oameni fac averi uriașe.”
Argumentele lui Butler sunt valabile până în zilele noastre. Văzând tragedia din Ucraina, este greu de înțeles de ce atâtea miliarde de dolari și zeci de mii de arme moderne au fost risipite într-o cruciadă NATO de extindere a frontierelor sale.
Războiul din Ucraina a slăbit Statele Unite, deoarece le-a golit trezoreria și arsenalele. A subminat interesele SUA în alte părți, în special în Pacific, unde o Chină agresivă amenință acum Taiwanul, Filipinele și Japonia.
Dar miza este chiar mai mare de atât: e vorba de NATO însuși. NATO este prima alianță defensivă, creată în 1949, pentru a se apăra de expansiunea comunismului în Europa de Est și de Vest.
În Europa, comunismul a dispărut în 1991, odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice. Până și Partidul Comunist Italian, cu o oarecare popularitate, s-a dezintegrat, fiind înlocuit de două partide socialiste de extremă stânga care nu au reușit să se impună.
În ciuda prăbușirii – sau, mai bine zis, fără a ține seama de ea – în loc să se dizolve (la fel ca Pactul de la Varșovia), NATO a adoptat o politică de expansiune.
El s-a angajat în războaie care nu aveau nimic cu țelurile unei alianțe defensive, în special în Bosnia-Herțegovina, Kosovo, Libia și Afganistan.
Iar NATO s-a extins către Est și încearcă în continuare să se extindă.
Campania de războaie a NATO ar fi putut include și Irakul, dar s-au opus categoric turcii, astfel încât Statele Unite au organizat o „Coaliție de Voluntari”.
Fără a mai pune la socoteală Ucraina și Georgia, ambelor promițându-li-se o viitoare aderare la NATO, și posibil Moldova (o altă țintă NATO), NATO este astăzi o alianță formată din 32 de țări, cu mult mai mare și acoperind mult mai mult teritoriu decât cele 12 țări care au format inițial alianța.
În cifre seci, NATO are o forță militară potențială de 3,5 milioane de oameni și acoperă un teritoriu de 25,07 milioane de kilometri pătrați.
Împreună, țările NATO numără 966,88 de milioane de locuitori și ar putea depăși un miliard până la sfârșitul secolului.
O importantă rațiune de a exista a NATO este contracararea Rusiei, o țară mult diminuată în comparație cu dimensiunile fostei Uniuni Sovietice.
Rusia are o populație de 147 de milioane de locuitori și un PIB de 2 trilioane de dolari americani. Venitul mediu pe cap de locuitor al unui rus este de 14.391 de dolari. În 2023, bugetul pentru apărare al Rusiei a fost de 84 de miliarde de dolari.
Europa, fără Statele Unite, are o populație de 742 de milioane de locuitori, un PIB de 35.560 de trilioane de dolari și un venit pe cap de locuitor de 34.230 de dolari.
Cheltuielile totale cu apărarea ale Europei sunt de 295 de miliarde de dolari, mult mai mari decât cele ale Rusiei.
Cu toate acestea, contribuția Europei la propria apărare este mult sub potențialul său. Europenii se bazează în totalitate pe Statele Unite pentru sprijin militar, inclusiv arme nucleare (deși britanicii și francezii sunt puteri nucleare).
De ce se petrece aceasta?
Puterea militară a Europei este fragmentată și, în multe privințe, slabă din cauza lipsei de echipamente și de personal.
Marea Britanie, de exemplu, este o țară cu o populație de 66,97 milioane de locuitori. Are o armată combinată (toate serviciile) de 138.120 de oameni (fără a lua în considerare angajații civili).
Totuși, armata terestră a Marii Britanii este mică și continuă să scadă. La ultima numărătoare, armata număra 76.320 de militari, însă doar o mică parte dintre aceștia sunt soldați de linia întâi.
Forțele terestre ale Marii Britanii s-au redus într-atât încât armata britanică este azi mai mică decât armata regelui George al III-lea la momentul Revoluției Americane.
Franța se situează ceva mai bine decât Marea Britanie, chiar dacă populația sa este doar cu puțin mai mare (67,97 milioane).
Însă o parte din trupele franceze sunt legionari străini (iar unora dintre ei li s-a „permis” să meargă să se alăture armatei ucrainene).
Armata franceză este formată din 270.000 de soldați, dar Franța are un teritoriu foarte mare pe care este necesar să îl protejeze, ceea ce înseamnă că forțele pentru desfășurare în afara țării sunt destul de limitate.
Polonia, cu o populație mai mică, de 36,82 de milioane de locuitori, are o armată de 216.000 de militari, una dintre cele mai bine dimensionate forțe de pe continent.
Germania are o populație mai numeroasă – 83,8 milioane – dar armata sa numără 180.215 militari. Totuși, această cifră este înșelătoare. Forța terestră a Germaniei este de numai 64.000 de soldați, mai mică decât a Marii Britanii.
Cu câteva excepții, toate forțele combatante europene nu dispun de armament și de artilerie suficiente și au cedat o mare parte din acestea Ucrainei. Echipamentul este învechit și adesea prost întreținut.
Ceea ce e greu de înțeles este cum poate Europa să cheltuiască 295 de miliarde de dolari anual pentru apărare și totuși să nu fie capabilă să desfășoare forțe de luptă bine echipate.
O explicație ar putea fi că europenii nu intenționează să facă mai mult decât să desfășoare forțe simbolice.
Se așteaptă ca Statele Unite să asigure securitatea și apărarea Europei.
SUA au aproximativ 100.000 de membri ai serviciilor armate staționați în Europa. Aici intră Forțele Aeriene, Armata Terestră, Infanteria Marină, Forțele Navale și Forțele Speciale ale SUA.
Cei 100.000 includ aproximativ 20.000 de oameni care au fost trimiși să întărească Europa de Est în 2022 (unii în Estonia, Lituania, Letonia, Polonia și România).
În mod clar, europenii mizează pe o forță expediționară americană care să-i protejeze.
Cu toate acestea, istoria forțelor expediționare britanice (BEF) în Europa nu este una fericită. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, BEF (formată din 13 divizii și 390.000 de soldați) a fost necesar să fie evacuată din Dunkerque (operațiunea Dynamo), din Le Havre (operațiunea Cycle) și din porturile franceze de la Atlantic și Mediterana (operațiunea Aerial).
În prezent, în Europa și în Rusia nu există armate care să semene ca mărime și structură de forțe cu cele din Primul sau al Doilea Război Mondial.
Dacă Marea Britanie a rămas mult în urma pregătirii sale din 1940, Europa este și mai în urmă, astăzi.
Numeroase țări europene și-au golit arsenalele pentru a sprijini Ucraina, trimițând tancuri, vehicule blindate, rachete, apărare aeriană, artilerie, muniție și o mulțime de arme greu de înlocuit.
Ce înseamnă toate acestea? Înseamnă că, deși Europa cheltuiește mult pentru apărare (295 de miliarde de dolari) în comparație cu Rusia, nu obține prea mult pentru banii săi, nici în ceea ce privește echipamentele, nici în ceea ce privește forțele combatante.
Prin urmare, o întrebare bună de pus este: unde se duc banii?
Poate că Smedley Butler poate oferi un răspuns.
Statele Unite au cerut Europei să cheltuiască mai mult pentru apărare, și se pare că aceste solicitări se concretizează în bugete de apărare mai mari.
Dar acestea nu s-au tradus și în forțe de luptă mai mari și mai capabile (cu posibila excepție a Poloniei).
De fapt, recesiunea în Europa, mai cu seamă în Germania și în Marea Britanie, va impune probabil reduceri ale cheltuielilor cu apărarea și chiar mai puține trupe care să poată fi desfășurate.
Toate acestea conduc la concluzia stranie că, fără Statele Unite, membrii europeni ai NATO nu își pot apăra propriul teritoriu.
Aspect care pune și Statele Unite într-un dezavantaj geopolitic serios.
Arsenalele goale și desfășurările de forțe peste Ocean, la granițele Europei, reduc capacitatea Americii de a-și apăra interesele în alte părți, în special în regiunea Asia-Pacific.
De asemenea, expune securitatea SUA unor riscuri serioase de capcană – un război de inspirație rusă în Orientul Mijlociu, condus de Iran, o ofensivă chineză în Asia de Est, plus izbucnirea unui conflict în Coreea, ar putea duce la un adevărat dezastru.
Extinderea NATO reprezintă un mare risc pentru Statele Unite, care au sprijinit fără echivoc expansiunea NATO și poziția sa agresivă față de Rusia.
Chiar și fără a lua în considerare argumentul lui Smedley Butler, că „războiul e o escrocherie”, a sosit momentul reevaluării sprijinului Americii pentru extinderea NATO.
Autor׃ Stephen Bryen
Citiți și:
General fost șef al misiunii militare franceze la ONU: „Complexul militar industrial american face profituri uriașe din războiul din Ucraina și de aceea îl prelungește”
Complexul militar-industrial american mediatizează un război pe trei fronturi
yogaesoteric
24 septembrie 2024