Locul de muncă și depresia

Ce provoacă depresia și anxietatea? Și cum pot fi vindecate? Cunoscutul jurnalist Johann Hari a suferit de depresie încă din copilărie și a început un tratament cu antidepresive pe când era adolescent. I s-a spus că problemele sale erau cauzate de un dezechilibru chimic la nivelul creierului. La o vârstă adultă, după ce s-a specializat în științele sociale, a început să cerceteze dacă acest fapt este adevărat ‒ și a aflat că aproape tot ceea ce i se spusese despre depresie și anxietate era greșit.

Hari a descoperit în diferite locuri ale lumii cercetători care pot demonstra că depresia și anxietatea sunt cauzate de problemele cruciale și tot mai mari generate de modul nostru de viață caracterizat de deconectare ‒ deconectare de oameni, de o muncă plină de sens, de natură, de valorile importante, de poziția socială și respect, de un viitor sigur și promițător.

**********

Joe Philips aștepta ca ziua să se termine. Dacă intrai în magazinul de vopseluri din Philadelphia, unde lucra el, și îi cereai un litru de vopsea de o anumită nuanță, el îți cerea să o alegi dintr-o listă și ți-o prepara. Era mereu la fel. Punea puțin pigment în cutie, introducea cutia într-un aparat care semăna cu un cuptor cu microunde, iar aparatul o zguduia puternic. Astfel, culoarea vopselei devenea omogenă. Apoi, îți lua banii și îți spunea: „Mulțumesc, domnule!”. După aceea, aștepta următorul client și făcea același proces. Toată ziua. În fiecare zi. Lua comanda. Amesteca vopseaua. Spunea: „Mulțumesc, domnule!”. Aștepta. Lua comanda. Amesteca vopseaua. Spunea: „Mulțumesc, domnule!”. Aștepta. Și tot așa. Și tot așa…

Nimeni nu observa vreodată dacă Joe se descurca bine sau prost. Șeful lui nu comenta decât dacă Joe întârzia, dar atunci făcea un scandal monstru. Atunci când pleca de la slujbă, Joe se gândea întotdeauna: „Nu simt că mi-am lăsat amprenta asupra vieții cuiva”. Mi-a spus că atitudinea angajatorilor lui era următoarea: „Vei face treaba astfel. Și te vei prezenta aici la ora asta. Atâta timp cât faci așa, îți va merge bine”. Dar s-a trezit întrebându-se: „Unde este capacitatea mea de a transforma lucrurile? Unde este capacitatea mea de a le dezvolta? Unde este capacitatea mea de a lăsa o urmă în compania unde lucrez? Pentru că oricine poate veni la timp și poate face ceea ce i se spune să facă”.

Cu timpul, Joe a devenit dependent de alcool și droguri.

Derealizarea, un simptom comun al depresiei

Între anii 2011 și 2012, compania Gallup de cercetare a pieței a efectuat cel mai detaliat studiu[1] inițiat vreodată cu privire la modul în care oamenii din întreaga lume se simt cu privire la munca lor. A studiat milioane de angajați din 142 de țări. A descoperit că 13% dintre noi spunem că suntem „implicați” în ceea ce facem ‒ adică suntem „entuziasmați cu privire la munca noastră și dedicați față de ea și contribuim la organizația noastră într-o manieră constructivă”. Spre deosebire de aceștia, 63% spun că sunt „neimplicați”, ceea ce se definește prin „a trece precum niște somnambuli prin ziua de muncă”, dedicând timp ‒ dar nu și energie sau pasiune ‒ activității profesionale.

Iar alți 23% sunt „activ neimplicați”. Gallup spune că aceștia „nu sunt doar nefericiți la locul lor de muncă; ei își și manifestă nefericirea. În fiecare zi, acești muncitori subminează ceea ce reușesc să realizeze colegii lor implicați. Angajații neimplicați activ sunt hotărâți, mai mult sau mai puțin, să deterioreze compania”.

Oamenii care își urăsc slujba sunt aproape de două ori mai mulți decât cei care și-o iubesc. Iar munca aceasta, pe care majoritatea dintre noi detestăm să o facem, ne ocupă cea mai mare parte din viață. Un profesor care a analizat acest aspect în detaliu scrie: „Un studiu recent a confirmat faptul că ziua de muncă de opt ore reprezintă un vestigiu al trecutului. Astăzi, angajatul obișnuit își verifică e-mailul la ora 07:42 dimineața, ajunge la birou la 08:18 și pleacă acasă la 19:19. Acest studiu recent a descoperit că unul din trei muncitori britanici își verifică e-mailul înainte de ora 06:30, în timp ce 80% dintre angajatorii britanici consideră că este acceptabil să-și sune angajații în afara orelor de muncă”. Conceptul de „program de muncă” începe să dispară pentru majoritatea oamenilor ‒ așadar, acest aspect, care celor 87% dintre noi nu ne place, începe să ne acapareze din ce în ce mai mult viața.

Am început să mă întreb dacă toate acestea ar putea juca un rol în răspândirea depresiei și anxietății. Un simptom comun al depresiei este ceva numit „derealizare”[2] ‒ atunci când simțim că nimic din ceea ce facem nu este autentic sau real. Mi s-a părut că acest simptom îl descria pe Joe. Așa am început să caut dovezi despre modul în care insatisfacția la locul de muncă influențează starea psihică, pentru a vedea dacă există vreo legătură cu depresia și anxietatea.

Depresia și controlul asupra propriei vieți

În anii 1970, în inima societății britanice fracturate, exista o mașinărie care mergea ca unsă. Administrația civilă ‒ cu birourile sale de-a lungul străzii Whitehall, întinzându-se din Trafalgar Square până la clădirea Parlamentului ‒ se mândrea cu faptul că era un fel de Rolls-Royce al birocrațiilor guvernamentale. Consta într-un șir imens de birocrați, care administrau fiecare aspect al statului britanic și era organizat strict, ca o armată.

Pentru medicul psihiatru Michael Marmot, acesta era laboratorul perfect pentru a testa ceva ce îl interesa enorm: Cum îți afectează munca starea de sănătate? Dar nu poți investiga acest aspect comparând slujbe foarte diferite. Dacă am compara un muncitor din construcții, o asistentă medicală și un contabil, există o variație atât de mare, încât ar fi greu să ne dăm seama ce se petrece de fapt. Muncitorii în construcții au mai multe accidente, asistentele medicale sunt expuse la mai multe boli, contabilii petrec mai mult timp așezați pe scaun (ceea ce nu este foarte sănătos). Nu îți poți da seama ce anume provoacă o anumită dereglare.

Dar în administrația publică nimeni nu este sărac; nimeni nu se duce acasă la o cocioabă; nimeni nu este expus unui pericol fizic. Toată lumea face muncă de birou. Dar există diferențe reale în ceea ce privește statutul și libertatea acordată. Funcționarii publici erau împărțiți pe grade ‒ niveluri stricte care determinau salariul, dar și responsabilitatea alocată la locul de muncă. El bănuia că acest fapt ne poate spune de ce atât de mulți oameni din această societate sunt deprimați sau anxioși.

La acel moment, majoritatea oamenilor credeau că știu deja răspunsul, așa că acel studiu părea inutil. Imaginați-vă un om care conduce un departament guvernamental important și un om a cărui slujbă ‒ cu unsprezece niveluri mai jos în ierarhia salarială ‒ este să îi îndosarieze hârtiile și să îi dactilografieze notițele. Cine este mai predispus să facă un atac de cord? Cine ar putea deveni mai surmenat? Cine este mai predispus să devină deprimat? Aproape toată lumea credea că răspunsul era clar: șeful. El avea o slujbă mai stresantă. El este necesar să ia decizii foarte grele, cu consecințe majore. Omul care se ocupă cu îndosarierea are mult mai puțină responsabilitate; aceasta va apăsa mai puțin pe umerii lui; viața lui va fi mai ușoară.

După ani de interviuri intense, Michael și echipa sa au pus cap la cap rezultatele. Acestea au contrazis toate așteptările. Se pare că oamenii aflați în fruntea administrației civile erau de patru ori mai puțin predispuși să facă un infarct decât oamenii aflați la baza ierarhiei Whitehall. Adevărul era exact opusul a ceea ce așteptau majoritatea oamenilor. Dar exista o descoperire și mai bizară.

Dacă ai fi trasat un grafic, pe măsură ce creștea poziția ta în administrația civilă, șansele de a dezvolta depresie scădeau pas cu pas. Exista o relație foarte strânsă între a deveni deprimat și poziția ta în ierarhie. „Este cu adevărat uimitor!”, a scris Michael. „Ideea de ce anume constituie stres la locul de muncă a suferit o transformare”, explică medicul. Cel mai mare stres pentru oameni nu este să poarte o mare responsabilitate pe umeri, ci să îndure „o activitate monotonă, plictisitoare, care le distruge sufletul, în care mor puțin de fiecare dată când vin la muncă, deoarece munca nu atinge nicio parte din ei înșiși”. Prin urmare, conform acestui standard real, Joe, în atelierul lui de vopsitorie, avea una dintre cele mai stresante slujbe posibile. „Pierderea autonomiei se află la baza deteriorării sănătății” ‒ fizice, psihice și emoționale. Principalul mod în care munca nesemnificativă provoacă depresia este prin lipsa controlului asupra propriei vieți.

La mult timp după aceste studii de la Whitehall, administrația financiară britanică a avut o problemă și l-a chemat pe Michael pentru a-i ajuta ‒ urgent. Angajații care se ocupau de declarațiile fiscale se tot sinucideau. Așa că Michael a petrecut ceva timp în birourile lor pentru a afla ce se petrece.

„Ești irelevant! Nimănui nu îi pasă ce faci!”

Angajații i-au explicat că, atunci când ajungeau la serviciu, se simțeau imediat atacați de tăvițele în care îi așteptau lucrările pentru ziua respectivă. Simțeau că „îi sufocă. Cu cât era mai înalt teancul de hârtii, cu atât era mai mare pericolul să simți că nu mai poți ieși la suprafață”. Munceau foarte mult, o zi întreagă ‒ iar la sfârșitul acesteia, teancul de hârtii din tăviță era chiar mai mare decât la începutul zilei. „Nu numai volumul inevitabil de muncă îi distrugea, ci și lipsa controlului. Indiferent cât de metodic și de mult munceau, rămâneau în urmă din ce în ce mai mult”. Și nimeni nu le mulțumea vreodată pentru asta ‒ cetățenii nu erau încântați să li se arate sumele pe care ar fi fost necesar să le plătească, dar nu le-au plătit. Dacă inspectorii fiscali munceau din greu și dădeau randament maxim, nimeni nu observa. Iar dacă făceau o treabă proastă, la fel. Michael descoperise că disperarea survine adeseori atunci când există „un dezechilibru între eforturi și recompense”. Era la fel ca în cazul lui Joe, din atelierul lui de vopseluri. Nimeni nu observa vreodată cât de mult muncea. Semnalul pe care îl primești de la lumea înconjurătoare în această situație este: „Ești irelevant! Nimănui nu îi pasă ce faci!”.

Atunci când Michael Marmot sugerase pentru prima dată că modul cum trăim ne poate face să fim deprimați, medicii din jurul lui au strâmbat din nas. Astăzi, nimeni nu contestă în mod serios nucleul dovezilor pe care le-a descoperit el, deși rareori vorbim despre asta. El a devenit unul dintre cei mai importanți oameni de știință din lume în domeniul sănătății publice. Cu toate acestea, abordarea medicală nu s-a modificat prea mult. Pastilele sunt tot mai prezente în viața oamenilor ‒ prescrise, aprobate, recomandate. Aproximativ unul din cinci adulți din Statele Unite ia cel puțin un medicament pentru o problemă psihiatrică. Una din patru femei de vârstă mijlocie din Statele Unite ia antidepresive la un moment dat. Circa unul din zece băieți din liceele americane are prescris un stimulent puternic pentru a-l ajuta să se concentreze, iar dependența de medicamentele legale și ilegale este în creștere, pentru prima dată în întreaga perioadă de pace din Statele Unite.

Extras din lucrarea Legături pierdute. Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare, de Johann Hari

Note:

[1] William Davies, The Happiness Industry: How the Governement and Big Business Sold Us Well-Being, New York: Verso 2016, p. 106.
[2] Matt Haig, Reasons to Stay Alive, Londra: Canongate, 2016, p. 157

Citiți și:
Combate depresia prin trei metode naturale
Stafidele – Aliatul tău împotriva colesterolului. Tratează constipația, depresia, reglează hormonii

 

yogaesoteric
25 septembrie 2024