Analiza geopolitică și securitară a Orientului Mijlociu. Studiu științific (II)
Citiți prima parte a articolului
Faliile lumii islamice
O primă observație este aceea că faliile geopolitice și civilizaționale vor continua să fragmenteze spațiul arab, spațiul islamic și implicit Orientul Mijlociu. Competiția geopolitică și civilizațională dintre blocul sunnit dominat de Arabia Saudită, blocul shiit dominat de Iran și blocul turcic dominat de Turcia va continua să creeze tensiuni, mai ales în contextul programului nuclear iranian.
Generate de mize civilizaționale subsumate interesului de dominație, faliile dogmatice (Fitna) dintre denominațiunile islamice, dintre școlile juridice ale Islamului, dintre hashemiții iordanieni și saudiți în privința legitimității sharifatului Meccăi și Medinei, dintre qatarezi și saudiți în privința leadershipului wahhabit, dintre adepții celor două (Mecca, Medina) respectiv trei (Mecca, Medina, Ierusalim) cele mai sfinte locuri ale Islamului, și dintre islamiștii hanabillah și restul lumii, sunt insurmontabile și vor produce efecte și în anii care vin, împiedicând unificarea ummah ‒ a lumii islamice. Acestora li se vor adăuga faliile ideologice dintre naționaliști și islamiști, dintre tradiționaliști (conservatori și salafiști) și reformiști (kemaliști, socialiști ba’ath, liberali), care vor contribui la divizarea acestei lumi și la creșterea riscului de instabilitate și conflict intracivilizațional.
Peste aceste falii acționează faliile etnice, cu caracter istoric.
O primă falie este aceea dintre turci și celelalte popoare din regiune, care, timp de câteva secole, s-au aflat sub dominație otomană. În acest sens se disting faliile dintre arabi și turci, persani și turci și dintre turci și kurzi. Arabii nu uită secolele de dominație otomană și umilința de a-și vedea „califatele de aur” devenite pașalâcuri. La fel se poate afirma și despre persani, diferiți și din punct de vedere dogmatic, și tot mai animați de pan-persianism. Și unii și alții privesc cu atenție ambițiile neo-otomaniste ale Turciei și dorința acesteia de a deveni jucător în Peninsula Balcanică, Transcaucazia, Libia, Somalia, Qatar și în Golful Persic. Din acest motiv, ideea unui spațiu islamic unificat în jurul Turciei ca factor agregator este nulă din start.
Un capitol aparte îl constituie Kurdistanul, teritoriul ocupat de secole de poporul kurd, musulman sau nu, care deși a făcut subiectul tuturor negocierilor privind împărțirea politică a Orientului, nici până în prezent nu s-a transformat în teritoriul oficial al unui stat național kurd, în continuare fiind împărțit între Turcia, Siria, Irak și Iran. Nedreptatea istorică făcută poporului care numără între 36,4 și 45,6 milioane de viețuitori rămâne un factor de secesionism și instabilitate și o monedă de schimb în negocierile și în jocurile geopolitice din regiune.
Este suficient de amintit, în acest sens, mișcarea reformistă anti-teocratică din Iran, din toamna anului 2022, declanșată de uciderea tinerei kurde Mahsa Amini (2000-2022), sau atentatele orchestrate de PKK împotriva autorităților turce (ultimul desfășurat în octombrie 2023). Ori de câte ori vreo tabără implicată în vreun conflict sau joc de interese a avut nevoie de acest popor fără de țară pentru a-și atinge obiectivele, i-a promis, fără a se ține de cuvânt, mult visatul stat. Acest destin dramatic al kurzilor este puțin probabil să se modifice în viitorii ani, Kurdistanul rămânând doar o geografie.
O altă falie este aceea dintre arabii palestinieni și evrei. O falie biblică, parcă desprinsă din timpurile profetului Abraham și ale descendenților săi, Isaac și Ishmael, ireconciliabilă prin sorgintea sa dogmatică și geopolitică. Similar kurzilor, palestinienii constituie o monedă de schimb în jocul geopolitic mediu oriental. Orice inamic declarat al Israelului și al sionismului (inclusiv sectele hasidice) susține necondiționat „cauza palestiniană”. Prin urmare, Acordurile Abrahamice și recenta apropiere dintre Arabia Saudită și Israel (atât cât va mai fi după revenirea în prim-plan a „cauzei palestiniene”) nu vor aduce pacea în Orientul Mijlociu, ci din contră. Simțindu-se „trădați” de saudiți, palestinienii vor continua să caute sprijin spre competitorii saudiților, în speță qatarezii, iranienii, turcii și, mai ales, la Frăția Musulmană Egipteană (prin HAMAS și alte organizații islamiste afiliate), cel mai vocal și mai implicat jucător nonstatal din lumea islamică și nu numai. Astfel, falia palestiniană va împărți lumea arabă și lumea islamică în două blocuri, între adepții păcii cu Israelul (cu condiția ca statul evreu să nu exagereze cu riposta împotriva palestinienilor din Gaza!), din care fac parte blocul saudit, Egiptul, Iordania, Sudanul și Marocul, și adepții „cauzei palestiniene” și ai conflictului perpetuu cu statul evreu, precum Iranul, Pakistanul, Qatarul, Turcia, facțiunile islamiste libiene etc. O falie greu de astupat și nivelat, cel puțin în perioada deceniului următor, în absența unui progres în privința statalității palestiniene.
O falie activă este și aceea dintre arabi și persani, care și-au disputat timp de secole dominația asupra Mesopotamiei și Platoului Iranian. Astăzi, competiția se traduce în disputele privind câmpurile de hidrocarburi și sferele de influență, transformând Irakul, Yemenul, Libanul, Sudanul și Siria în geografii de tip proxy ale jocurilor regionale și supraregionale. Chiar dacă a existat o restabilire, mediată de China, a relațiilor diplomatice între saudiți și iranieni, jocul geopolitic supraregional, care antrenează puterile globale, și faliile dogmatice intracivilizaționale, este puțin probabil să permită un dezgheț total al acestor relații. Pe cale de consecință, este posibil să asistăm la o pacificare a conflictului yemenit, chiar și printr-un armistițiu de tipul celui coreean, fără însă a se demantela vectorii care au întreținut beligeranța ‒ miliția zaidită Houthi și militanții sunniți din Consiliul de Tranziție de Sud, afiliați ideologic Frăției Musulmane Egiptene. Cu alte cuvinte, este posibil să asistăm la instituirea unui conflict înghețat yemenit, similar celui din Siria, care va servi drept factor de presiune ori de câte ori interesele geopolitice o vor cere. În cazul Yemenului, astfel de interese vizează automat permeabilitatea Strâmtorii Bab el-Mandeb și securitatea transporturilor maritime prin coridorul maritim Suez ‒ Marea Roșie ‒ Golful Aden ‒ Oceanul Indian.
În cazul Siriei, interesele vizează dominația în Mediterana Levantină, câmpurile de hidrocarburi și coridoarele strategice care o străbat. Coridoare care duc la Ierusalim, centrul de greutate al masei continentale a Emisferei Estice și orașul sfânt al celor trei mari religii monoteiste ale umanității: iudaismul, creștinismul și mahomedanismul.
Cu mare probabilitate, toate aceste falii vor continua să fie active, să acționeze în sens centrifug și să producă efecte traduse prin instabilitate, infracționalitate, secesionism, conflictualitate, eșuare statală, migrație, sărăcie și subdezvoltare.
Competiția pentru resurse
Competiția pentru resurse este strâns legată de schimbările climatice și de avansul tehnologic. Orientul Mijlociu este definit prin distribuția neuniformă a surselor de apă potabilă, prin sărăcia solurilor fertile și abundența câmpurilor de hidrocarburi.
Implicit, conflictele și crizele Orientului Mijlociu sunt legate de sursele de apă potabilă și de solurile fertile ‒ atunci când sunt declanșate preponderent de jucători regionali, respectiv de sursele de hidrocarburi ‒ când jocul geopolitic este tranșat în afara regiunii. Pe cale de consecință, cele două provocări majore amintite la începutul acestui subcapitol vin să amplifice riscurile generate de dezechilibrele pe care o modificare a status-quo-ului climatic și tehnologic le-ar putea genera. Mai exact, o creștere a temperaturii planetei urmată de dezghețarea calotei polare și modificarea temperaturii apei oceanelor ar putea determina mari schimbări climatice. Cum s-ar putea manifesta asemenea schimbări în Orientul Mijlociu, unde hidropolitica este practicată de decenii? Greu de anticipat și, în niciun caz într-un orizont de timp rezonabil. Cu toate acestea, chiar și o secetă în Peninsula Arabă ar putea declanșa consecințe serioase, dacă este să ne gândim la faptul că Arabia Saudită nu are cursuri permanente sau lacuri de apă dulce și este nevoită să desalinizeze apa mării. Prin urmare, în contextul geografic și demografic al Orientului Mijlociu, perturbările climatice, modificările de debit ale fluviilor (Nil, Eufrat, Iordan) prin lucrări hidrografice și ale regimului precipitațiilor pot declanșa mari convulsii sociale, crize umanitare și geopolitice și, nu în ultimul rând, conflicte și valuri masive de migrație transfrontalieră spre zonele fertile din Europa, Africa Ecuatorială și Asia de Vest.
Pe de altă parte, avansul tehnologic are o „dublă măsură” și în Orientul Mijlociu. Tehnologiile de desalinizare a apei mării pot suplini deficitul de apă potabilă și asigura nevoile de consum ale unei populații în creștere demografică, cum este cazul în Peninsula Arabă sau în Egipt, de exemplu. Dar, noile sisteme de producere a energiei și politicile „verzi”, la „pachet” cu înaltele tehnologii militare și civile tot mai dependente de minereurile strategice, chestionează însăși existența statelor Golfului, ale căror economii sunt majoritar configurate în jurul industriei extractive și prelucrătoare a țițeiului. O modificare majoră de paradigmă energetică mondială ar putea avea un efect cataclismic asupra geopoliticii regionale și, prin contagiune, extraregionale, cu atât mai mult cu cât aceste state OPEC sunt lideri etno-civilizaționali ai spațiului islamic. Un spațiu scindat de frustrări istorice, care a născut unele dintre cele mai radicale manifestări de extremism religios și ale cărui frontiere sunt încă însângerate de conflicte intercivilizaționale, precum spunea Huntington.
De altfel, conștiente de riscul colapsului și aneantizării într-o viitoare „lume verde”, monarhiile din zona Golfului investesc masiv în proiecte industriale menite să le asigure reconversia economică dinspre industriile primare spre alte sectoare economice. Saudi Vision 2030 este un astfel de master-plan economic și geopolitic ambițios al Arabiei Saudite, în care se vorbește despre valorile Islamului modern, despre o societate vibrantă, o economie înfloritoare și o națiune ambițioasă, capabilă să ofere lumii întregi orașe futuriste precum Neom, orașul liniar născut în deșert, în nord-vestul provinciei Tabuk, totalmente alimentat de energie regenerabilă, fără spații carosabile, mașini și emisii de carbon. Cu toate acestea, eventuala (deocamdată) de-carbonizare a economiei mondiale va reprezenta marea provocare la adresa securității europene, dacă nu va fi însoțită de master-planuri fiabile de reconversie economică a Orientului Mijlociu, deja măcinat de falii insurmontabile, inegalități economice și conflicte latente.
Provocări de ordin securitar
În plan securitar, în viitorul deceniu s-ar putea înregistra următoarele provocări:
‒ militarizarea nucleară a Orientului Mijlociu și modificarea balanțelor de putere, interese și amenințare în Emisfera Estică;
‒ creșterea inegalității economice și tehnologice între statele aparținând sistemelor geopolitice mediu-orientale, urmată de instabilitate regională, migrație ilegală transfrontalieră și conflicte;
‒ persistența conflictelor intra-confesionale și inter-confesionale cu minoritățile de altă religie decât cea islamică;
‒ persistența diferendelor / conflictelor etnice și, mai ales, ale celor legate de dreptul la autodeterminare al poporului kurd și dreptul la existență al statului Israel;
‒ persistența diferendelor teritoriale, mai ales atunci când vizează resurse și zone valoroase geostrategic;
‒ competiția geopolitică, geo-economică și civilizațională dintre puterile celor trei platouri montane, care ar putea comporta aspecte conflictuale similare unor războaie religioase;
‒ interferența în regiune a marilor puteri globale și transformarea de tip proxy a unor jucători regionali precum a fost cazul Siriei, Libanului, Yemenului, Libiei, Sudanului etc;
‒ reverberațiile și riscul de contagiune al crizelor și conflictelor din sistemele geopolitice învecinate prin migrația masivă, consecințele economice și militare ale unor astfel de dinamici;
‒ amplificarea fanatismului religios pe fondul competiției geopolitice percepute ca agresiune civilizațională, mai ales dacă jucătorii sunt extraregionali și de altă religie;
‒ excluderea din coridoarele strategice și lanțurile globale de producție și aprovizionare a unor jucători regionali, urmată de apariția zonelor gri, necooperante, perturbatoare;
‒ persistența statutului geopolitic de „centură de ruine” al regiunii, tradus prin state eșuate, terorism, piraterie, crimă organizată, sărăcie, subdezvoltare;
‒ riscul declanșării unor calamități naturale sau provocate ‒ cutremure de mare intensitate, infestații cu lăcuste, secetă, poluare masivă etc, care într-o regiune deja vulnerabilizată de provocări de natură socială și economică pot evolua în adevărate crize umanitare, medicale, politice, geopolitice și militare.
Indiscutabil, cele mai provocatoare tendințe rămân nuclearizarea Orientului Mijlociu, „cauza palestiniană” ‒ susținută de rețeaua islamistă globală a Frăției Musulmane Egiptene și de anti-sioniști, și diferendul dogmatic iudeo-arab privind Muntele Templului. Oricare dintre aceste potențiale dinamici poate declanșa, la un moment dat, un război civilizațional.
Prezența armelor nucleare în arsenalul iranian poziționează Teheranul pe o poziție de forță în spațiul islamic, pe un ax periferic cu Islamabadul ‒ de care îl leagă o istorie inter-etnică dificilă, care datează din perioada Imperiului Achemenid și, mai apoi, a califatelor persane. Ax care exclude polul arab și pe cel turcic, glisând centrul de greutate al spațiului islamic spre Asia de Sud și favorizând consolidarea axei bilaterale India-Iran, interesată în descurajarea Pakistanului.
În acest context, marja geopolitică a Indiei va crește exponențial. Pe fondul statutului său de placă turnantă a coridoarelor strategice și geo-economice care unesc Asia de Sud de Orientul Mijlociu, Europa și Eurasia, al puterii sale demografice, tehnologice și inovative, al resurselor și al potențialului militar (inclusiv nuclear, cibernetic și spațial), și al transformării de tip proxy (chinez) a Federației Ruse, India ar putea înlocui Rusia în trilaterala puterilor ordonatoare globale, devenind jolly-joker-ul care înclină balanța în favoarea unuia sau a altuia dintre competitori.
Pe de altă parte, nuclearizarea Iranului lansează cursa înarmării nucleare a Arabiei Saudite și Turciei, care vor condiționa automat apartenența lor la blocurile geopolitice competiționale de accesul la tehnologia nucleară.
De asemenea, nuclearizarea Iranului crește riscurile de securitate la adresa Israelului. Întărit de prezența arsenalului nuclear, Iranul și-ar putea amplifica acțiunile hibride în Israel ‒ prin intermediul HAMAS, de care îl unește dorința de anihilare a statului evreu ‒ în Liban, Siria și Yemen, unde Hezbollahul este foarte activ alături de alte grupări shiite precum alawiții sirieni și Houthi yemeniți. Și, nu ar fi cazul să fie exclus riscul de izbucnire a unui nou război în Golf, declanșat de o invazie a Kuweitului, de data aceasta având ca protagonist principal Iranul. Situație în care am putea asista la activarea faliei dogmatice dintre denominațiunile Islamului și antrenarea subsistemelor civilizaționale ale spațiului islamic.
Dacă în acest conflict intervine și „chestiunea palestiniană”, coroborată cu statutul Ierusalimului de Est și potențiala radicalizare religioasă a populației arabe și evreiești israeliene în privința Muntelui Templului, dinamica geopolitică dobândește accentele conflictului civilizațional, de uriașă anvergură, care ar putea evolua către război nuclear și ar destabiliza prin contagiune și natura alianțelor atât Orientul Mijlociu, cât și Africa, sudul și centrul Asiei până în vestul Chinei și întregul spațiu occidental.
Pe cale de consecință, la finalul acestui studiu despre faliile, mizele și convulsiile Orientului Mijlociu, putem concluziona că acea butadă care susținea că secolul XXI ori va fi religios, ori nu va mai fi deloc, este cât se poate de greșită. Cu cât secolul XXI va fi mai fanatic „religios” în Orientul Mijlociu și oriunde altundeva, cu atât „sfârșitul istoriei” va fi mai aproape. Dar nu în sensul anticipat de Fukuyama, ci prin megaconflictul inter-civilizațional teoretizat de Huntington.
Autor: Conf. Alba Popescu
Citiți și:
Sfârșitul unei iluzii. Diplomația americană în Orientul Mijlociu se clatină
Câteva minute înainte de miezul nopții. Ce se petrece de fapt în Orientul Mijlociu?
Mecanismele dominației occidentale: o scurtă istorie a Irakului și Kuweitului (I)
yogaesoteric
8 octombrie 2024