Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (III)

Citiți partea precedentă a articolului

În 1944, în Partidul Comunist din România au existat doar aprox. 800-1000 de membri cu carnet de partid. S-a făcut mult caz în propaganda politică îndreptată împotriva regimului socialist de stat, atât în perioada RR, cât și după lovitura de stat din 22 decembrie 1989, că în Partidul Comunist din România, în 1944, au fost doar sub 1.000 de comuniști. Da, este adevărat, au fost doar sub 1.000 de comuniști membri de partid, dintre care în jur de 200-300 erau informatori ai Siguranței Statului infiltrați. Printre informatorii infiltrați pentru a controla informativ partidul au fost și evrei. Aceștia aveau să devină și ei locatari ai gulagului iudeo-bolșevic, dintre foarte puținii minoritari etnici din gulag. Majoritatea deținuților politici au fost etnici români.

După 1924, când P.C.d.R. a fost scos în afara legii, a fi fost identificat drept comunist era un mare pericol. După revolta muncitorească a minerilor de la Lupeni (1929) și mai ales după greva de la Atelierele C.F.R. Grivița din București (1933) și asasinarea lui I.G. Duca (1933), pușcăriile României s-au umplut cu comuniști și legionari. Regimul penitenciar interbelic a fost unul sever. Românii nu mai aveau curaj să se înscrie în Partidul Comunist. Existau însă și alți numeroși cetățeni care, tacit, aspirau la comunism. Ideea comunistă nu a sălășluit în societatea românească doar la nivelul membrilor P.C.d.R. Acest aspect s-a văzut cu mare claritate înainte de venirea comuniștilor la putere, în timpul guvernului regal al generalului anticomunist Nicolae Rădescu.

Pentru ziua de 24 februarie 1945, partidele din Frontul Național Democrat, format din Partidul Comunist Român (P.C.R.), Partidul Social Democrat Român (P.S.D.R., condus de Lothar Rădăceanu și Ștefan Voitec) și formațiunile care li s-au atașat (Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioților, Partidul Socialist-Țărănesc, și partidul maghiar de stânga MADOSZ, abrevierea de la Magyar Dolgozók Országos Szövetsége, adică Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari din România), au organizat o demonstrație de stradă care se înscria pe linia eforturilor acestui grup de partide de a răsturna guvernul Nicolae Rădescu și de a forma un guvern de coaliție, care se autointitula „democratică”. Autoritățile și prim-ministrul nu s-au temut de demonstranți. Se așteptau să iasă în stradă o mie-două de comuniști rebegiți, ieșiți bolnavi de prin pușcării. Surpriza a fost uriașă: peste 100.000 de oameni au ieșit în stradă împotriva guvernului regal. Furia prim-ministrului a fost mare, în primul rând pentru că și-a dat seama că aderența Partidului Comunist la nivel popular era mult mai mare decât credea el. Armata trimisă de prim-ministru împotriva demonstranților a deschis foc și a omorât numeroși oameni. Focul a fost oprit la ordinul comandantului militar sovietic. Opt miniștri ai guvernului în funcție l-au acuzat în fața regelui Mihai pe șeful lor, generalul Rădescu, pentru uciderea demonstranților.

Două zile mai târziu, un grup de zece generali și colonei cu prestigiu în armată, în frunte cu generalul Constantin Vasiliu-Rășcanu, au dat o declarație publică prin care s-au desolidarizat de acțiunile și declarațiile prim-ministrului Nicolae Rădescu. Poziția acestor generali, ca și a unor personalități culturale de vârf ale României, care au protestat de asemenea la rege, a avut un impact major asupra populației, asupra orientării lor împotriva reprezentanților vechiului regim politic și, cu fiecare zi care trecea, tot mai multă lume înclina propria orientare politică în defavoarea reprezentanților vechilor regimuri politice interbelice și din perioada celui de al Doilea Război Mondial. În acea seară și noapte de 24/25 februarie 1945, regimurile politice interbelice se prăbușeau definitiv și se înecau în sângele susținătorilor viitorului regim.

Nicolae Rădescu a demisionat. Pentru a nu răspunde penal pentru morții din noaptea de 24/25 februarie 1945, Nicolae Rădescu s-a refugiat o vreme în sediul Ambasadei Marii Britanii din București, până când autoritățile române i-au garantat imunitatea. Nicolae Rădescu a părăsit România clandestin, cu sprijin britanic, în 15 iunie 1946, împreună cu soția sa evreică, Gizela Ettinger și cu secretarul său, Barbu Niculescu. Timp de nouă luni, autoritățile britanice l-au ținut pe Nicolae Rădescu în Cipru, nepermițându-i să ajungă la Londra, pentru ca britanicii să nu-i ofenseze pe sovietici. Din Cipru, Nicolae Rădescu a plecat în SUA, devenind un lider important al românilor din afara granițelor țării. Activitatea sa a fost umbrită de acuzațiile de corupție dovedite, în legătură cu fondurile pe care le-a gestionat în calitate de lider al Comitetului Național Român din SUA. În momentul refugiului său în sediul Ambasadei Marii Britanii din București, aceasta a cerut acordul guvernului de la Londra pentru ca militarii britanici de la ambasadă să deschidă focul în cazul în care s-ar fi încercat o acțiune în forță de capturare a fostului prim-ministru român, important agent britanic.

Acesta a fost momentul încheierii dramatice, rușinoase și criminale a perioadei interbelice care ne-a fost lăudată la maximum posibil, pe toată perioada RR și după decembrie 1989, de către întregul Occident, de către profitorii fostelor regimuri interbelice și de către regimul politic post-decembrist.

După 1944, și mai ales după decembrie 1945, când s-a încheiat alianța între legionari și comuniști, sub impulsul compromiterii imaginii Germaniei și Italiei, sub impactul faptului că URSS a fost aliatul SUA și a Marii Britanii, sub impulsul bunelor relații dintre regele Mihai și generalii sovietici și conducerea comuniștilor și a guvernului, sub impulsul promovării în întreaga lume a unei imagini deosebit de favorabilă lui Iosif Stalin, care a durat până la intensificarea politicii antisemite în URSS, sub impulsul asigurărilor date de comuniști și de guvernul Groza, că se va construi o Românie nouă în care muncitorii și țăranii vor avea întâietate în societate, aderența noului regim politic de la București în rândul opiniei publice românești a crescut continuu.

Fațetele istoriei sunt multiple și e necesar să fie studiate în totalitate. A prezenta doar unele dintre ele înseamnă a manipula, cu sau fără voie. De asemenea, pentru a se evita repetatele interpretări greșite ale istoriei, făcute din necunoaștere sau din rea-intenție, timpurile trecute este necesar să fie judecate/analizate după situația concretă din acele timpuri și cu concepțiile care dominau societatea de atunci, în niciun caz cu concepțiile noastre de astăzi și cu aspirațiile noastre de astăzi.

(va urma)

Autor: prof. univ. dr. Corvin Lupu

Citiți și:
Andrei Marga: Răspântia României
Cum ar fi arătat România astăzi dacă ar fi fost pus în practică punctul 8 al Proclamației?

yogaesoteric
22 octombrie 2024