Capitolul 10-3. Discipolii
Fragment din lucrarea „Balayogi: alchimia tainică a tăcerii”
traducere de Gregorian Bivolaru
Un dialog semnificativ cu Sri Murthy
Murthy: Eu nu eram foarte atras de chestiunile spirituale, dar soţia mea avea o fire profund mistică şi simţea o imensă devoţiune pentru Balayogi; am mers aşadar la templu pentru a o însoţi. Pe vremea când eram student, nu credeam în Dumnezeu; mă întrebam mereu: „Dacă Dumnezeu există într-adevăr, de ce există atâta sărăcie, boli, suferinţă?”
P: Dar care a fost prima dumneavoastră motivaţie pentru a merge acolo?
M: Suntem din aceeaşi provincie. Eu m-am născut în apropierea templului, şi auzeam adeseori vorbindu-se de Swamiji. Toată lumea spunea că trebuie să merg să-l văd pentru că este o fiinţă extraordinară, dar nu am reuşit niciodată să merg să-l văd în timpul copilăriei mele.
P: Şi doar locuiaţi atât de aproape!
M: Foarte aproape! La numai patru ore cu autobuzul. La întoarcerea mea de la Londra, sora soţiei mele s-a căsătorit cu un ministru, preşedintele Congresului Indiei. Ambele femei mi-au cerut să mă duc cu ele, iar eu am acceptat. Aşadar, nu am decis pentru mine însumi, dar Dumnezeu a aranjat într-o manieră subtilă lucrurile, cu modul Său misterios de a opera, ajutându-mă astfel să mă îndrept – fără să-mi dau seama – către cel care avea să-mi transforme întreaga viaţă.
Soţia mea murea lent datorită unui cancer teribil pe care îl avea de patru ani, dar în casă la noi nu exista o atmosferă de agonie; graţie marii sale forţe spirituale, ea rămânea mereu senină. Balayogi dorea ca Anasuya (aceasta era numele soţiei mele) să creeze o fundaţie în locul său de naştere, o casă în spatele templului, ceea ce a şi făcut.
Atunci când am fost pentru prima oară la Balayogi, de Mahashivaratri, împreună cu soţia mea şi cu sora ei, era un simplu pelerin printre alţii, şi am văzut cum oamenii se împing, strigă etc. Sincer să fiu, vederea acestor oameni care trăiesc fără nici un fel de confort, fără să aibă nici măcar apă la dispoziţie, m-a impresionat mai mult decât Swamiji însuşi; îmi spuneam că trebuie să fac ceva pentru această populaţie. De aceea, în anul următor, mi-am asumat sarcina să aduc o serie de ameliorări în zonă. Fără să simt încă nici o motivaţie spirituală, timp de doi ani am luat o serie de decizii de ordin material, cum ar fi introducerea apei în sat, construirea unui mic drum, săparea unei rampe de evacuare etc.
Într-o bună zi, Balayogi m-a numit printre ceilalţi membri ai comitetului. M-a primit la el, cu ochii deschişi, şi am rămas uimit în faţa splendorii lui. Explica lucrurile prin semne, iar dacă nu-l înţelegeai, o lua de la început. Era ceva fenomenal, incredibil, să te afli acolo, în faţa lui. Eram fascinat de privirea lui, în care ardea focul divin. Iubirea lui m-a cucerit, iar în curând m-am topit complet în ea. Mi-am pierdut apoi parcă conştiinţa, iar când mi-am revenit, camera era umplută de un miros sublim de santal. Swamiji mi-a spus: „Este multă vreme de când te aştept, şi în sfârşit ai venit, iar de data aceasta îţi vei asuma grija templului, care îţi revine de drept”. Apoi m-a investit cu sarcina de preşedinte al comitetului ashram-ului, urmând să mă ocup de chestiunile organizatorice, îndeosebi de cele materiale.
P: Aceasta înseamnă adevărata devoţiune faţă de umanitate, un serviciu care este adus fără o motivaţie egoistă la bază (complet dezinteresat).
M: Tocmai de aceea îmi era atât de recunoscător Swamiji pentru ceea ce făcusem. Chiar înainte de darshan, am vorbit împreună de la miezul nopţii şi până la 4.00 dimineaţa.
Experienţa mea personală a fost marcată de acel parfum ciudat, care producea efecte beatifice. Oamenii obişnuiţi nu mă credeau, dar cei cu adevărat spirituali spuneau că a fost un semn de recunoştinţă, o graţie pe care mi-a acordat-o Swamiji. Nu am trăit această experienţă decât o singură dată. I-am întrebat pe aspiranţii apropiaţi lui Swamiji dacă au simţit acest parfum; mi-au răspuns că nu. Se pare că primisem această binecuvântare în totalitate, regăsindu-mă plin de strălucire după darshan, deşi nu dormisem toată noaptea.
P: Cum era organizată toată această mulţime?
M: Am introdus un echipaj de poliţie pentru pacea pelerinilor, pentru ordine şi linişte publică, pentru a canaliza imensa mulţime. I-am cerut atunci lui Swamiji să-i primească pe poliţişti şi să le acorde darshan-ul, dar el a refuzat, spunând că aceştia nu se aflau acolo pentru el, ci pentru că eu le cerusem să facă această muncă.
Într-o zi, primul ministru al regiunii Andra Paradesh a venit la templu şi a cerut un darshan special în camera lui Balayogi. Maestrul a refuzat, spunându-i că trebuie să stea la coadă la fel ca ceilalţi. Nu aveau drept la un tratament particular decât aspiranţii adevăraţi, Bhakta-şii.
Swamiji nu dorea în comitetul său decât aspiranţi adevăraţi. Am avut să aduc BBC-ul, camerele de televiziune, „căci lumea trebuie să ştie că existaţi”, dar Swamiji a refuzat, spunând că nu doreşte nici o publicitate. „Nu doresc aşa ceva, doresc doar să mă pot ruga pentru voi, pentru pacea lumii, aceasta este munca mea, trebuie să mă lăsaţi să fac această muncă în linişte, să nu mă deranjaţi”. Iubirea lui era infinită…
Balayogi era cel care dădea toate instrucţiunile, referitoare la statui, unde trebuie amplasate şi cum…Era născut printre intangibili, cei mai săraci dintre săraci, şi nu dorea să aibă nici un fel de schimb cu VIP-urile, motiv pentru care niciodată nu a existat vreun ajutor guvernamental pentru întreţinerea templului. El aparţinea unei comunităţi cu care nu vorbeşte nimeni. Refuza aşadar la rândul său orice intervenţie guvernamentală. Acum că nu mai este printre noi, voi avea grijă să schimb câteva lucruri. La ora actuală, tocmai construiesc o clădire de 40 de camere. Personal, îl consider pe Swamiji drept o manifestare directă a lui Dumnezeu, iar pentru ca mesajul lui să rămână, doresc să creez anumite comodităţi pentru pelerini şi sper că am binecuvântarea sa pentru această sarcină pe care mi-am asumat-o.
Între cei 14 discipoli aleşi de Balayogi, singurii care mai sunt în viaţă sunt Dl. Janaka Ramaya (unul dintre cei mai iubiţi adepţi de către Balayogi), Preşedinte de Onoare, apoi Serveshwararao, Bhimayya, Sri Ramu din Kakinda şi discipolul din Madras.
În ceea ce-l priveşte pe Bhimayya, acesta este un aspirant foarte sincer; Swamiji îl iubea mult şi l-a ales să fie intermediarul lui între el şi tine. Bhimayya ne-a spus deseori că Balayogi avea o afecţiune deosebită pentru tine, căci i-a dat numeroase informaţii în ceea ce te priveşte şi a dispus să fii ajutată în mod special.
P: Cum vă explicaţi că asemenea yoghini extraordinari s-au putut naşte într-o familie atât de obişnuită?
M: Potrivit teoriei karma-ei din filosofia hindusă, fiinţele umane se reîncarnează în funcţie de consecinţele acţiunilor lor din vieţile lor anterioare. Prin urmare, în aceeaşi familie se pot încarna un sfânt şi un criminal. Cel de-al doilea are în acest caz posibilitatea de a se îndrepta şi de a primi mântuirea (iertarea) prin intermediul fratelui său, care este un sfânt.
În familia lui Swamiji, fraţii săi sunt fiinţe obişnuite. Dar chiar dacă nu mergem atât de departe, vedem în fiecare zi în jurul nostru familii în care coexistă fiinţe excepţionale, şi printre acestea, câte un alcoolic care nu se gândeşte decât cum să se distrugă cât mai rapid.
P: Bine, dar un alcoolic poate fi uneori interesant. Oare nu a fost Girish Gose simultan un regizor genial şi un mare alcoolic, înainte de a deveni unul din discipolii cei mai apropiaţi ai lui Ramakrishna? El s-a transformat complet ca urmare a contactului cu maestrul său!
M: În fiecare dintre noi există un aspect divin, dar depinde de fiecare dintre noi dacă acesta se va manifesta şi cum anume; de pildă, eu ştiu că tu manifeşti divinul mai mult decât mine.
P: Ba nu! (Râsete)
M: Sunt cât se poate de sincer cu tine! După toate conversaţiile noastre, îmi dau seama că ai „digerat” filosofia noastră prin experienţa ta, şi nu printr-o cunoaştere livrească. Tocmai de aceea, doresc să-ţi spun că devoţiunea ta autentică pentru Balayogi te ajută să beneficiezi de binecuvântările lui. Eu unul nu cunosc prea mulţi oameni în India care să aibă o asemenea credinţă, nu glumesc. Nu găsesc o asemenea credinţă nici chiar în mine.
P: Cum s-a transformat viaţa dumneavoastră după întâlnirea cu Balayogi?
M: Am devenit conştient de spiritualitatea mea. Înainte, acest aspect nu mă preocupa deloc.
P: Bine, dar soţia dumneavoastră era o fiinţă foarte spirituală!
M: Ea îşi făcea în fiecare zi rugăciunile; avea o mare credinţă. Iar eu nici măcar nu credeam în Dumnezeu. Soţia mea era cu cinci ani mai tânără decât mine, dar în realitate mult mai matură; ea este cea care m-a atras pe calea către Swamiji, care mi-a transformat viaţa în sensul că mi-a revelat natura mea spirituală. Căile lui Dumnezeu sunt extrem de ciudate pentru noi, iar cel care reuşeşte să se integreze pe una din ele este o fiinţă fericită.
Îi simt Prezenţa chiar şi acum, în timp ce discutăm, El este cel care ne ghidează, care ne ascultă.
Swamiji a fost un maestru al tăcerii şi un simbol al protecţiei absolute pentru aspiranţii săi. În fond, din ce alt motiv s-ar fi deplasat asemenea mulţimi de oameni pentru a vedea un yoghin care nici măcar nu deschidea ochii, care nu se mişca niciodată? De ce ar fi venit milioanele de oameni dacă nu ar fi existat acea emanaţie misterioasă cu totul extraordinară de energie din partea lui?
Adeseori, Balayogi a fost nevoit să îşi asume o altă formă pentru a-şi ghida aspiranţii; mulţi au avut această experienţă: un tânăr, un bătrân, un grup de copii etc.
Dumnezeu este precum un ocean şi toate râurile conduc către acelaşi ocean…
yogaesoteric.net