Colonialismul britanic: umbra crimelor nu a încetat niciodată să apese asupra „imperiului peste care nu apune soarele” (II)
Citiți prima parte a articolului
O paradigmă colonială care începe acasă
Atât în Irlanda, cât și în Scoția, am văzut tiparele care vor caracteriza apoi colonialismul britanic în India, în Africa sau în Caraibe: invazia militară, exproprierea, deportarea, marginalizarea limbii și a religiei locale, impunerea unei culturi dominante și exploatarea resurselor în favoarea metropolei. De aceea am început analiza colonialismului britanic nu cu Indiile, ci cu Insulele Britanice. Înainte ca Imperiul să cucerească lumea, Anglia a învățat să-și colonizeze propriii vecini. Și a făcut-o cu o violență și o eficiență care aveau să devină marca sa istorică.
De la dominarea vecinilor la dominația globală
Odată testate și perfecționate metodele de control în Irlanda și Scoția, Anglia și-a îndreptat atenția spre teritorii mai îndepărtate. Nu a fost o trecere bruscă, ci o continuitate logică a aceleiași obsesii: extinderea puterii, acapararea resurselor și impunerea unui model cultural considerat „superior”.
La sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul celui de-al XVII-lea, Anglia intra în competiție directă cu celelalte mari puteri coloniale ale vremii – Spania, Portugalia, Franța și Olanda. Cu o flotă tot mai puternică și o ideologie tot mai bine articulată, Imperiul Britanic începea să se nască.
Colonizarea Americilor: violență, exterminare și sclavie
Primele colonii engleze în America de Nord au apărut în secolul al XVII-lea, începând cu Jamestown (1607) și Plymouth (1620). Deși adesea prezentate în istoriile oficiale ca aventuri ale curajului și credinței, aceste colonii s-au construit pe distrugerea populațiilor indigene. Triburile amerindiene au fost alungate de pe pământurile lor, decimate de boli aduse de europeni sau masacrate în războaie provocate pentru extinderea frontierelor coloniilor. În paralel, în Caraibe și în sudul Americii de Nord, Anglia a dezvoltat colonii bazate pe plantații, Barbados, Jamaica, Carolina, unde economia se baza pe sclavia africană. Milioane de oameni au fost capturați din Africa, transportați în condiții inumane prin comerțul triunghiular și puși să muncească până la epuizare pentru a produce zahăr, bumbac, tutun sau rom pentru piețele europene. Pentru a justifica această barbarie, elitele britanice au elaborat o întreagă teorie rasistă care susținea inferioritatea nativilor americani și a africanilor, o teorie care, deși pseudo-științifică, a devenit fundamentul ideologic al colonialismului european.
În ceea ce privește Războiul de Independență al SUA (1775-1783), Imperiul Britanic a încercat să-și mențină coloniile prin forță, impunând taxe fără reprezentare și suprimând mișcările de revoltă.
Înfrângerea sa a marcat unul dintre primele mari eșecuri ale imperialismului britanic, dar a dus totodată la o consolidare a controlului britanic asupra Canadei, unde mulți loialiști s-au refugiat după război.
În Canada, britanicii au operat prin aculturație forțată, supunerea populațiilor indigene și exproprierea sistematică a pământurilor. Au înființat școli rezidențiale în care copiii indigeni erau separați de familiile lor, li se interzicea să-și vorbească limba maternă și erau supuși la abuzuri fizice și psihologice. Politica colonială britanică în Canada a contribuit la distrugerea identității culturale a popoarelor autohtone, ale căror efecte traumatice se resimt și astăzi.
Colonialismul britanic în America de Sud, deși mai puțin cunoscut decât în Asia sau Africa, a fost activ și distructiv printr-o rețea de intervenții economice și politice, susținute de interese comerciale și bancare britanice. În secolul al XIX-lea, Regatul Unit a sprijinit lovituri de stat, a impus tratate comerciale inegale și a dominat infrastructura financiară a mai multor țări sud-americane, în special Argentina, Brazilia, Chile și Peru. Britanicii au controlat căile ferate, porturile și exporturile de materii prime, preschimbând regiunea într-un spațiu semicolonial exploatat economic.
Guyana, situată pe coasta de nord a Americii de Sud, a fost una dintre cele mai brutal exploatate colonii britanice. Sub dominație britanică începând din 1814, Guyana a fost preschimbată într-o economie de plantație bazată pe sclavie. Mii de africani au fost aduși cu forța pentru a lucra pe plantațiile de trestie de zahăr în condiții inumane. După abolirea sclaviei în 1834, britanicii au introdus un sistem de muncă „contractuală” care a înlocuit sclavia cu o nouă formă de exploatare: zeci de mii de indieni și chinezi au fost aduși ca muncitori „liberi”, dar erau practic prizonieri ai sistemului colonial.
Această inginerie etnică deliberată a dus la diviziuni sociale profunde, care persistă până astăzi. În plus, resursele naturale ale Guyanei – inclusiv aurul, bauxita și lemnul – au fost exploatate fără scrupule de companii britanice, cu puține beneficii pentru populația locală. Independența obținută în 1966 a venit prea târziu pentru a repara traumele produse de aproape un secol și jumătate de dominație britanică.
India – „perla coroanei” sau colonie-sclavă?
Cel mai important teritoriu al Imperiului Britanic a fost, fără îndoială, India. Inițial, prezența engleză a fost una comercială, prin Compania Britanică a Indiilor de Est, înființată în 1600. Dar în scurt timp, comerțul s-a preschimbat în dominație militară și politică. Prin alianțe forțate, corupție, intervenții în conflictele interne ale regatelor indiene și războaie directe, britanicii au reușit să controleze întregul subcontinent.
India a devenit o colonie de exploatare: materiile prime – bumbac, mirodenii, opiu – erau exportate spre Marea Britanie, iar produsele industriale britanice erau impuse forțat pe piața indiană, distrugând economia locală. Britanicii au distrus, bunăoară, industria textilă locală pentru a impune textilele de Manchester, interzicând țesătorilor locali să producă și să vândă, iar cei care încălcau aceste interdicții erau pedepsiți brutal.
Războiul Crimeii (1853-1856), de exemplu, a fost oficial purtat pentru a apăra Imperiul Otoman de agresiunea Rusiei, dar miza reală era geopolitică: controlul asupra rutelor comerciale și accesului la India. Ei nu voiau ca Rusia să fie lăsată să se extindă spre Balcani și Mediterana. Iar Franța, aliata Marii Britanii în acest conflict, nu acționa din solidaritate cu românii sau cu otomanii, cum ni se spune propagandistic de aproape două secole, ci urmărea la rândul ei să-și consolideze influența imperială în Orientul Europei, tratând popoarele mici, precum românii, drept simple instrumente într-un joc de putere colonial, după cum recunoștea mai târziu chiar președintele Poincaré, (1913-1920): „E necesar să ne păstrăm influența în Orientul Europei cu orice preț. Popoarele mici au nevoie de tutela marilor națiuni.” De asemenea, generalul Berthelot sau Clemenceau: „Românii sunt un popor curat și naiv. Ei cred că Franța e sora lor mai mare, dar sunt o colonie perfectă pentru ambițiile noastre.”; „Românii e necesar să înțeleagă că independența nu înseamnă autonomie completă. O Franță puternică înseamnă o Românie dependentă.” Deși nu a fost un război de colonizare directă, a fost parte a unui joc de influență imperialistă: cine domină Estul Mediteranei controlează accesul la Orient.
În timpul foametei din 1876-1878, peste 5 milioane de indieni au murit, în timp ce autoritățile britanice continuau să exporte cereale din India spre metropolă. Cucerirea s-a făcut progresiv prin East India Company (1600-1857), urmată de dominația directă (1858-1947). Masacrul de la Amritsar (1919) este un simbol al brutalității greu de imaginat coloniale britanice. Soldații au deschis focul asupra unei mulțimi pașnice, ucigând peste 1.000 de oameni. Generalul Dyer, comandantul trupelor, a fost considerat „erou” de către ziarele britanice.
Discursul „civilizator” britanic era folosit pentru a ascunde o realitate cinică: India era ținută în subdezvoltare intenționat, pentru a fi folosită ca piață de desfacere și rezervor de resurse. Iar când indienii s-au revoltat, cum s-a petrecut în 1857, în Marea Revoltă a Sipailor, răspunsul britanic a fost unul de o cruzime extremă, cu masacre în masă și execuții publice.
Între 1765 și 1938, Marea Britanie a extras din India bunuri în valoare de aproximativ 45 de trilioane de dolari (sumă ajustată la valoarea actuală). Nu a fost comerț, ci jaf organizat. India, una dintre cele mai bogate civilizații ale lumii, a fost deliberat sărăcită și aruncată în foamete. Britanicii au distrus agricultura indiană, producția industrială și sistemele locale de guvernare. Au impus un sistem feudal cu taxe funciare opresive, ceea ce a dus la o cascadă de alte perioade de foamete.
Foametea din Bengal din 1943, care a ucis între 3 și 5 milioane de oameni, nu a fost o catastrofă naturală, ci o crimă. Winston Churchill, un „erou” britanic, a redirecționat hrana din India pentru a hrăni soldații și civilii britanici. Când a fost informat despre foamete, ar fi spus: „Este vina lor, că se înmulțesc ca iepurii.”
Asia
Între 1516 și sfârșitul Primului Război Mondial, Palestina a făcut parte din Imperiul Otoman, care înconjura bazinul Mării Mediterane și includea teritorii de coastă din Africa de Nord, Orientul Mijlociu și o mare parte din sud-estul Europei. În 1918, Marea Britanie a cucerit Palestina și a guvernat-o cu „mandat” până în 1948, când țara a fost împărțită în două state, printr-o legislație inspirată de Government of Ireland Act – Legea guvernului Irlandei (decembrie 1920), care anterior împărțise Irlanda. Sub administrație britanică, Palestina a fost teatrul unor politici ambigue și manipulative, cum am mai arătat mai sus, în care promisiunile făcute atât evreilor, cât și arabilor s-au preschimbat într-un conflict perpetuu, moștenire directă a colonialismului britanic.
În China, războaiele opiului (1840, 1856) sunt expresia pură a imperialismului economic. Marea Britanie a forțat China să accepte comerțul cu opiu, drog produs în India britanică și vândut masiv în China, pentru a echilibra balanța comercială. Rezistența chineză a fost zdrobită prin forță militară, ducând la impunerea unor tratate inegale și la deschiderea forțată a porturilor chineze pentru comerț britanic. Cedat de China Marii Britanii în 1842 prin Tratatul de la Nanking, Hong Kong a rămas colonie britanică până în 1997. Timp de peste 150 de ani, a funcționat ca avanpost comercial, bancar și militar, cu un regim de segregare rasială și economică între populația locală chineză și minoritatea britanică.
Cucerită în trei războaie succesive (1824, 1852, 1885), Birmania (Myanmar) a fost preschimbată într-o provincie a Indiei britanice. Resursele sale, în special lemnul de tec, orezul și opiul, au fost exploatate masiv. Coloniștii britanici au introdus un sistem de educație și administrație care marginaliza cultura și religia locală.
Teren strategic între Imperiul Rus și India britanică, Afganistanul a fost teatrul mai multor războaie anglo-afgane (1839-1842, 1878-1880, 1919), parte a „Marelui Joc” imperial între Rusia și Marea Britanie. Deși Afganistanul nu a fost colonizat complet, influența britanică asupra politicii interne a fost profundă și adesea impusă prin intervenții militare și susținerea unor lideri marionetă.
Australia și Noua Zeelandă
Colonizarea Australiei a început în 1788, când britanicii au înființat prima colonie penală la Sydney. În următoarele decenii, mii de condamnați, soldați și coloniști britanici au fost trimiși să ocupe teritoriul aborigen. Terra Nullius – doctrina juridică britanică ce declara Australia „fără stăpân” – a permis confiscarea masivă a pământurilor indigene fără tratate sau compensații.
Populațiile aborigene au fost supuse unei politici de exterminare sistematică prin masacre, înfometare, politici eugeniste. Foametea, bolile aduse de europeni și distrugerea surselor de apă și hrană au redus dramatic populația indigenă. Masacre și raiduri violente au avut loc de-a lungul a peste 140 de ani, într-un conflict cunoscut sub numele de Frontier Wars (Războaiele Frontierei). În secolul XX, guvernul a aplicat politici eugenice și de „asimilare forțată”: copii aborigeni erau luați din familiile lor pentru a fi crescuți în internate creștine sau de către familii albe – Stolen Generations (Generațiile furate).
În Noua Zeelandă, britanicii au încheiat în 1840 Tratatul de la Waitangi cu populația maori, dar l-au încălcat rapid, confiscând teritorii și reprimând rezistența. Războaiele Maori (1845-1872) s-au soldat cu mii de victime și cu pierderea pământurilor sacre. În ambele cazuri, imperialismul britanic a fost însoțit de o retorică civilizatoare, dar în practică a însemnat epurare culturală, distrugere socială, crime nenumărate și o accentuată dezumanizare a populațiilor native.
Astăzi, Australia și Noua Zeelandă sunt considerate democrații occidentale prospere, dar construcția lor s-a bazat pe o istorie colonială violentă și pe o amnezie colectivă care încă ascunde adevărata natură a începuturilor lor.
Africa – cucerire, împărțire și spoliere
În Africa, expansiunea britanică a fost accelerată în secolul al XIX-lea, mai ales după Conferința de la Berlin (1884-1885), când marile puteri europene și-au împărțit continentul fără a ține cont de realitățile locale. Teritorii precum Egiptul, Sudanul, Nigeria, Kenya, Uganda, Africa de Sud și Zimbabwe au intrat sub dominație britanică.
Aici, colonialismul a însemnat confiscarea forțată a pământurilor, muncă forțată, impunerea limbii și a sistemului juridic britanic, dar și reprimarea violentă a oricărei forme de rezistență. Sistemul apartheid-ului din Africa de Sud, segregarea rasială oficializată, a fost inspirat direct din logica colonială britanică, deși a fost dus la extrem de regimul afrikaner ulterior.
În același timp, britanicii se prezentau ca „părinți morali” ai Africii, construind școli și căi ferate, dar numai în măsura în care toate acestea serveau interesele imperiului. Infrastructura era folosită pentru extracția resurselor: aur, diamante, petrol, nu pentru dezvoltarea reală a societăților africane. În Africa de Sud, britanicii au inventat termenul „lagăr de concentrare” în timpul războaielor cu burii, unde mii de femei și copii au fost exterminați.
Un imperiu construit pe ipocrizie și violență
Un element esențial al succesului britanic a fost ipocrizia morală: imperialismul era prezentat ca o misiune nobilă, ca un dar al civilizației oferit popoarelor „înapoiate”. Chiar și astăzi, în discursurile oficiale din Regatul Unit, colonialismul este adesea amintit cu nostalgie, ca o epocă a progresului și a ordinii.
Dar realitatea din teren – genociduri tăcute, culturi distruse, identități șterse, milioane de oameni reduși la sclavie sau mizerie – spune o cu totul altă poveste. O poveste care începe nu în Africa sau India, ci chiar în Irlanda și Scoția.
Concluzie: Colonialismul britanic nu a fost un accident, ci un proiect. Cu implicații și consecințe nefaste pe termen lung
Privit în ansamblu, colonialismul britanic nu a fost o derivă istorică, ci un proiect coerent, bine planificat, aplicat sistematic timp de secole. A fost un imperiu clădit nu doar pe superioritate militară, ci pe o viziune despre lume în care un popor se considera îndreptățit să decidă soarta altora.
Și dacă vrem să înțelegem moștenirea acestui imperiu, inclusiv formele contemporane de neocolonialism, dominație economică sau rasism instituțional, e necesar să începem de la origini: de la modul în care Anglia și-a colonizat proprii vecini, înainte de a porni în cucerirea lumii.
Fragmentare etnică: frontiere trasate arbitrar au provocat conflicte violente (ex: Rwanda, Nigeria, India-Pakistan).
Colonialismul britanic nu a fost o „epocă de aur a civilizației”, ci o ordine globală construită pe violență, jaf, rasism și manipulare, care lasă în urmă un grav complex de subdezvoltare sistemică, cu o infrastructură concepută doar pentru export (unde este un loc propice pentru puterile neo-colonialiste), lipsa unei clase de mijloc și o gravă dependență economică. De la insulele Caraibelor la platourile Himalayei, Imperiul Britanic a însemnat: sclavie, foamete, umilință, crime în masă; o economie globală inegală, al cărei dezechilibru se resimte și astăzi; o moștenire ideologică periculoasă, în care supremația unui imperiu era privită drept „normalitate”.
Recunoașterea acestor realități este nu doar un act de adevăr istoric, ci un pas esențial spre repararea injustițiilor globale. Refuzul de a recunoaște azi colonialismul drept crimă istorică echivalează cu o formă de dominație prin uitare.
Concluzie. Colonialism și imperialism
Aceste moduri de dominare și de jaf nu au dispărut și nici nu au fost desființate, ci doar rebranduite. De la coloniile fizice am trecut la colonii financiare, culturale și informaționale. De la sclavii legați cu lanțuri am ajuns la angajații legați de datorii. Hărțile, ideologiile și limbajul au fost actualizate, dar realitatea rămâne aceeași: lumea trăiește încă sub o formă de dominație globală mascată în libertate.
Sclavia modernă e doar o versiune „upgradată” a vechii sclavii coloniale: azi nu mai avem lanțuri fizice, ci hărți deformate, mituri despre meritocrație și salarii care acoperă exact cât să nu mori, dar niciodată cât să trăiești cu adevărat.
„Ce este un colonist? Un om care justifică colonizarea vorbind despre civilizație, dar practică barbaria în numele progresului.” (Aimé Césaire, Discurs despre colonialism).
Așadar, dezvoltarea economică a Marii Britanii s-a realizat prin extracția de resurse, muncă forțată și control militar asupra popoarelor colonizate. Bogățiile coloniale au finanțat Revoluția Industrială și au creat inegalități structurale care persistă și azi. De asemenea, granițele impuse arbitrar, politicile de tipul „dezbină și stăpânește” și dependența economică au generat conflicte postcoloniale, instabilitate și migrații masive. Personalități contemporane, cum ar fi istoricul britanic David Olusoga, au arătat cum Marea Britanie a evitat asumarea răspunderii pentru crimele coloniale. În același timp, există apeluri tot mai puternice pentru reparații și recunoaștere istorică. Colonialismul britanic nu a fost o misiune civilizatoare, ci o vastă întreprindere de dominație, exploatare și umilire sistematică a altor popoare.
Moștenirea sa este prezentă nu doar în economiile fostelor colonii, ci și în sistemele de putere, în cultura și în memoria colectivă a lumii moderne.
Au abolit sclavia, la un moment dat, dar tot în folosul lor
În 1833, Parlamentul britanic a adoptat Slavery Abolition Act (Legea pentru abolirea sclaviei), care a interzis sclavia în majoritatea coloniilor. Însă legea nu a fost un act de justiție pentru sclavi. Guvernul britanic a acordat compensații în valoare de 20 de milioane de lire sterline (40% din bugetul național) stăpânilor de sclavi, pentru că și-au pierdut „proprietățile umane”. Printre beneficiarii acestor compensații s-au numărat mari bancheri, politicieni și familii aristocrate. Guvernul britanic a contractat un împrumut uriaș pentru a plăti despăgubirile, împrumut care a fost achitat complet abia în 2015, ceea ce înseamnă că urmașii sclavilor au contribuit indirect prin taxe la despăgubirea foștilor stăpâni, ai căror urmași dețin în continuare controlul asupra economiei și guvernului.
Au abolit sclavia pe hârtie, așadar, dar au păstrat esența: azi nu mai vinzi oameni la licitație, ci le cumperi timpul la preț de nimic; nu-i mai ții legați în lanțuri, ci prin rate, taxe și credite; nu-i mai hrănești cu cartofi fierți, ci cu idei despre „visul capitalist”; iar dacă înainte sclavul nu avea voie să părăsească plantația, acum angajatul are libertatea deplină să aleagă între mai multe locuri de muncă la fel de prost plătite.
Sclavia colonială nu a dispărut, ci s-a rafinat: cătușele au devenit contracte, biciul – presiune socială, iar plantațiile s-au transformat în birouri, fabrici și platforme digitale unde majoritatea lucrează pentru supraviețuire, nu pentru libertate; salariile sunt doar suficient de mari cât să acopere costurile supraviețuirii, dar niciodată îndeajuns încât să elibereze masele din dependența față de sistemul economic, care impune datorii, taxe, credite, norme de consum și o ideologie a libertății mimată, menținând astfel între 70 și 80% din populația globală într-o servitute modernă cu față umană.
Familia regală britanică, instituțiile și elita britanică sunt cu toții beneficiari ai acestui jaf istoric. Regele și descendenții săi dețin încă teritorii și comori acumulate în perioada colonială. British Museum păstrează sute de mii de artefacte furate, pe care refuză să le returneze.
Chiar și astăzi, mulți britanici sunt fie neștiutori, fie indiferenți față de aceste crime. Programa școlară glorifică imperiul, iar mass-media evită să prezinte adevărul complet. Ipocrizia morală este șocantă: în timp ce condamnă abuzurile asupra drepturilor omului în alte țări, refuză să-și confrunte propria istorie. În timp ce în școlile britanice se predau povești eroice despre „civilizarea barbarilor”, realitatea rămâne: milioane de morți, economii ruinate, conflicte întreținute deliberat, familii distruse, culturi eradicate.
Din Africa până în India, din Caraibe până în Irlanda, Imperiul Britanic rămâne responsabil pentru tragedii istorice pe care încă le simțim astăzi și se vor perpetua, iar lecțiile de morală venite din Londra s-ar cuveni să fie întâmpinate cu o întrebare simplă: când își vor asuma, cu adevărat, istoria?
Citiți și:
Perfidul Albion a minţit mereu – Cum a furat Marea Britanie 44,6 trilioane de dolari din India
Când vechea ordine a murit și noua ordine nu s-a născut încă
yogaesoteric
10 septembrie 2025