„Moartea cerebrală” a fost inventată pentru prelevarea mai multor organe

Prin simpla redefinire a persoanelor cu leziuni cerebrale grave ca fiind deja decedate, litera regulii donatorului decedat este respectată printr-un truc. Dar schimbarea unei definiții nu modifică realitatea.

Într-un recent editorial publicat în New York Times, trei medici afiliați unui centru de transplant au propus extinderea definiției legale a morții pentru a obține mai multe organe pentru transplant. Interesant este că, la sfârșitul articolului, ei au recunoscut că s-a mai făcut aceasta și în trecut: în anul 1968, un comitet format din medici și specialiști în etică de la Harvard a elaborat o definiție a morții cerebrale – aceeași definiție de bază utilizată astăzi de majoritatea statelor. În raportul său inițial, comitetul a menționat că „există o mare nevoie de țesuturi și organe provenite de la persoane aflate în comă ireversibilă pentru a restabili sănătatea celor care mai pot fi salvați”. Această evaluare sinceră a fost eliminată din raportul final din cauza obiecției unui recenzent. Dar reprezintă una dintre evaluările care ar fi necesar să ghideze politica actuală privind decesul și prelevarea de organe.

Moarte cerebrală / deces pe baza criteriilor neurologice

La scurt timp după ce dr. Christiaan Barnard a efectuat primul transplant de inimă, 13 bărbați de la Harvard Medical School au propus ideea morții cerebrale într-un articol de referință intitulat „O definiție a formei de comă ireversibilă”. Articolul lor nu conține referințe științifice și începe cu: „scopul nostru principal este de a defini coma ireversibilă ca fiind un nou criteriu pentru deces”.

Fără teste, studii sau dovezi, acești oameni au decis că anumite persoane aflate în comă (care anterior erau considerate întotdeauna vii) ar putea fi redefinite ca fiind decedate. Singurul motiv invocat de comitet pentru reclasificarea persoanelor aflate în comă ca fiind cadavre a fost utilitatea. Ei au afirmat că viața acestor persoane era o povară pentru ele însele și pentru ceilalți și că redefinirea lor ca fiind deja decedate ar elibera paturi în unitățile de terapie intensivă și ar elimina controversa privind prelevarea organelor acestora.

Această nouă definiție a fost cu siguranță de mare utilitate, deoarece le-a permis medicilor să ocolească regula donatorului decedat. Regula donatorului decedat este o cerință etică care stipulează că persoanele este necesar să nu fie în viață atunci când li se prelevează organele și nici să fie ucise în urma procesului de prelevare a organelor. Prin simpla redefinire a persoanelor cu leziuni cerebrale severe ca fiind deja decedate, litera regulii donatorului decedat este respectată printr-un simplu truc. Dar schimbarea unei definiții nu modifică realitatea. Persoanele cu diagnostic de moarte cerebrală sunt afectate neurologic, iar prognosticul lor poate fi decesul, însă ele nu sunt deja decedate.

Dumnezeu este singurul autor și dătător al vieții. El Însuși dă tuturor oamenilor viață, suflare și toate lucrurile (Faptele Apostolilor 17:25), pentru că în El trăim, ne mișcăm și existăm (Faptele Apostolilor 17:28). Suntem creați de El ca o uniune strânsă între trupul material și spiritul imaterial, un compus trup-spirit. Biblia contrazice viziunea materialistă conform căreia suntem doar creierul nostru. „Atunci Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul a devenit un suflet viu.” (Geneza 2:7) În anul 1312, Conciliul de la Vienne a recunoscut această învățătură biblică și a definit sufletul ca fiind forma – principiul imediat al vieții și al existenței – trupului uman.

Decesul survine atunci când spiritul imaterial se separă de trupul material. Dar deoarece nu dispunem de niciun instrument care să detecteze momentul exact în care spiritul părăsește trupul, de-a lungul istoriei oamenii au folosit semne indicative precum pierderea bătăilor inimii, pierderea respirației și trecerea timpului pentru a se asigura că decesul a survenit. Tradițiile noastre de veghe, vizitare și priveghi permiteau atât certitudinea că decesul a survenit, cât și timpul necesar pentru doliu. Dar diagnosticul de moarte cerebrală ignoră întrebarea dacă spiritul dat de Dumnezeu a plecat, substituindu-l cu dispariția funcției neurologice.

Dr. Edmund D. Pellegrino, directorul fondator al Centrului Pellegrino pentru Bioetică de la Universitatea Georgetown, s-a pronunțat împotriva morții cerebrale:

„Singurele semne incontestabile ale decesului sunt cele cunoscute încă din antichitate, și anume pierderea sensibilității, a bătăilor inimii și a respirației; pete și răceală a pielii; rigiditate musculară; și, în cele din urmă, putrefacție ca urmare a autolizei generalizate a celulelor trupului.

Am ales să acord prioritate bunăstării pacientului înainte ca acesta să devină donator, pe motiv că nu este cazul să se facă rău, chiar dacă din asta rezultă un bine. Nicio persoană nu ar fi cazul să fie sacrificată ca mijloc pentru binele altuia. Acesta este un precept moral care recunoaște valoarea intrinsecă a fiecărei ființe umane.”

Medicii pun sub semnul întrebării conceptul de moarte cerebrală de mulți ani, în ciuda faptului că „există consecințe în a pune sub semnul întrebării status quo privind recoltarea de organe de la pacienții declarați decedați pe baza criteriilor neurologice”.

Încă de la început, „moartea cerebrală” a fost determinată de dorința de a obține organe viabile. Dr. Eelco F. Wijdicks, autor al ghidurilor privind moartea cerebrală ale Academiei Americane de Neurologie (AAN) din 1995, 2010 și 2023, a declarat în 2006: „diagnosticul de moarte cerebrală este determinat de existența unui program de transplant sau de existența chirurgilor specializați în transplanturi. Nu cred că examinarea morții cerebrale ar avea acum, în practică, prea multă semnificație, dacă nu ar fi pentru transplant”. [Această citare se găsește la pagina 50 aici.]

Cercetările au demonstrat că persoanele diagnosticate cu moarte cerebrală încă mai au funcții cerebrale: 20% (dintre cei testați) au activitate EEG, iar peste 50% încă mai au hipotalamusul funcțional, care este o parte a creierului. De asemenea, abilitățile binecunoscute ale persoanelor cu „moarte cerebrală”, precum vindecarea rănilor, combaterea infecțiilor, nașterea de copii sănătoși și răspunsul intact la stresul provocat de incizia pentru prelevarea organelor, demonstrează că acestea sunt încă în viață.

Cele mai recente (2023) linii directoare ale AAN privind moartea cerebrală recunosc că nu există dovezi științifice solide pentru moartea cerebrală în secțiunea dedicată metodelor. „Din cauza lipsei de dovezi de înaltă calitate pe această temă”, noile linii directoare au fost stabilite în urma a trei runde de voturi anonime. Este îngrijorător faptul că, după aproape 60 de ani de declarare a morții cerebrale a persoanelor, încă nu există dovezi de înaltă calitate pentru acest diagnostic.

Mai mult, modul în care medicii diagnostichează moartea cerebrală folosind ghidul AAN nu respectă legea prevăzută în Uniform Determination of Death Act ‒ Legea privind determinarea uniformă a decesului (UDDA). Legea prevede încetarea ireversibilă a tuturor funcțiilor întregului creier, inclusiv ale trunchiului cerebral, pentru determinarea neurologică a decesului. Însă examinarea morții cerebrale conform AAN verifică doar coma, pierderea câtorva reflexe ale trunchiului cerebral și lipsa respirației spontane. De asemenea, ghidul AAN prevede în mod explicit că moartea cerebrală poate fi declarată în prezența unei funcții cerebrale continue: funcția hipotalamusului. Aceasta este în contradicție cu legea, care impune încetarea ireversibilă a tuturor funcțiilor întregului creier.

Moartea cerebrală nu este deces, deoarece conceptul de moarte cerebrală nu reflectă realitatea fenomenului decesului. Prin urmare, orice orientare pentru diagnosticarea acesteia nu va avea nicio bază științifică.

Persoanele declarate în moarte cerebrală sunt invalide din punct de vedere neurologic, iar prognosticul lor poate fi decesul, dar ele sunt încă în viață. Persoanele în viață cu un prognostic nefavorabil nu ar fi cazul să fie redefinite ca fiind decedate în scopul donării de organe.

Autoare: Heidi Klessig, MD, este un anestezist pensionat, specialist în gestionarea durerii, care scrie și ține discursuri despre etica donării și transplantului de organe. Este autoarea cărții The Brain Death Fallacy (Eroarea morții cerebrale), iar lucrările sale pot fi găsite pe pagina web respectforhumanlife.com (pagina web respect pentru viața umană).

Citiți și:
Știința confirmă: Donatorii aflați în moarte cerebrală sunt vii!
Se cere o nouă definiție a morții

yogaesoteric
11 octombrie 2025