Leul britanic vs. Ursul rus

În vreme ce statele din estul Europei abandonate de Occident în brațele sovieticilor după WWII au resentimente oarecum firești față de Rusia, mai greu de explicat este rusofobia unor țări ca Marea Britanie.

Regatul Unit joacă un rol pivotal în susținerea Kievului prin furnizarea de arme, informații și leadership politic. Antipatia britanică în raport cu Rusia pare a fi o moștenire istorică vie. Deși Uniunea Sovietică a contribuit decisiv la înfrângerea nazismului alături de aliații occidentali, iar Marea Britanie a beneficiat substanțial de pe urma victoriei, resentimentele adânc înrădăcinate în secole de rivalitate imperială explică, parțial, vehemența londonezilor.

De subliniat că antipatia nu pare a fi reciprocă. Rușii nu manifestă o ostilitate comparabilă față de britanici, pe care îi percep mai degrabă ca pe un adversar distant (la mai bine de 2.500 de kilometri de Moscova), decât ca o obsesie națională.

Rivalitatea britanico-rusă își are rădăcinile în secolul al XIX-lea, când cele două imperii s-au ciocnit în lupta pentru supremație globală. Inițial au fost aliați împotriva lui Napoleon, apoi relațiile s-au deteriorat rapid. Războiul Crimeii (1853-1856), primul conflict direct, a fost declanșat de ambițiile țariste în Balcani și Orientul Mijlociu, văzute de Londra ca o amenințare la adresa echilibrului european. Britanicii, din dorința de a proteja Imperiul Otoman ca zonă-tampon, au trimis flote și trupe în Crimeea, într-o coaliție cu francezii, otomanii și italienii. Au murit circa 22.000 de britanici, rușii au pierdut războiul, iar suveranitatea otomană asupra Principatelor Unite (Moldova și Țara Românească) a fost recunoscută.

Douăzeci de ani mai târziu, în războiul din 1877-1878, România avea să-și câștige independența față de turci, după ce trupele noastre au luptat umăr la umăr cu soldații ruși.

Confruntarea ruso-britanică din Crimeea a fost urmată de „Marea Cursă Asiatică” (The Great Game), o competiție subtilă dar feroce pentru controlul Asiei Centrale, între 1830 și 1907. Rusia avansa spre sud, spre India britanică, prin cucerirea țărilor (hanatelor) central-asiatice, în timp ce britanicii susțineau state-tampon precum Afganistanul pentru a bloca expansiunea.

Termenul „Great Game” a fost popularizat de Rudyard Kipling în romanul său Kim (1901), unde descrie o lume de spioni și intrigi: „Este o rasă remarcabilă……. Nu vedeți că vor să fie considerați egali?” Fraza subliniază percepția britanică despre ruși ca fiind adversari perfizi, subestimați, dar periculoși – o temă recurentă în diplomația londoneză. Lord Palmerston, prim-ministru britanic în secolul XIX, spunea că „Rusia nu are prieteni, are doar interese, iar acestea sunt întotdeauna împotriva noastră”.

Antipatia față de ruși nu s-a stins odată cu declinul imperiilor coloniale. Războiul Rece a reaprins flăcările, cu Marea Britanie ca bastion al NATO împotriva expansiunii sovietice. Winston Churchill, arhitect al alianței anti-comuniste, a redat esența atitudinii britanice într-un aforism din 1939 rămas celebru: „Rusia este o enigmă învăluită într-un mister, învăluit într-o ghicitoare”. Imaginea enigmatică și amenințătoare a Rusiei a modelat concepția britanică. Londra a văzut Moscova nu doar ca rival geopolitic, ci ca o forță haotică, imprevizibilă.

Spre deosebire de ruși, care i-au privit pe britanici mai degrabă ca pe un adversar de peste mări și țări (un „dușman perfid”, după cum spunea propaganda țaristă, dar nu o obsesie națională), englezii au cultivat o narativă de superioritate morală și strategică, alimentată și de experiența invaziei britanice eșuate în Rusia bolșevică, din 1918-1920.

Un punct de inflexiune relativ recent a fost otrăvirea cu noviciok a lui Serghei Skripal (cetățean britanic, fost ofițer de informații rus, recrutat ca spion dublu în favoarea Londrei) și a fiicei sale în localitatea Salisbury (sudul Angliei), în 2018. Execuția pe teritoriul britanic a fost percepută nu doar ca o agresiune, ci ca o batjocură la adresa UK și a serviciilor de informații locale. Evenimentul a întărit printre liderii britanici narativa potrivit căreia Rusia operează „în afara normelor civilizației” (deși, comparativ, Israelul depășește cu mult practicile Moscovei în materie de lichidare a inamicului pe teritoriul altor state).

În timp ce alianța împotriva lui Hitler a fost o coalizare necesară împotriva unui pericol comun, situația de astăzi pare a fi o revenire la „normalitatea” istorică tensionată dintre leul britanic și ursul rus. Moștenirea rivalității se manifestă virulent în sprijinul britanic pentru Ucraina. De la invazia rusă din februarie 2022, Londra a fost cel mai vocal susținător al Kievului. A depășit chiar și SUA în furnizarea de echipamente letale, în primele luni ale războiului. Armata britanică antrenează zeci de mii de soldați ucraineni, iar serviciile de informații, dirijate de MI6, joacă un rol crucial în coordonarea atacurilor. Recent, șeful FSB rus a acuzat Marea Britanie de orchestrarea unui atac masiv cu drone asupra aerodromurilor rusești.

Să nu uităm și rolul jucat de fostul premier britanic Boris Johnson. În aprilie 2022, vizita sa surpriză la Kiev a coincis cu negocierile timpurii de pace între Ucraina și Rusia. Potrivit mass-media, Johnson l-a convins pe președintele Zelenski să respingă orice compromis, cu argumentul că Putin „nu este de încredere”, iar Vestul va susține Kievul necondiționat. „Johnson a sfătuit explicit Ucraina să nu accepte neutralitatea sau concesii teritoriale, promițând sprijin militar nelimitat”, potrivit ISS Forum.

Intervenția lui Boris Johnson, văzută ca o prelungire deliberată a conflictului, evocă spiritul „Great Game”: britanicii preferă confruntarea strategică în locul diplomației slabe. Johnson, cu retorica sa inflamatoare (l-a numit „erou” pe Zelenski și „tiran” pe Putin) a canalizat resentimentele istorice și a făcut din Ucraina un nou front al rivalității ruso-britanice.

Poziționarea Londrei față de Rusia este necesar să fie înțeleasă și în lumina declinului Marii Britanii ca putere globală. Așa cum observă istoricul Perry Anderson, „Marea Britanie a învățat să-și compenseze declinul imperial prin alinierea strategică la puterea hegemonică – întâi SUA, apoi NATO – în timp ce își păstrează retorica de autonomie.” Antipatia față de Rusia devine astfel o moștenire istorică și un instrument de relevanță geopolitică. Prin opoziția fermă față de Moscova, Londra își reafirmă statutul de jucător esențial în arhitectura securității occidentale (chiar dacă, în realitate, acel rol este exercitat în umbra, și adesea în slujba puterii americane).

În concluzie, antipatia britanică față de ruși este o relicvă istorică și un puternic motor al politicii externe actuale. De la câmpiile Crimeii, la tranșeele din Donbas, Londra vede în Moscova o amenințare permanentă la ordinea mondială liberală.

Vehemența britanică unilaterală pare a fi o perpetuare a urii. Cum spunea Churchill, enigma rusă persistă, însă britanicii, umăr la umăr cu aliații NATO, par determinați să o dezlege prin forță. Cu ce rezultat, rămâne de văzut.

Citiți și:
Istoria în mers. Spre noua ordine geopolitică multipolară. Cooperare sau confruntare?
Rusia acuză Marea Britanie că pregătește o operațiune sub steag fals într-un port european
Perfidul Albion a minţit mereu – Cum a furat Marea Britanie 44,6 trilioane de dolari din India

yogaesoteric
26 octombrie 2025