Din nou SRI-zare – Avocatul Toni Neacşu explică pericolul reintroducerii corupţiei ca vulnerabilitate la adresa securităţii naţionale

„Ar permite SRI să redobândească atribuţii operative în domeniul urmăririi penale. Aceasta ar contraveni deciziilor CCR……. Am reveni la logica pre-2016, în care serviciile deveneau «furnizori de probe», într-un spaţiu gri juridic……. Supravegherea generalizată sub pretextul luptei anticorupţie”

Reintroducerea corupţiei în categoria vulnerabilităţilor la adresa securităţii naţionale, anunţată deja de preşedintele Nicușor Dan, ar întoarce România în perioada de dinainte de 2016, ani în care SRI s-a implicat în activităţile de urmărire penală, iar securitatea naţională a devenit un instrument politic folosit pentru supravegherea în masă a oamenilor, sub pretextul luptei împotriva corupţiei. Avertismentul este lansat de avocatul Adrian Toni Neacşu, într-o excelentă analiză postată în 15 octombrie 2025, pe pagina sa de Facebook.

Astfel, reputatul jurist precizează că reintroducerea corupţiei ca vulnerabilitate naţională ridică serioase probleme de constituţionalitate. În primul rând, oricât ar fi de nocivă, arată Neacşu, corupţia este o infracţiune ordinară, reglementată deja de Codul penal şi combătută prin mijloace judiciare, nu prin mandate de siguranţă naţională.

În al doilea rând, catalogarea corupţiei ca vulnerabilitate la adresa securităţii naţionale ar permite SRI să redobândească atribuţii operative în domeniul urmăririi penale, sub pretextul apărării securităţii, ceea ce contravine deciziilor CCR nr. 51/2016 şi nr. 91/2018, care au limitat expres rolul serviciilor în procesul penal. „În esenţă, am reveni la logica pre-2016, în care serviciile de informaţii deveneau «furnizori de probe», într-un spaţiu gri juridic”, afirma Neacşu.

Nu în ultimul rând, subliniază Adrian Toni Neacşu, reintroducerea corupţiei în categoria vulnerabilităţilor la adresa securităţii naţionale ar putea face ca noţiunea de securitate naţională să devină un instrument politic, susceptibil de a fi folosit pentru supravegherea generalizată sub pretextul luptei anticorupţie.

Prezentăm analiza avocatului Adrian Toni Neacşu:

„De la securitizare la desecuritizare şi din nou SRI-zare?

1. O Curte între două paradigme

Evoluţia jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României în materia securităţii naţionale a fost o pendulare constantă între două extreme: protecţia statului şi protecţia cetăţeanului. În ultimele trei decenii, sensul juridic al acestei noţiuni s-a dilatat şi restrâns pe rând, ca o lentilă care focalizează lumină, dar uneori o şi deformează.

După anii ’90, când securitatea era echivalată cu apărarea secretului de stat, şi perioada 2004-2010, marcată de o «securitizare» excesivă a societăţii, Curtea a virat, după 2016, către o abordare drept-fundamentalistă, limitând rolul serviciilor de informaţii şi sancţionând ambiguităţile Legii nr. 51/1991. Această evoluţie a fost salutată de cei care iubesc statul de drept ca o revenire la normalitatea constituţională: securitatea statului este necesar să fie instrumentul libertăţii, nu pretextul restrângerii ei.

Fiecare dintre cele două mari paradigme a reflectat o etapă istorică şi o viziune diferită despre raportul dintre stat şi cetăţean, dintre libertate şi siguranţă.

2. Prima etapă: protecţia statului

În anii ’90, Curtea Constituţională se afla încă sub influenţa reflexelor statului de tip clasic, pentru care «securitatea» însemna protejarea secretului de stat şi a ordinii constituţionale.

Prin decizii precum nr. 341/1997 şi nr. 190/1999, Curtea a legat securitatea de apărarea informaţiilor clasificate, a integrităţii teritoriale şi a valorilor naţionale.

Cetăţeanul era subiect pasiv al protecţiei, iar statul ‒ principalul beneficiar al acesteia.

Era perioada în care România căuta să îşi reconstruiască instituţiile de apărare, să îşi redefinească apartenenţa la NATO şi UE, iar drepturile personale erau percepute mai mult ca o componentă a stabilităţii, nu ca o barieră în calea puterii.

3. Securitate extinsă sau abuzul în numele statului

În anii 2000, conceptul de securitate naţională a depăşit domeniul militar: economia, sănătatea, corupţia şi infrastructurile critice au intrat în sfera «amenințărilor naționale». Decizii ale Curţii Constituţionale, precum nr. 1414/2009 şi nr. 872/2010, au consacrat astfel securitatea extinsă.

Dar ceea ce părea o protecţie pentru stat a devenit rapid un instrument de represiune: protocoalele între SRI şi parchete au permis ca informaţiile colectate de serviciu să devină probe penale. Drepturile fundamentale au fost frecvent încălcate, iar mandate de interceptare au fost folosite în mod discreţionar, chiar în cazuri care nu ameninţau securitatea naţională.

Efectul concret? Abuzuri în justiţie şi achitări pentru marii corupţi sau evazionişti, pe fondul excluderii probelor administrate ilegal. Rolul SRI, iniţial de protecţie a statului, s-a amestecat cu urmărirea penală, făcând astfel ca securitatea extinsă să devină securitate controlată, administrată de un aparat birocratic netransparent. Informaţia operativă a devenit probă penală, iar «siguranța națională» s-a preschimbat în argument universal pentru interceptări.

Când totul devine problemă de securitate de stat şi de competența serviciilor de informaţii, nu mai există de fapt niciun fel de securitate personală.

Când securitatea statului devine pretext pentru abuzuri şi intervenţii în procese penale, cetăţenii nu mai sunt protejaţi – devin obiectul controlului.

4. Revirimentul din 2016: stoparea ingerinţei serviciilor

Decizia CCR nr. 51/2016 a fost momentul de cotitură.

Curtea a stabilit că SRI nu poate pune în executare mandatele de supraveghere tehnică, reafirmând principiul că justiţia este necesar să fie civilă, nu informativă.

Această hotărâre nu a fost o lovitură dată luptei anticorupţie, ci un pas necesar pentru restabilirea separaţiei puterilor. Argumentul a fost limpede: protejarea drepturilor fundamentale, în special a vieţii private şi a procesului echitabil.

De la o Curte preocupată de protecţia statului, România a trecut la o Curte preocupată de protecţia cetățeanului faţă de stat.

Această linie a fost continuată prin deciziile nr. 91/2018, 802/2018 şi 55/2020, care au declarat neconstituţionale formule vagi din Legea nr. 51/1991 – precum «alte asemenea interese» sau «atingerea gravă a drepturilor fundamentale».

Curtea a cerut claritate, previzibilitate şi limitarea arbitrariului.

Într-un stat de drept, nici eficiența luptei anticorupţie, nici apelul la securitate naţională nu pot justifica ocolirea garanţiilor constituţionale.

5. Tentativa de re-securitizare: corupţia ca vulnerabilitate

În ultimele zile, preşedintele Nicușor Dan şi-a anunţat intenţia ca noua Strategie Naţională de Apărare a ţării (post-2024) să reintroducă corupţia printre vulnerabilităţile la adresa securităţii naţionale.

La prima vedere, argumentul pare convingător: corupţia subminează instituţiile, afectează resursele şi încrederea publică – toate elemente ale securităţii statului.

Dar această formulare ridică probleme constituţionale serioase.

1. a) Confuzia dintre interes public şi ameninţare de securitate

Securitatea naţională, în sensul Legii nr. 51/1991, presupune ameninţări grave, excepţionale, care pun în pericol existenta statului sau ordinea constituţională.

Corupţia, oricât de nocivă, este o infracţiune ordinară, deja reglementată de Codul penal şi combătută prin mijloace judiciare, nu prin mandate de siguranţă naţională.

1. b) Risc de extindere necontrolată a competențelor serviciilor

Reintroducerea corupţiei ca vulnerabilitate ar permite SRI să redobândească atribuţii operative în domeniul urmăririi penale, sub pretextul apărării securităţii.

Aceasta ar contraveni deciziilor CCR nr. 51/2016 şi nr. 91/2018, care au limitat expres rolul serviciilor în procesul penal.

În esenţă, am reveni la logica pre-2016, în care serviciile de informaţii deveneau «furnizori de probe», într-un spaţiu gri juridic.

1. c) Lipsa de proporţionalitate şi pericolul de instrumentalizare politică

O asemenea extindere ar risca să schimbe noţiunea de securitate naţională într-un instrument politic, susceptibil de a fi folosit pentru supravegherea generalizată sub pretextul luptei anticorupţie.

6. Lecţia Curţii: securitatea în democraţie nu se poate asigura prin instrumentele Securităţii statului comunist

Curtea Constituţională a transmis deja un avertisment ferm: securitatea naţională este un concept juridic, nu un reflex administrativ.

Orice lărgire a sferei sale este necesar să fie însoţită de garanţii clare, de control civil şi de delimitări precise între prevenţie, informare şi justiţie.

Reincluderea corupţiei ca vulnerabilitate ar însemna abandonarea principiului proporţionalităţii, consacrat de art. 53 din Constituţie, şi ar crea premisele unei re-securitizări a vieţii publice, exact în momentul în care România îşi afirmase maturitatea constituţională.

7. Concluzie: între tentaţia eficienţei şi exigența libertăţii

Nicio strategie de apărare nu poate fi legitimă dacă, în numele «eficienței», anulează echilibrul dintre puterile statului (legislativă, executivă, judecătorească) şi tratează cetăţeanul ca pe potenţial «dușman».

Experienţa anilor 2009-2016 a arătat că suprapunerea dintre lupta anticorupţie şi siguranţa naţională duce inevitabil la confuzie juridică şi la excese instituţionale.

Adevărata securitate naţională nu se construieşte prin extinderea puterilor arbitrare ale statului, ci prin consolidarea încrederii în drept şi justiţie.

Un stat care îşi tratează propriii cetăţeni şi disfuncţii structurale ca «amenințări naționale» nu este un stat puternic, ci unul asfixiat de propria neîncredere.”

Citiți și:
România este condusă prin ingineria maselor de trădătorii din SRI, obedienți serviciilor secrete franceze și germane
Firmele securiștilor trădători distrug piața liberă economică

 

yogaesoteric
10 noiembrie 2025