Paul Dragoș Aligică: „Alertă națională: a scăpat de sub control narațiunea binelui, progresului, europenismului și sincronismului”

Se pare că aceasta este știrea zilei – și poate a anului: Alertă națională: a scăpat de sub control narațiunea binelui, progresului, europenismului și sincronismului pe pilot automat! Sau, ca să-l cităm pe Dem Rădulescu către Ileana Stana Ionescu: „Elvira, ce vezi nu e adevărat!”

Este, în același timp, amuzantă și tristă degringolada și agitația păturii de formatori de opinie, intelectuali publici, analiști, jurnaliști, ONG-iști și alți agenți – mai mult sau mai puțin sub acoperire – ai liniei dominante de propagandă și ai diverselor „state paralele” care operează în România.

Cu o disperare vizibilă, cu un aparat conceptual rudimentar, cu o bibliografie cvasi-inexistentă și cu un simț al observației realității aproape suprarealist, încearcă să recapete controlul asupra interpretării evenimentelor, să readucă fluxul informațional pe liniile prestabilite ale cadrului narativ impus în ultimii ani.

Numai că valul realității, care aproape zilnic lovește devastator în fundamentele acestei construcții propagandist-diversioniste, este mai puternic decât mecanismele lor de reglaj retoric. Așa cum am mai spus: realitatea are, în cele din urmă, ultimul cuvânt. Iar confruntarea dintre propaganda organizată și realitate este, în sine, spectacolul momentului.

Pentru a înțelege situația actuală, este însă necesar să se facă un pas înapoi, în istoria intelectuală și a sferei discursului public din România postcomunistă.

Cu câteva decenii în urmă, s-a produs o decuplare a sferei intelectuale publice din România de evoluțiile relevante din lumea intelectuală, științifică, academică și tehnologică occidentală. Dezbaterea publică a ajuns să fie definită de două surse principale, ambele pseudo-intelectuale:

1. Prima, de natură inerțială și simbolică, a fost inventarea unei tradiții mai mult sau mai puțin mitologizate a „bonității” intelectuale interbelice și a unei presupuse „rezistențe prin cultură” în comunism. Anumite grupări au instrumentalizat acest capital simbolic, poziționându-se drept arbitri ai dezbaterii publice postcomuniste și creând un oligopol care s-a schimbat rapid dintr-un fenomen intelectual într-un sistem de status social, oportunism oficializat tacit și de exercitare de influență publică.
2. A doua sursă a fost o cuplare totală, conformistă și lipsită de discernământ la trendurile dominante ale propagandei occidentale – o sincronizare făcută în numele unui neo-lovinescianism aplicat pe pilot automat, în care orice nuanță sau analiză critică era suspectată de „derapaj” și sancționată prin „nefrecventabilitate”.

Împreună, aceste două tendințe au creat un mecanism de sufocare și distorsionare a dezbaterii publice, blocând capacitatea de a conecta România la trendurile structurale reale din Occident și din lume – trenduri care astăzi redesenează ordinea globală.

Rezultatul este situația pe care o vedem acum:

Dezbaterea publică românească – în zona dominantă, oficială, mediatizată – este profund depășită de evoluțiile intelectuale, geopolitice, tehnologice, economice și instituționale globale.

Avem, paradoxal, o situație aproape fără precedent. Chiar și în perioada comunistă, clasa dirigentă și aparatul său ideologic aveau o formă de racordare la evoluțiile occidentale superioară la ce avem acum la nivelul păturii ce domină și controlează discursul public și mass-media. Astăzi însă, o parte semnificativă a discursului public dominant – cel definit de linia și agenții oficiali ai discursului „frecventabil” – pare nu doar izolată informațional, ci, mai grav, conceptual și observațional dezaxată la nivel patologic.

Și aici apare contrastul tulburător: există o parte importantă a publicului românesc – oameni fără pretenții de expertiză, fără statut de intelectuali publici sau analiști consacrați – care sunt incomparabil mai bine racordați la realitățile momentului decât cei care, ani la rând, au monopolizat statutul de „voci intelectuale naționale”, „conștiințe îndrumătoare ale națiunii” sau „experți naționali”.

Diferența este frapantă. Pe de o parte, interpretări de bun-simț, minim informate, conectate la datele și trendurile globale. Pe de altă parte, un discurs oficial propagandistic, dincolo de limita ridicolului, agitatoric și repetitiv, care încearcă să forțeze realitatea să intre în șablonul ideologic prestabilit.

Privind reacțiile recente ale intelectualității publice dominante și ale manifestărilor mass-media și de pe rețelele de comunicare virtuală – sprijinite de rețele de ONG-uri, platforme de „dialog social” și alte structuri conexe – nu poți să nu remarci nu doar inadecvarea conceptuală și analitică, ci și incapacitatea de a recunoaște realitățile momentului.

Astfel, o parte semnificativă a lumii intelectuale și culturale dominante din România, racordată la propaganda definită de „statul paralel” român și de diverse centrale ideologice transnaționale, începe să semene cu o Tasmanie intelectuală – un experiment natural de darwinism cultural, unde forme de viață fosilizate și ramuri evolutive paralele ramurilor dominante supraviețuiesc într-o nișă ecologică proprie, separate de direcția principală a evoluției globale. O faună și o floră specifice. Un spectacol și o curiozitate de filogenie culturală și intelectuală.

Problema reală

Dacă ar fi numai asta, totul ar fi amuzant, interesant, poate incitant ca orice curiozitate sociologică, etnografică sau culturală de factură periferică sau provincială. Problema sa este mult mai gravă.

Este una de adaptare strategică. O societate a cărei sferă intelectuală dominantă și întregul aparat național de filtrare și interpretare a informațiilor cu privire la evoluțiile din lumea înconjurătoare nu mai poate interpreta corect trendurile din mediul extern riscă să-și piardă capacitatea de anticipare și adaptare. Iar într-o lume aflată într-o reașezare tectonică, incapacitatea de a înțelege dinamica nu este doar o eroare teoretică. Devine un risc existențial sistemic.

Iar lumea în transformare ne dă un semnal extraordinar de puternic că este necesar să începem să facem ceva și să ne mobilizăm și să ne adunăm pentru a răspunde unor provocări existențiale. Iar oamenii aceștia nu fac altceva decât să creeze un bruiaj peste semnal. Un zgomot de fond perpetuu de factură diversionistă care nu face decât să ne agraveze situația în care ne aflăm în acest moment ca națiune, societate și stat.

Autor: Paul Dragoș Aligică

Citiți și:
Paul Dragoș Aligică: O precizare necesară: propagandă, cenzură și „măsuri active” – trei fenomene diferite, dar interconectate
Paul Dragoș Aligică: Politizarea și ideologizarea omniprezentă

yogaesoteric
23 februarie 2026