Suveraniștii pot frâna Europa, dar nu o pot întoarce din drum

Peste mai puțin de un an, Franța și-ar putea alege primul președinte suveranist. Germania nu votează decât în 2029. Între aceste două date se joacă, de fapt, întrebarea de o sută de puncte: se modifică direcția Uniunii Europene sau doar viteza ei?

Răspunsul scurt: viteza, cu siguranță. Direcția, deocamdată, nu.

Dacă Jordan Bardella sau Marine Le Pen intră la Elysee, Bruxelles-ul are câteva motive de îngrijorare, în niciun caz de panică. Bardella, poreclit deja „Meloni 2.0”, promite opoziție frontală față de extinderea blocului comunitar: „Ne opunem oricărei extinderi. Fie că e vorba de Ucraina sau Moldova, ne opunem ca Uniunea Europeană să crească și mai mult.”

Nu vorbim despre o poziție marginală. Francezii sunt cei mai sceptici cetățeni ai Uniunii pe tema extinderii – doar 43 la sută o susțin. Iar argumentele Rassemblement National lovesc exact acolo unde doare mai tare, în agricultura franceză, în factura bugetară (prin mărirea contribuției la bugetul UE) și în suveranitatea diluată.

Franța mai are un as în mânecă pe care puțini îl observă: Constituția. Orice tratat de aderare trece prin referendum sau printr-o majoritate de trei cincimi în Parlament. Cu o opinie publică ostilă, ratificarea aderării Ucrainei devine o ruletă politică pe care niciun președinte (suveranist ori ba) nu o poate învârti cu inima ușoară.

Și totuși, precedentul Meloni sugerează altceva decât apocalipsa. Ajunși la putere, suveraniștii descoperă subit farmecul pragmatismului. Bardella sau Le Pen ar menține cooperarea bilaterală cu Chișinăul, spre exemplu, ar impune condiții mai dure la Bruxelles, dar ar evita o ruptură de tip Ungaria. Nici Parisul și nici Berlinul nu au lideri suveraniști de anvergura lui Viktor Orban. Am asista cel mult la o frânare a Europei federaliste, nu la o deraiere.

În Germania, avem un calcul și mai simplu. „Brandmauer”, cordonul sanitar împotriva AfD, încă ține. Iar cel mai interesant detaliu vine de peste Atlantic, unde administrația Trump, deși flirtează cu suveraniștii europeni prin figuri ca Elon Musk sau JD Vance, nu are niciun interes să arunce în aer Berlinul. Cum nu a avut vreun interes să susțină politicieni ca Georgescu la București.

Logica lui Trump, deși sună cinic în Europa, rămâne solidă: Casa Albă vrea o Germanie previzibilă, care își crește cheltuielile de apărare și duce greul în Ucraina, nu una suveranistă, care ar complica NATO exact când America vrea ca europenii să plătească facturi de zeci de miliarde de dolari. Semnalele de simpatie pentru „rezistența” AfD rămân simple semnale. O campanie americană de schimbare de regim la Berlin, subtilă sau grosieră, nu există. Și nu va exista.

AfD va crește organic în opoziție și va dicta tot mai mult agenda pe migrație. Dar atât. Rămâne cu șanse foarte mici de guvernare până în 2029 și chiar ulterior, în special după ce serviciile germane de informații au clasificat partidul, în mod oficial, ca fiind „extremist”.

Adevărul incomod pentru ambele tabere este că suveraniștii au câștigat deja puțin teren, chiar fără să guverneze la Paris sau Berlin. Pactul pe Migrație poartă amprenta lor. Inițiativele federaliste s-au încetinit. Fereastra Overton s-a mutat vizibil spre suveranitate națională, măcar la nivel retoric.

În același timp, războiul din Ucraina și presiunea economică a Chinei împing integrarea înainte, pe apărare și extindere, ca „necesitate geopolitică”. UE se dovedește a fi un adevărat colos plutitor: poți trage de cârmă din Paris, poți stârni vârtejuri la Berlin sau Roma, dar curentul de adâncime (geopolitica, piața comună, inerția instituțională) împinge în aceeași direcție. Iar după Trump, Bruxelles-ul ar putea profita de noua administrație pentru a călca accelerația până la podea.

Realist vorbind, suveraniștii europeni vor obține cel mult frânarea extinderii necondiționate, concesii pe migrație și agricultură, eventual alianțe bilaterale consolidate. Ce nu vor obține fără victorii decisive la Paris și Berlin sau fără o criză majoră care să rupă inerția (vezi escaladările din Ucraina) este dreptul de a redesena arhitectura Uniunii Europene.

În mod paradoxal, proiectul european extins nu supraviețuiește dintr-un entuziasm popular (evident preferabil, dar care s-a evaporat demult). Proiectul federalist supraviețuiește doar din calcul strategic. Iar cel mai pragmatic calcul îl face însuși Donald Trump. Președintele patriot al SUA va continua să schimbe bezele cu suveraniștii europeni, însă doar atât, întrucât o UE funcțională (chiar și globalistă) îi este mult mai utilă decât una în ruine (dar suveranistă).

Citiți și:
Trădarea Americii: cum a îngropat Trump suveranismul european
Transformarea politicii, acum? Nu chiar

yogaesoteric
16 iulie 2026