Dr. Elena Chiaburu: De ce Legea Wexler ar fi necesar să fie abrogată iar actualele manuale de istorie a holocaustului retrase din școli – Manifestările unor organizații și persoane publice care aparent militează împotriva antisemitismului sunt antiromânești și antievreiești
În anul 1957, dr. Wilhelm Filderman, președintele Uniunii Evreilor din România până în 1947, a publicat împreună cu dr. Sabin Manuilă, fost director al Institutului Central de Statistică al României, un studiu despre populația evreiască din România în perioada interbelică și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – S. Manuilă & W. Filderman, Regional Development of the Jewish Population in Romania (Stabilimente Tipografice F. Failli, Roma, 1957). Raportul, însoțit de grafice și hărți detaliate, fusese prezentat la Congresul de la Stockholm al Institutului Internațional de Statistică.
Wilhelm Filderman – numit „cel mai mare evreu european” – era plecat din România de zece ani; prin urmare nu-l obliga nimeni să meargă la congresul statisticienilor lumii din Suedia și nu se mai putea teme de represaliile regimului bolșevic aflat atunci la apogeul terorii în România, astfel încât să afirme ceva împotriva conștiinței sale.
Bărbat de caracter, erudit și cu simțul onoarei integru, dr. Filderman încheia raportul său: „Concluzia generală: în nicio țară dominată de naziști n-a supraviețuit o atât de mare proporție a populației evreiești ca în România”. O hartă dovedea chiar că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe teritoriul ce rămăsese sub administrația guvernului român, populația evreiască crescuse! prin acordarea dreptului de refugiu, netrimiterea pe front, excluderea de la serviciul militar, facilitarea emigrării și mai ales a refuzului categoric al guvernului român condus de mareșalul Antonescu de a permite deportarea evreilor în lagărele de exterminare create de naziști în Germania și în unele teritorii ocupate din Polonia, Austria, Cehoslovacia, Olanda, Franța, Statele Baltice etc.
Cărticica lui Filderman și Manuilă a fost editată în limba română la Iași în anul 1994, dar se vede că holocaustologii preferă să n-o știe.
O cunoștea, în schimb, Jean Ancel, cel care a deschis tirul denigrării personalităților culturii române, jignind în egală măsură pe români și pe toți evreii cinstiți supraviețuitori ororilor primei jumătăți de secol XX.
Scriind despre această carte în 2006 într-un articol din Revista 22, Ancel spunea despre dr. Wilhelm Filderman nici mai mult nici mai puțin: că era dement atunci când a spus că în România a supraviețuit cea mai mare comunitate evreiască din Europa ocupată de nazism!
Același Jean Ancel a îngrijit și apariția în limba română a memoriilor altei mari personalități a comunității evreiești: Alexandru Șafran – rabinul șef al României și apoi al Genevei: Un tăciune smuls flăcărilor: Comunitatea evreiască din România 1939-1949 (București, Editura Hasefer, 1996).
Alexandru Șafran a fost un erudit, un diplomat și un evreu unanim respectat și prețuit în toate mediile politice, religioase și intelectuale din România. După război a fost ales rabinul șef al Genevei tocmai pentru că provenea din țara care avea cea mai mare comunitate evreiască supraviețuitoare holocaustului.
Putem doar bănui interferențele mistificatoare ale lui Jean Ancel în textul mărturiilor rabinului șef, dar în lipsa dovezilor, atâta vreme cât pe fila de titlu numele autorului este Alexandru Șafran, suntem datori să îl considerăm pe acesta responsabil de cele tipărite.
Iată câteva spicuiri:
– ales rabin șef al României la 4 februarie 1940, după moartea lui Iacob Niemirower, deși nu îndeplinea condițiile legale de vârstă pentru a fi admis în Senatul României (Alexandru Șafran avea 29 de ani iar legea impunea condiția de cel puțin 40 de ani), în plină „Românie antisemită”, pentru ca în Parlament Comunitatea evreiască să aibă reprezentatul pe care ea însăși și l-a ales, Regele, guvernul, președintele Academiei Române au făcut o derogare, astfel încât cel mai tânăr rabin șef din lume a fost ales la București și primit în Senat – p. 46-47;
– înainte de asta, rabinul șef Alexandru Șafran depune mărturie că: „Până la mijlocul anilor treizeci nimic specific antisemit nu figura în legislația română” = pag. 15; și că „unele decrete ale lui Goga au fost abolite, altele niciodată aplicate din februarie 1938 până în august 1940……. populația evreiască și-a redobândit securitatea fizică” – pag. 27.
– Rabinul șef Alexandru Șafran recunoaște că: „ultimatumul sovietic din iunie 1940 și anexarea de către sovietici a unui teritoriu cuprins între Prut și Nistru au fost mai curând bine primite de unii evrei comuniști” – p. 18;
– tot el mărturisește că la ședința de Senat care a avut loc imediat după ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, când comportamentul agresiv antiromânesc al evreilor din Basarabia era clar documentat și i s-a transmis că va fi împușcat, a fost apărat cu propriul trup de profesorul Ioan Tănăsescu, eminentul chirurg din Iași (Iașii „leagănul antisemitismului românesc”, cum ni se aruncă în obraz astăzi ): „Prof. Tănăsescu, un chirurg din Iași, care venise odată cu mine, înțelegând pericolul, s-a interpus imediat între noi. Mare și puternic, el m-a acoperit, în timp ce urcam scara și pătrundeam în sala cea mare……. Am înțeles cât de gravă e situația……. Tănăsescu mi-a salvat fără îndoială viața” – pag. 53-54;
– o mărturie despre Mircea Vulcănescu, cel dorit eliminat din memoria publică de anumite instituții cu agendă comandată: „în cercurile apropiate guvernului, prof. Gheorghe Leon și Vulcănescu, un inginer activ în probleme financiare, ne-au ajutat și ei, câte puțin, pentru a ne putea afirma punctul de vedere în fața celor mai extremiști legionari” – p. 60;
– mărturisire că Steaua galbenă practic nu a fost purtată în spațiul administrat de guvernul român și asta datorită ordinelor ferme ale mareșalului Antonescu: „Steaua galbenă și deportările: începând din luna iulie 1941, purtarea stelei galbene a fost decretată în diferite provincii, în vreme ce niciun asemenea ordin nu s-a aplicat în București (!!)……. Dar în același timp situația generală era în așa măsură instabilă, de la o regiune la alta, încât regulamentele puteau să se schimbe; în cutare loc steaua era obligatorie, în altul nu. La București s-a scurs un timp relativ scurt între ordin și contraordin. Filderman a început prin a-l contacta imediat pe mareșalul Antonescu referitor la acest subiect, ca și pe prefectul poliției” – pag. 77.
Ținta unei campanii denigratoare astăzi sunt capii Bisericii Ortodoxe Române, în ciuda faptului că au ajutat în mod concret și substanțial comunitatea evreiască.
În toamna anului 1941, Alexandru Șafran s-a adresat patriarhului Nicodim pentru a-i cere sprijinul în favoarea comunității sale. Nu știm cine scrie aici – rabinul șef sau Jean Ancel – că patriarhul „era un om rece, sever, un preot antisemit de modă veche (!!). Și-a arătat indispoziția față de «jidani», care nu meritau decât disprețul «bunilor români» și în niciun caz încrederea sau mila «bunilor creștini». Propaganda potrivit căreia evreii erau răspunzători pentru toate nenorocirile țării i se părea perfect justificată. M-a ascultat fără a-mi arăta nici cea mai mică simpatie, dimpotrivă”……. DAR: rabinul șef Alexandru Șafran participă la cină în Palatul Regal împreună cu Regina-mamă, Ion Antonescu, Mihai Antonescu și ambasadorul Germaniei la București, baronul Manfred von Killinger (!!), unde patriarhul Nicodim……. „ca și cum el ar fi întruchipat independența României……. s-a întors anume către mareșalul Antonescu, făcând apel la sentimentele sale cele mai naționaliste. A sfârșit prin a obține, susținut de Regină, o încetinire a convoaielor, iar pentru acelea care n-au pornit încă o oarecare amânare”(!!).
Deci Rabinul șef cinează cu ambasadorul Germaniei naziste la București (!!) și conducătorul statului român – considerat criminal de război (!!), unde capul Bisericii Ortodoxe îi oferă un sprijin decisiv pentru comunitatea evreiască, dar……. Patriarhul Nicodim e „un preot antisemit de modă veche”!
– Mai mult, „în această perioadă Mitropolitul Bucovinei Tit Simedrea a sosit și el la București, venind de la Cernăuți, un oraș în care ai noștri fuseseră foarte dur loviți ……. Era un antisemit notoriu (!) dar mi-am zis că trebuie totuși să-l văd, fie și numai pentru a avea mărturia sa directă și pentru a încerca să-l influențez în favoarea noastră. I-am cerut deci o audiență urgentă, iar el știa foarte bine pentru ce……. I-am cerut pe un ton imperativ să-și comunice impresiile mareșalului și să-i ceară să oprească deportările. El a făcut-o, și a făcut-o într-adevăr cu folos, fiindcă convoaiele care porneau din Cernăuți au fost oprite. A mers chiar mai departe, căci o dată ajuns în orașul său, s-a asigurat din partea autorităților, destul de recalcitrante, că ordinul guvernului e dus la îndeplinire (!!). Era ceva absolut de neînchipuit: obținusem oprirea deportărilor din Cernăuți cu ajutorul lui Tit Simedrea, Mitropolitul antisemit al Bucovinei (!!)” – pag. 85-86. Deci toți demnitarii români erau antisemiți, dar toți ajutau…….
– O mărturie uluitoare prin ricoșeul scriiturii disprețuitoare îl privește pe mitropolitul Transilvaniei, Nicolae Bălan, de la Sibiu. Rabinul șef „a hotărât să se încerce un demers îndrăzneț, disperat: să-l contactez pe Mitropolitul Bălan, șeful Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania. Riscurile asumate erau mari; mai întâi, acesta era un antisemit notoriu (!!); apoi, se afla la Sibiu, unde nu mă puteam duce decât clandestin, în calitatea mea de ostatec. De altfel, exista acolo un important cartier general al Gestapoului, ceea ce mărea primejdia de a fi prins. Nu ne rămânea decât o singură soluție, de neconceput în timpuri normale: să trimitem un curier la Sibiu pentru a-i face cunoscut Mitropolitului faptul că vreau să-l văd de urgență la București. Și iată, minunea s-a produs……. Același om care se arătase întotdeauna distant față de mine în Senat, acest intim al mareșalului Antonescu, care acceptase coroana de mitropolit al Odesei (oraș ocupat de români), dar refuzată de Patriarhul Nicodim, a răspuns Șef Rabinului că îl va întâlni la București, la domiciliul uneia din rudele sale, generalul Văitoianu, fost prim-ministru……. Mitropolitul a ridicat receptorul telefonului care se afla lângă el și a chemat biroul mareșalului Antonescu, spunând că vrea să fie chemat de urgență. Însuși mareșalul a venit la aparat și l-a invitat, chiar în aceeași zi la dejun…….
În așteptarea vizitei, Mitropolitul Bălan a mai făcut un gest în ajutorul evreilor bucureșteni: i-a telefonat lui Mihai Antonescu și l-a rugat să anuleze un ordin de deportare a unor evrei dintr-o casă de pe strada Sfântul Ioan Nou, care ar fi trebuit să ajungă în Transnistria.
Mitropolitul a obținut de la mareșalul Antonescu anularea ordinului de deportare a evreilor din sudul Transilvaniei” (!!) – pag. 98-100.
Mărturia este întărită și în alt loc: „în vara și toamna anului 1942, se știa că germanii au hotărât să impună evreilor din România «soluția finală»……. Contribuisem tocmai la anularea ordinului de deportare a evreilor din sudul Transilvaniei, care trebuia urmată de deportarea întregii populații evreiești din România în Polonia” (!!) – p. 75.
Va să zică, Mitropolitul Transilvaniei, aflat la Sibiu, la primul semn că Rabinul șef al Comunității evreiești din România are nevoie de ajutor, nu doar că nu-l ignoră, dar pleacă în plin război, cu țara ocupată de trupele naziste, la București ca să îl întâlnească, știind că acesta nu poate călători; cere audiență la Conducătorul statului și împreună hotărăsc anularea deportărilor evreilor din Transilvania cerută de Hitler! Însă potrivit imperativelor ideologice de astăzi, autorii înregimentați îl etichetează „antisemit notoriu”, iar situația este expediată în Raportul final al Comisiei Elie Wiesel într-un paragraf (p. 308).
– Rabinul șef mai notează: la „sfârșit de an 1942 aveam impresia ciudată că Mihai Antonescu – acest om care atât de deliberat i-a abandonat pe evrei disprețului și urii românilor (!!) – căuta să discute cu mine, mergând până acolo încât să-mi ceară părerea asupra modului în care ar putea fi ușurate suferințele comunității noastre” (!!) – pag. 110;
– „începând din 1943, a prevalat la unii români un sentiment de compasiune față de comunitatea noastră” – pag. 154. Holocaustologii nu înțeleg însă ceea ce citesc în românește.
– Mai mult chiar, Alexandru Șafran continuă: „trebuie să subliniez aici, o dată în plus, că viața spirituală a populației evreiești a rămas extrem de activă, în ciuda tuturor pericolelor încă amenințătoare, a tuturor angoaselor care ne chinuiau. Am o carte destinată studiului limbii ebraice, publicată la București în anul 1943! ……. Atât la Templul Coral, cât și la Sinagoga Malbim, precum și în școlile noastre au avut loc în mod regulat manifestări culturale și religioase……. Ne întâlneam frecvent în locuința mea pentru a traduce Pentateucul ……. un grup de lucru format – îmi amintesc bine – din Max Wurmbrandt, istoric și specialist în studiul Bibliei, Haim Rabinsohn (fratele Anei Pauker) profesor de istoria religiei……., care a plecat mai târziu pentru a se stabili la Haifa, David Faibiș, lingvist, specialist în ebraică, Eliezer Frankel, profesor de ebraică și Barbu Lăzăreanu, scriitor evreu român, bine cunoscut, și care, după război a intrat în Academie” – pag. 122-123. Astăzi, cei care îndrăznesc a afirma că evreii au avut o contribuție însemnată la impunerea regimului comunist în România sunt expuși la tot felul de invective, dar iată că Rabinul șef mărturisește că făcea exerciții de erudiție cu fratele Anei Pauker; în carte mai sunt și alte episoade cu Lucrețiu Pătrășcanu etc. dar deja rezumatul devine prea lung…….
Fără a nega și fără a scuza în vreun fel atrocitățile suferite de comunitatea evreiască în prima jumătate a secolului XX, punând alături această carte din literatura „canonică” a holocaustului cu interpretările tendențioase și reproducerile trunchiate ale documentelor și cu manifestările unor organizații și persoane publice care aparent militează împotriva antisemitismului, concluzia ce se impune este existența unei politici deliberat antiromânești și în egală măsură periculoasă pentru comunitatea evreiască.
Sfertul de secol trecut de la publicarea Raportului final al Comisiei Elie Wiesel oferă distanța necesară reevaluării acestei lucrări de politizare a istoriei; Legea Wexler trebuie abrogată iar actualele manuale de istorie a holocaustului retrase din școli.
Autoare: Dr. Elena Chiaburu
Citiți și:
Dr. Elena Chiaburu: Antisemitismul retoric sau antisemitismul ca diversiune
Prof. Ioan-Aurel Pop: Anumite ONG-uri vor să întărească antisemitismul și xenofobia, pentru că ele s-au înființat ca să combată asemenea manifestări
yogaesoteric
6 septembrie 2026