Sfârșitul monopolului american în Golf

La Palatul Al-Safa, președintele Recep Tayyip Erdogan, prințul moștenitor Mohammed bin Salman și premierul pakistanez Shehbaz Sharif au parafat Acordul de la Mecca din partea Turciei, Arabiei Saudite și Pakistanului: un atac armat împotriva oricăruia dintre cele trei state va fi considerat un atac împotriva tuturor. Formula sună familiar pentru că este copiată, cuvânt cu cuvânt, din Tratatul Atlanticului de Nord.

Aritmetica alianței pare simplă și, pe hârtie, impresionantă: tehnologia militară turcească, banii saudiți și arsenalul nuclear pakistanez. Sunt trei ingrediente care până acum circulau separat prin regiune. „Simbolismul politic al summitului este semnificativ”, spune Abdulaziz Sager, președintele Gulf Research Center. „Trei dintre cele mai influente state din lumea musulmană se reunesc într-un moment de incertitudine sporită.”

Până astăzi, America garanta securitatea în zona Golfului, monarhiile plăteau factura, iar Teheranul calcula fiecare lovitură în funcție de pragul de la care Washingtonul ripostează. De acum înainte, liderii iranieni au de socotit o variabilă în plus. Și este o variabilă imposibil de calculat cu precizie, pentru că nimeni nu știe exact ce anume declanșează reacția aliaților din noul tratat. Aici se află, în același timp, forța și slăbiciunea pactului. Descurajarea funcționează prin ambiguitate, însă ambiguitatea poate fi o sabie cu două tăișuri.

Imaginați-vă trei vecini care semnează un pact: dacă îți sparge cineva casa, venim toți, cu bâtele. Foarte liniștitor. Până în ziua în care hoții nu-ți ating casa, ci mașina americanului parcată în curtea ta. Atunci vecinii trag draperia și dau televizorul mai tare.

Fix situația Riadului. Iranul a lovit deja baze americane și infrastructură în Kuweit, Bahrain, Qatar, Emirate, Oman și Iordania. Dacă mâine lovește o garnizoană americană de pe sol saudit, Ankara și Islamabadul îi vor explica politicos prințului moștenitor că a intervenit o problemă între Washington și Teheran. Pakistanul are motivul cel mai solid, în calitate de mediator între americani și iranieni. A găzduit negocierile din primăvară, a mijlocit armistițiile, a semnat memorandumul din iunie. Nu-și va arunca la coș singurul capital diplomatic serios pentru o bază aeriană americană.

Iar aici avem și un precedent: în 2015, când Riadul a cerut trupe pakistaneze pentru Yemen, parlamentul de la Islamabad a votat neutralitatea, după ani întregi în care miliarde de dolari saudiți au inundat Pakistanul. La rându-i, Turcia are propria portiță: obligațiile NATO, comerțul cu Iranul, granița sensibilă. „Este necesar să fim foarte precauți când presupunem că asta ar intra imediat în vigoare, indiferent de semnătură”, avertizează H. A. Hellyer, cercetător la institutul londonez de securitate Royal United Services Institute.

Există însă un teren pe care alianța chiar va acționa, și încă repede. Vorbim aici de milițiile pro-iraniene. Împotriva houthilor din Yemen și a grupărilor din Irak, cei trei au tot ce le lipsește într-o confruntare directă cu Teheranul: consens, costuri mici și negare plauzibilă. Nimeni nu declară război unei formațiuni care oricum nu reprezintă un stat. Pactul își poate arăta dinții adevărați prin drone turcești, informații partajate, instructori pakistanezi, finanțare saudită. E războiul confortabil, cel care se poartă la distanță și nu stă niciodată pe prima pagină destul de mult timp cât să sperie piețele. Numai că miliția din Yemen plătește pentru ce se hotărăște în Iran. Iar Iranul rămâne neatins.

Ce ar activa totuși clauza principală? Probabil doar forța majoră: o lovitură devastatoare asupra infrastructurii petroliere saudite, un atac cu multe victime, o amenințare directă la adresa casei regale. Chiar și atunci, răspunsul realist ar putea fi unul gradual, inițial cu informații, logistică și baterii antiaeriene turcești. În niciun caz tancuri pe drumul spre Teheran.

La Tel Aviv, tăcerea spune tot. Nici biroul lui Netanyahu, nici ministerul de Externe nu au comentat. Experții occidentali în probleme de securitate spun că acordul de apărare reciprocă Turcia-Pakistan-Arabia Saudită vizează contrabalansarea hegemoniei iraniene, dar și descurajarea Israelului. Guvernul Netanyahu se întreabă cât de mult din umbrela nucleară pakistaneză s-a mutat, discret, peste Riad. Oficial, nici măcar un milimetru. „Acordul nu este legat de vreo ambiție nucleară sau cursă a înarmării”, a declarat Rayed Krimly, adjunctul saudit pentru diplomație publică. Formulare impecabilă. Și absolut neverificabilă.

Turcia câștigă cel mai mult: piață, prestigiu, statut de lider sunnit, independență față de Occident fără să iasă din NATO. Pakistanul câștigă bani și relevanță. Iar Riadul câștigă o poliță de asigurare cu litere mici, dar totuși o poliță. Pierde Israelul, care se trezește cu o arhitectură de securitate musulmană consolidată exact când voia normalizare cu Arabia Saudită. Și pierde, încet, America, care își vede diminuată exclusivitatea în zonă. De la Franklin D. Roosevelt încoace, Washingtonul a fost singurul garant al statelor din Golf.

De astăzi, nu mai este.

Citiți și:
Nimeni nu greșește
Directorul CIA, disperat să obțină concesii la Moscova

yogaesoteric
6 septembrie 2026