Cum calcă în picioare „pro-europenii” valorile care se află la baza Europei

Ar fi de râs dacă nu ar fi de plâns. Cei care se autoproclamă „pro-europeni” nu reușesc – sau refuză – să definească Europa ca spațiu al unor valori comune europene. Mai mult, discursul lor predominant se construiește tocmai împotriva acelor principii pe care pretind că le apără.

Valorile fundamentale ale civilizației europene nu sunt inventate de instituțiile de la Bruxelles și nici nu coincid cu agenda ideologică dominantă a ultimelor decenii. Ele constau, în esență, în democrație ca organizare politică bazată pe alegeri libere, în libertatea de expresie ca drept constitutiv al spațiului public și în creștinism ca matrice culturală și morală a continentului. Paradoxul contemporan constă în faptul că exact acești trei piloni sunt cel mai sistematic combătuți de către cei care se revendică de la „proiectul european”.

În primul rând, democrația. Înțelegerea clasică a democrației presupune că legitimitatea politică derivă din voința exprimată a cetățenilor prin alegeri libere și competitive. Or, practica politică a elitelor autoproclamate „pro-europene” a demonstrat în repetate rânduri că această voință este considerată validă numai în măsura în care confirmă preconcepțiile ideologice ale respectivelor elite. Atunci când rezultatul electoral se abate de la așteptările lor, apar argumente privind „anomalii”, „ingerințe” sau „nevoie de protejare a democrației împotriva ei însăși”.

Exemplul cel mai elocvent și recent este anularea, la 6 decembrie 2024, de către Curtea Constituțională a României, a întregului proces electoral prezidențial, după ce Călin Georgescu a câștigat primul tur. Decizia a fost luată pe baza unor documente desecretizate de CSAT privind presupuse interferențe hibride și nereguli de finanțare pe TikTok, deși același for validase rezultatele cu doar câteva zile înainte. Anularea a invalidat votul a milioane de cetățeni și a reluat procesul de la zero.

Acest caz nu este izolat. Împotriva Ungariei și Poloniei au fost declanșate proceduri pe baza Articolului 7 din Tratatul UE, iar Comisia Europeană a înghețat zeci de miliarde de euro din fondurile de coeziune și din Mecanismul de Redresare și Reziliență, invocând „încălcări ale statului de drept”. Aceste măsuri financiare au fost aplicate exact în perioade electorale, exercitând o presiune structurală asupra guvernelor care nu se aliniau liniei dominante. În Germania, Alternativa pentru Germania (AfD) a fost etichetată oficial ca organizație extremistă de către serviciile de informații interne, cu consecințe asupra accesului la spațiul public și la finanțare. În Franța, discursul instituțional a tratat sistematic Rassemblement National drept o „amenințare existențială” la adresa republicii, iar în Polonia, ani de zile, accesul la fonduri europene a fost condiționat de modificări ale sistemului judiciar și mediatic. Anularea, amânarea sau invalidarea de facto a unor alegeri – ori constrângerea lor prin instrumente financiare și normative – nu reprezintă apărarea democrației, ci negarea ei. Este o formă de tutelă ideologică disimulată sub retorica europeană.

În al doilea rând, libertatea de expresie. Aceasta a fost, istoric, una dintre cele mai distinctive cuceriri ale Europei moderne. În prezent, ea a devenit una dintre cele mai erodate. Sub justificarea combaterii „dezinformării”, a „discursului de ură” sau a „amenințărilor la adresa coeziunii sociale”, s-a construit un aparat normativ dens – legi, reglementări, coduri de conduită, mecanisme de moderare – care restrânge progresiv sfera discursului admisibil.

Digital Services Act (DSA), adoptat de Uniunea Europeană, obligă platformele online să elimine conținut considerat ilegal sau „dăunător”, sub sancțiunea unor amenzi de până la 6% din cifra de afaceri globală. Studii independente au arătat că o proporție covârșitoare (peste 87% în unele state) a conținutului șters pe Facebook și YouTube era, din punct de vedere legal, permis. În Germania, NetzDG (Network Enforcement Act) obligă platformele să elimine conținut „ilegal” în 24 de ore, sub amenințarea unor amenzi de zeci de milioane de euro, iar legile anti-„discurs de ură” au generat mii de dosare penale. În Franța, legea privind combaterea manipulării informației din 2018 permite judecătorilor să ordone rapid eliminarea „știrilor false” în perioade electorale. La nivelul UE, există demersuri pentru a include „discursul de ură” pe lista infracțiunilor europene de gravitate deosebită, ceea ce ar armoniza și ar extinde și mai mult restricțiile. Cazul deputatei finlandeze Päivi Räsänen – anchetată ani de zile, interogată de poliție și judecată pentru citarea unui pasaj biblic pe rețelele de comunicare virtuală – ilustrează cum o opinie morală fundamentată religios poate fi tratată drept infracțiune. Efectul nu este protejarea spațiului public, ci controlul acestuia. Când libertatea de expresie este condiționată de conformitatea ideologică, ea încetează să mai fie libertate și se transformă în privilegiu administrat.

În al treilea rând, și cel mai profund, creștinismul. Civilizația europeană nu poate fi înțeleasă în afara moștenirii creștine. Conceptul de persoană, de demnitate inviolabilă a persoanei, de egalitate morală fundamentală și chiar multe dintre instituțiile politice și juridice europene își au rădăcina în această tradiție. Cu toate acestea, discursul dominant „pro-european” tratează creștinismul fie ca pe o relicvă privată inofensivă, fie ca pe un obstacol în calea „valorilor universale” pe care le promovează.

Potrivit Observatorului pentru Intoleranță și Discriminare împotriva Creștinilor în Europa (OIDAC), în 2024 au fost înregistrate 2.211 acte de ură anti-creștină pe continent, dintre care 94 de incendieri de biserici – aproape dublu față de anul precedent. Franța, Germania, Italia, Spania și Austria concentrează majoritatea incidentelor: vandalizarea crucilor și a statuilor, profanarea altarelor, incendieri deliberate, inclusiv a unor lăcașuri istorice. În Polonia, zeci de atacuri au vizat specific monumentele dedicate Sfântului Ioan Paul al II-lea. În paralel, legile privind „zonele tampon” din jurul clinicilor de avort – adoptate în Regatul Unit, Spania, Germania și Scoția – au ajuns să incrimineze inclusiv rugăciunea tăcută. Cazul veteranului britanic Adam Smith-Connor, condamnat în 2024 pentru că s-a rugat în tăcere în apropierea unei clinici, este emblematic. În Finlanda, același caz Päivi Räsänen arată cum citarea Scripturii poate fi tratată ca „discurs de ură”. Se adaugă demersurile administrative de îndepărtare a simbolurilor creștine din spațiul public și interzicerea unor campanii publicitare cu tematică religioasă pe motiv de „prozelitism” sau încălcare a neutralității. Contestarea sistematică a dimensiunii creștine a Europei nu este o operațiune de modernizare, ci una de dezrădăcinare culturală. O Europă care își neagă propria matrice spirituală își pierde coerența identitară.

Concluzia se impune cu forță logică: actualul discurs „pro-european” nu apără Europa istorică și culturală, ci un proiect ideologic care utilizează numele Europei pentru a legitimiza centralizarea politică, controlul discursului și erodarea identităților naționale și religioase. Suveranismul, în acest context, nu reprezintă o respingere a Europei, ci o apărare a ei împotriva unei redefiniri care o golește de substanță.

O Europă care sacrifică democrația reală, libertatea de expresie și moștenirea creștină pe altarul unui proiect administrativ-ideologic nu mai este Europa. Este altceva. Și acest „altceva” merită numit pe numele lui: Noua Uniune Sovietică.

Citiți și:
Andrei Marga: Proprietari ai democrației?
Cum a devenit unitatea europeană o formă de dictatură
Lecții de înapoiere

yogaesoteric
15 septembrie 2026